Operatiuni Bancare Globale: Banca Mondiala (II)

November 30th, 2006 · Comentati (Nu sunt comentarii)

de Patrick Wood
Preluat de la www.augustreview.com, Volumul 6, Numarul 2, 1 Februarie 2006 [vezi episodul anterior ]

Liberalizare si Ajustari Structurale

Cand Alden Clausen (de asemenea un membru originar al Comisiei Trilaterale) a preluat fraiele de la Robert McNamara in 1981, o restructurare masiva a avut loc in institutie. Dupa cum noteaza Stiglitz,

“La inceputul anilor ‘80 o curatenie generala a avut loc in interiorul Bancii Mondiale, in departamenul de cercetare, cel care ghida directia si strategia Bancii.” [nota: ibid, p. 13]

Clausen, un adevarat membru al nucleului elitei globale, a adus un nou economist sef, cu idei noi, radicale:

“… Ann Krueger, un specialist al comertului international, bine cunoscuta pentru activitatea sa in domeniul ‘cautarii de renta’ – cum interesele speciale folosesc tarife si alte masuri protectioniste pentru a-si spori venitul pe socoteala altora… Krueger a considerat guvernul ca fiind purtator de vina. Pietele libere reprezentau solutia problemelor tarilor in curs de dezvoltare.” [subliniere adaugata] [nota: ibid]

Acesta a fost precis momentul in care asa numitele politici de liberalizare si Ajustare Structurala au fost implementate cu forta ca metode de a constrange tarile respective sa privatizeze diverse industrii. Daca guvernele erau problema, atunci ele vor trebui sa predea zone critice ale infrastructurii tarii unor corporatii multinationale private care, dupa cum sustinea Krueger, pot obtine performante mai bune si pot fi mai eficiente decat corpurile guvernamentale birocratice.

Nu este surprinzator ca majoritatea economistilor de cariera ai personalului au parasit Banca la inceputul anilor ‘80 in semn de protest fata de politicile Clausen si Krueger.

[nota tr: Nu trebuie sa se inteleaga de aici ca felul in care guvernul - de oriunde ar fi acesta - conduce, gestioneaza si exploateaza anumite servicii publice, este cel ideal. Exemplul care urmeaza, alaturi de altele deja prezentate in articole anterioare, va sublinia adevaratul motiv pentru care guvernul este gasit tap ispasitor de aceasta data. Se urmareste inlocuirea unui monopol local al guvernului, birocratic, ineficient, dar cateodata loial siesi sau tarii in cauza, cu un altul extern reprezentat de o corporatie multinationala asociata obiectivelor globaliste, al carei scop este castigul, mai inainte de toate. Rezultatul este impingerea respectivei natiuni in datorii serioase, pentru a putea fi secatuita si ulterior inrobita prin directive si conditionalitati ce ii erodeaza independenta. Toate sunt servite sub lozinca masurilor economice liberale, de privatizare, dar in realitate nu au nimic in comun cu capitalismul pietei libere, unde adevarata libertate economica incurajeaza competitia reala, si in care guvernul se limiteaza doar la garantarea contractelor si protectia populatiei, fara a stanjeni in vreun fel procesul economic.]

Cum are loc Spalarea Banilor

Mecanismul si operatiunea Ajustarilor Structurale, pe langa stransa cooperare intre FMI si Banca Mondiala, au fost adecvat tratate in articolul Operatiuni Bancare Globale: Fondul Monetar International. Urmatorul exemplu bine documentat va fi “imaginea ce valoreaza cat o mie de cuvinte” in incercarea August Review de a prezenta politicile corporatiste globale ale Bancii ce isi poarta numai siesi de grija. Demonstreaza de asemenea efortul colectiv depus de Banca si FMI pentru penetrarea pietelor ostile din tarile necooperante. Este o poveste incalcita, dar o lectura atenta va arata cum functioneaza “sistemul”.

