PAUL GOMA ARE DREPTATE! (1)

Vasile Zarnescu

Motto: Cei mari nu sunt mari decât pentru că noi suntem în genunchi. Să ne ridicăm!

Maxime Pale

Inadmisibila intenţie a guvernanţilor de a ridica un monument al holocaustului în Capitala României face necesară republicarea studiului de mai jos, pentru a lărgi perspectiva opiniei publice privind falsa problemă a holocaustului „unic“ şi a consecinţei sale politice: impunerea criminalei O.U.G. nr. 31/2002, a cărei „gestaţie“ şi apariţie am analizat-o în studiul anterior, „Problema holocaustului“.

Primul episod al acestui studiu a apărut în SANTINELA, nr. 6, din Mai 2006, pag. 4, http://www.strajerii.ro/SANTINELA006.pdf, cu continuare în numerele următoare.

Redau, mai jos, textul de atunci.

*

Paul Goma este unul dintre cei mai cinstiţi, mai curajoşi şi mai longevivi anticomunişti românii din România de după al Doilea Război Mondial. Un altul a fost, fără îndoială, Ioan Gavrilă Ogoranu, care, zilele trecute, a trecut la cele veşnice, obosit să mai lupte cu nemernicii împotriva cărora a luptat mereu şi care s-au perpetuat la Putere. Paul Goma a reuşit să rămână în viaţă şi să-şi continue lupta începută în tinereţe.

Paul Goma a intrat în clinci

Recent, Goma a intrat într-un clinci, pe care un ziar central îl relevă într-un lung articol, cu următorul şapou: Paul Goma a depus la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti o plângere împotriva Administraţiei Prezidenţiale şi a mai multor reviste şi intelectuali din România şi străinătate pentru că a fost acuzat de aceştia de antisemitism. Plângerea a fost depusă la data de 28 aprilie 2006, după cum se arată în jurnalul scriitorului pe luna aprilie 2006, publicat pe pagina sa electronică, la adresa http://paulgoma.free.fr. Lista celor chemaţi de Paul Goma în faţa tribunalului îi cuprinde pe următorii: Administraţia Prezidenţială; Gabriel Andreescu, de la Centrul de Studii Internaţionale; Editura Polirom; Federaţia Comunităţilor Evreieşti; reprezentantul Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir, Alexandru Florian; Horia Gârbea, la Uniunea Scriitorilor din România; reprezentantul Centrului de Sociologie Europeană din Paris, Mihai Dinu Gheorghiu; Radu Ioanid, de la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington; Alexandru Laszlo; Ion Bogdan Lefter; preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu; Boris Marian de la revista Realitatea evreiască; Mircea Mihăieş, la Uniunea Scriitorilor din România; Carmen Muşat de la revista Observator cultural; Andrei Oişteanu; revista 22; revista Observator cultural; revista Realitatea evreiască; revista Timpul; Michael Shafir de la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babes-Bolyai; William Totok; Ion Vianu; Elie Wiesel; ziarul Cotidianul.

„Ce vrea disidentul român?“, se întreabă ziarul, la care răspunde: „Disidentul român a solicitat instanţei de judecată să dispună «obligarea pârâţilor să înceteze acţiunile prin care se aduce atingere dreptului meu la onoare şi reputaţie», «să publice o dezminţire» la afirmaţiile cu caracter defăimător la adresa sa, dar şi plata unor daune morale în cuantum de 10 lei noi. Reclamantul îşi motivează acţiunea în felul următor: «subsemnatul, am fost vreme îndelungată şi sunt şi în prezent ţinta unei campanii susţinute care vizează denigrarea mea, sub caracterizarea falsa de ’antisemit’ şi izolarea mea de societatea românească şi de publicul din România». «Pentru atitudinea mea constantă, caracterizată prin lipsa concesiilor faţă de adevărul istoric şi printr-o critică activă la adresa reprezentanţilor de ieri şi de azi ai regimului comunist din România, am plătit şi continuu să plătesc un preţ dureros, exprimat inclusiv prin marginalizarea şi prin ostracizarea mea, sub falsa categorisire de ’antisemit’. Explicaţia acestei stări de fapt constă în împrejurarea că m-am referit în scrierile mele şi la fenomenul ’holocaustului românesc’, cu invocarea surselor istorice şi documentare relevante, credibile, obiective. Pentru că mi-am permis să am o altă opinie decât o serie de ’holocaustologi’ din ţară şi de peste hotarele ei, asupra subiectului de mai sus, iar aceştia, în impresionanta lor majoritate evrei, sunt adepţi ai unei teorii absolute, pornind de la premise false şi neconfirmate de surse istorice viabile, teorie cu privire la care nu permit nimănui să-i contrazică, fie şi cu argumente ştiinţifice, mi-am atras din partea lor o reacţie virulentă şi revanşardă, pentru totdeauna», scrie Goma“ (cf. George Damian, Goma îi cheamă pe acuzatori la judecată, în Ziua, nr. 3620, 11 mai 2006, pag. 1 şi 5).

Paul Goma contra Coloanei a VI-a

Evident, printre cei incriminaţi de Goma se află mulţi români şi neromâni – „în impresionanta lor majoritate evrei“ –, dar toţi antiromâni, care îngroaşă rândurile Coloanei a V-a (despre care se ştie din cine este formată) şi, mai ales, ale Coloanei a VI-a, despre a cărei existenţă ştiu foarte puţini: „Coloana a şasea este masa din interior care colaborează cu agresorul din exterior (sau din interior), în mod involuntar şi în necunoştinţă de cauză. Este masa manipulabilă, extrem de eterogenă (de la academicieni la infractori de drept comun), care poate fi folosită ca forţă de lovire, de manevră, de mascare, ca generatoare de haos, ca declanşatoare sau temporizatoare a acţiunilor etc. Fiind compusă din oameni şterşi, debusolaţi, refulaţi, fără iniţiativă, creduli, posedă întotdeauna impulsuri neconsumate şi abia aşteaptă să dea cineva un semnal pentru a se elibera de tensiune. Armele ei principale sunt ignoranţa (chiar şi la oamenii culţi), ura, viclenia, perseverenţa, spiritul gregar, dispreţul, insulta“ (Ştefan Petrescu Informaţiile – a patra armă, Editura Militară, Bucureşti, 1999, pag. 117).

Dar, în premise, trebuie să relev, totuşi, conţinutul corect al unui termen, folosit, de obicei, greşit, după retrovoluţia din Decembrie 1989: cuvântul dizident desemnează pe cineva care a crezut într-o idee, teorie, doctrină etc., după care s-a dezis de ea, în parte sau în întregime. Este cazul, de exemplu, al lui Roger Garaudy, al lui Arthur Koestler ş.a., care, iniţial, au fost marxişti, comunişti, după care s-au dezis, la început, de unele aspecte ale teoriei marxiste, iar, ulterior, de toată doctrina marxistă. La noi în ţară, un exemplu elocvent, în acest sens, este Bestia Brucan – cum a fost etichetat, întemeiat, de Eugen Florescu, în cartea sa cu acelaşi nume –, pentru că Brucan a făcut parte din lotul criminal format din Ana Pauker, Chişinevschi, Nicolschi, Tismeniţchi (năpârlit în Tismăneanu), Ghizela Vass ş.a., iar, acum, ne dă, cu o neruşinare tipic jidănească, lecţii de democraţie, fiind unul dintre cei mai fervenţi apologeţi ai „capitalismului de cumetrie“, introdus în ţara noastră. De altfel, dacă ne referim la asemenea năpârliţi, ca Silviu Brucan, Bogdan Olteanu, Vladimir Tismăneanu, Radu Ioanid ş.a., trebuie să subliniez că ei constituie pericolul cel mai mare pentru România: pentru că au voinţa, puterea şi resursele materiale, politice şi mediatice să devină credibili şi să „înşele poporul cu televizorul“: ei sunt, aşa cum am mai spus, vectorii războiului axiologic dus contra României.

Paul Goma, însă, a fost, constant, un oponent al regimului socialist-stalinist, impus ţării noastre, şi nu un dizident.

Îngenuncherea României prin criminala O.U.G. nr. 31/2002

A doua premisă de la care trebuie să plecăm în evaluarea situaţiei existente este aceea că actuala Administraţie prezidenţială se află, sub aspectul slugărniciei manifestate faţă de latura sionisto-americană a politicii S.U.A. şi a N.A.T.O., în „siajul“ lăsat de guvernarea dominată de premierul de atunci, Adrian Năstase. Indiferent de cât de mult va fi condamnat Adrian Năstase pentru afacerile oneroase făcute sau pentru moştenirea ocultă a „mătuşii Tamara“, el trebuie condamnat pentru culpa de a îngenunchea poporului român prin criminala O.U.G. nr. 31/2002.

O manifestare prezidenţială care atestă că se află în interiorul „siajului“ politic lăsat de Năstase-Mătuşa este descrisă de un condeier astfel: „Cu toată tevatura tipic românească pe care a declanşat-o hotărârea de a crea comisia condusă de d-l Vladimir Tismăneanu, aceasta pare a fi cea mai “fericită” iniţiativă a d-lui preşedinte Băsescu. În noianul de gafe pe care d-sa, intenţionat sau nu, le face, începând cu atacurile sub centură la adresa premierului Tăriceanu şi terminând cu ura dând în clocot, pe afară, la adresa jurnaliştilor (…), numirea extrem de inspirată a d-lui Tismăneanu la conducerea acestei comisii va avea, cel puţin după redactarea materialului, avantajul de a arata lumii din afara graniţelor, dar şi celor de bună-credinţă care trăiesc pe plaiurile mioritice, că este capabil de alegeri istorice“ (Octavian Hoandră, Tismăneanu, în Ziua, nr. 3617, 8 mai 2006, pag. 6). Ca să folosesc expresia lansată acum vreo cinci-şase ani, pot spune că articolul acestui Hoandră este o mostră tipică de pupăncurism: dar nu „la români“, cum se exprimase autorul ei, Octavian Andronic, ci la Ziua, precum şi în alte publicaţii, fiindcă după nume, stil şi apologia făcută, condeierul Hoandră pare, mai degrabă, tăiat-împrejur decât dezgheţat la minte. În ceea ce mă priveşte, consider că alegerea lui Tismăneanu ca şef al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România a fost determinată de o împrejurare nefericită pentru ţară: preşedintele Băsescu privea spre altcineva dintre cei prezenţi, dar, cu tupeul său formidabil – vizibil şi pe sticla televizorului şi exersat pe meleagurile mafiote ale S.U.A. –, Tismăneanu a profitat că faptul că lui Băsescu „îi bate un far în salcâm“ şi i-a sărit în faţă, ca să-l facă pe preşedintele României să creadă se uita la el, la Tismăneanu, şi nu la altcineva, şi să-l aleagă pe el preşedinte respectivei comisii. După care obraznicul a început să pună condiţii: „(…) în cadrul unei dezbateri în care preşedintele Traian Băsescu a fost pus la zid pentru ezitările dovedite în condamnarea comunismului, Vladimir Tismăneanu a declarat că nu va face nici un compromis (…): «Consider Securitatea organizaţie criminală de la înfiinţare şi până la sfârşitul ei. În cazul în care Comisia (prezidenţială pentru analiza dictaturii – n. red.) nu va ajunge la această concluzie, voi face opinie disidentă», a precizat cunoscutul politolog, prezent la dezbaterea cu tema Procesul comunismului – o sentinţă amânată, organizată (…) de Fundaţia Horia Rusu“ (cf. Ovidiu Bancheş, Tismăneanu îi forţează mâna lui Băsescu, în Ziua, 20 aprilie 2006). Adică, altfel spus, năpârlitul Tismăneanu, ales ca preşedinte al Comisiei prezidenţiale doar pentru că preşedintele României se uită şpanchiu, pune o viitoare şi posibilă concluzie ca premisă sigură încă de la începutul analizei, inversând logica cercetării! Atunci, la ce mai e bun „procesul comunismului“?! Cum la ce: pentru ca acest Tismăneanu, educat şi instruit gratis, ca sociolog, la Universitatea Bucureşti, în timpul regimului socialist („comunist“, zice, măgarul, acum) să poată să rămână tot el et comp în fruntea bucatelor, ca alt năpârlit şi coreligionar de-al lui, Bogdan Olteanu (vezi şi articolul meu, Nepotu’ kominternistei Ghizela Vass faţă cu lustraţia, în Santinela, nr. 5, pag. 10, pe http://www.strajerii.ro/Santinela005.pdf). Şi musiu Hoandră, în articolul menţionat, spune despre acest impostor, albindu-i părţile dorsale: „d-l Tismăneanu este chiar political scientist, şi nu unul oarecare“. Nu, nestimate Hoandră, Tismăneanu nu este political scientist (adică, pe româneşte, om de ştiinţă în domeniul politicului, pe scurt zis, politolog, dar acest Hoardă este prea snob şi cosmopolit ca să nu se dea grande, că ştie englezeşte, fiindcă limba română nu-i mai ajunge! ), ci doar un impostor de care nu aveai loc în paginile Scînteii Tineretului, unde îi descifra pe Marx şi Engels. După ce a aliat spre Israel, fiind speriat de bombe, a emigrat în S.U.A. – via Venezuela –, unde, cu ajutorul propagandei şi lobby-ului evreiesc, şi-a făcut „un nume“ în S.U.A. A ajuns „mare politolog“ şi „istoric“ deoarece, ca orice evreu ipocrit, a profitat de ignoranţa proverbială, de indiferentismul social şi de izolaţionismul politic tradiţional al americanilor. Sub aspect mediatic, Tismăneanu este un mic Elie Wiesel – cu diferenţa că acesta este mult mai mare în privinţa ipocriziei şi a imposturii.

Elie Wiesel: un mare escroc

Despre marele impostor Elie Wiesel şi scutierul său, Radu Ioanid, am mai publicat articolul Wiesel + Ioanid = „Mizerabilii“, iniţial în revista Justiţiarul (Sibiu), nr. 47-48(13-14), 26 august 2002, pag. 11, apoi, în revista Mioriţa noastră (New York), nr. 165, ian.-febr. 2003, pag. 1, 7-8. Referitor la mizeria cu pretinsul „Holocaust în România“, am anticipat intenţiile lor criminale în studiul „HOLOCAUST-OLOGII“ – Vectori ai războiului axiologic“, publicat, iniţial şi parţial, în revista Dacoromânitatea (I), nr. 1-4/2002, p. 6, 14-15, apoi, în Justiţiarul (Sibiu), în serial, din februarie până în septembrie 2003. Dar, se pare, nu a fost de ajuns, mai ales că la alte publicaţii nu am avut acces şi nici prea mulţi autori români nu s-au străduit să abordeze subiectul.

Între timp, escrocul de Wiesel ignoră constant holocaustul românilor comis de evrei – adică teza majoră al lui Paul Goma – şi vrea să impună poporului român ideea presupusului holocaust făcut de români contra evreilor, prin aşa-zisul Raport final (Editura Polirom, 2005) al echipei de mafioţi pe care a condus-o: a fost formată din 33 de membri, dintre care unul este ţigan, trei sunt români, patru sunt români iudaizaţi (sau, probabil, mercenari sau evrei cu nume de români), iar restul de 25 de inşi sunt evrei, majoritatea din Israel sau S.U.A.! Aceasta este echipa Wiesel-Iliescu, numită astfel fiindcă se ţin de mână. La aşa echipă, aşa Raport final.

Pentru ca opinia publică din România să se clarifice mai bine asupra problemei, pentru a-l sprijini eficient pe marele român Paul Goma, trebuie să relev că presa centrală din România, în marea ei majoritate, a fost acaparată tot de evrei, repetându-se, din păcate, situaţia existentă în multe alte ţări. De aceea, românii nu cunosc faptul că împotriva escrocheriei cu holocaustul evreilor, pe care un ziar britanic l-a numit holocash, s-a format un tot mai viguros curent de contestare, printre numele în cauză figurând mulţi evrei cinstiţi, precum Norman Finkelstein – cu deja celebra sa carte Industria Holocaustului, tradusă în româneşte şi care nu trebuie să lipsească din casa nici unui român –, Moshe Menuhin, Noam Chomsky, Israel Shahak şi alţii. Trebuie relevat faptul că, în articolul din Ziua, unii dintre cei acuzaţi de Paul Goma invocă în apărarea lor „dreptul la libera exprimare“. Dar acest drept nu mai este aplicabil şi pentru Goma şi pentru noi, ceilalţi, care vrem să cercetăm şi să aflăm adevărul: noi trebuie să înghiţim ceea ce ne serveşte un Gabriel Andreescu, H.-R. Patapievici – nişte profesoraşi de fizică de liceu, ajunşi mari „filozofi“ –, Stelian Tănase – un ex-propagandist comunist la o casă de cultură –, un neica-nimeni ca O. Hoandră: toţi formând categoria numită de Lenin, cam peiorativ, e-adevărat, „idioţii utili“ de care trebuie să se servească cei care manipulează opinia publică.

Industria holocaustului: o mare fraudă

Unul dintre cei mai activi critici ai şmecheriei cu aşa-zisul holocaust-unic al evreilor este profesorul Robert Faurisson, care a scris, printre altele, studiul intitulat Un mare martor fals: Elie Wiesel.

Iată cum arată, pe Internet, titlul părţii întîi a studiului din 1988 al lui Faurisson:

Un Grand Escroc!!

UN GRAND FAUX TEMOIN:

ELIE WIESEL

par le professeur Robert Faurisson

1- (1988)

Faurisson relevase, în 1992, că în prima porcărie autobiografică a lui Wiesel, Noaptea, care a fost publicată în 1956, în idiş, şi în 1958 în franceză, Wiesel nu a vorbit niciodată de „camerele de gazare“. „Abia în 1992, un revizionist elveţian, Jürgen Graf, avu curiozitatea să compare versiunea originală franceză, La Nuit, cu traducerea apărută în germană, în 1962, sub titlul Die Nacht zu begraben, Elischa (Noaptea îngropării morţilor, Elischa). Această traducere, datorată lui Curt Meyer-Clason, se dovedi scrupulos de exactă, cu excepţia unui singur punct: cuvântul crématoire(s), crematoriu(ii), din versiunea franceză, a fost înlocuit cu cuvântul Gaskammer(n), «camere de gazare»“.

Celor care remarcă discrepanta dintre versiunea lui, cu arderea evreilor de vii în gropi gigantice la Auschwitz, din autobiografia sa Night (Noaptea), New York, 1960, cu versiunea oficială a camerelor de gazare, Elie Wiesel le răspunde: „Camerele de gazare să rămână interzise ochilor iscoditori şi imaginaţiei“ (All Rivers Run to the Sea, New York, 1995, p. 74, apud Robert Faurisson, Journal of Historical Review, vol. 17, no. 2, p. 19).

(Continuare în episodul următor)

Sociolog Vasile I. Zărnescu