Razboaiele Apei

In 1998, FMI a aprobat un imprumut de 138 de milioane de dolari Boliviei, pe care l-a descris ca fiind menit sa ajute tara sa-si controleze inflatia si sa isi stabilizeze economia. Imprumutul era posibil odata cu adoptarea de catre Bolivia a unei serii de “reforme structurale”, ce includeau privatizarea “restului de initiative publice”, printre care si serviciile apei. Odata ce aceste imprumuturi au fost aprobate, Bolivia s-a aflat sub presiuni puternice venite din partea Bancii Mondiale, sa se asigure ca nu exista subventii publice pentru apa si ca proiectele de acest fel vor fi conduse printr-o politica de “recuperare a costurilor”, ceea ce inseamna ca cetatenii vor trebui sa plateasca pentru intreaga constructie, finantare, operare si intretinere a proiectului apei. Apa fiind o necesitate umana esentiala si cruciala pentru agricultura, costul de recuperare este substantial, chiar si in lumea dezvoltata.

In acest context, Cochabamba, al treilea oras ca marime din Bolivia, a scos la vanzare lucrarile din domeniul apei in 1999. Numai o singura entitate, un consortiu condus de subsidiarul Bechtel, Aguas del Tunari, a facut o oferta, si astfel a primit concesia, trebuind sa furnizeze apa pe o perioada de 40 de ani. Detaliile exacte ale negocierii au fost pastrate secrete, iar Bechtel pretinde ca cifrele din contract sunt “proprietate intelectuala”. Ulterior a iesit la iveala ca pretul includea finantarea de catre cetatenii din Cochabamba a unei parti din proiectul Bechtel de constructie a unui urias baraj, cu toate ca apa obtinuta din Proiectul Barajului Misicuni urma sa fie cu 600% mai scumpa decat sursele alternative. Locuitorii Cochabamba trebuiau sa plateasca de asemenea un profit de 15%, garantat prin contract, adica ei trebuiau sa sponsorizeze investitiile in timp ce sectorul privat primea profitul.
Imediat ce a primit concesia, compania a ridicat preturile, mergand pana la 400% in unele cazuri. Aceste scumpiri au fost semnalate intr-o zona unde salariul minim este mai mic de 100$ pe luna. Dupa cresterea pretului, s-a estimat ca cei care lucrau pe cont propriu, barbati si femei de asemenea, plateau pentru apa un sfert din castigurile lor lunare.

Rezidentii orasului erau maniosi. In Ianuarie 2000, o larga coalitie numita Coordonarea pentru Apararea Apei si a Vietii, sau simplu La Coordinadora, condusa de un muncitor al locului, Oscar Olivera, a indemnat la demonstratii pasnice. Cochabamba a fost inghetata pentru patru zile de o greva generala si oprirea transportului, dar demonstratiile au incetat odata ce guvernul a promis sa intervina pentru micsorarea costurilor apei. Cu toate acestea, cand in Februarie nu s-au constatat rezultate, demonstratiile au inceput din nou. De aceasta data, demonstrantii au fost intampinati cu gaze lacrimogene si opozitie din partea politiei, bilantul fiind 175 de raniti si doi tineri ramasi orbi.

Amenintarea la adresa democratiei pe care privatizarea serviciilor publice stabilita de GATS (General Agreement on Trade in Services) o reprezinta, a fost demonstrata in Martie 2000. La Coordinadora a organizat un referendum neoficial, la care a stras aproximativ 50,000 de voturi, si a anuntat ca 96% din participanti erau in favoarea incheierii contractului cu Aguas del Tunari. Li s-a raspuns din partea companiei ca nu este nimic de negociat.

Pe data de 4 Aprilie oamenii s-au intors in strada, blocand orasul. Din nou au fost intampinati de rezistenta politiei, si pe 8 Aprilie guvernul a declarat legea martiala. Armata Boliviei a impuscat in fata un protestatar in varsta de 17 ani, ucigandu-l. Cu toate acestea protestele au continuat si pe data de 10 Aprilie guvernul a cazut la pace, semnand un acord ce consimtea cererilor protestatarilor de a inversa concesia apei. Oamenii din Cochabamba si-au primit apa inapoi.

Din pacate aceasta poveste plina de invataminte nu s-a sfarsit pur si simplu cu victoria locuitorilor orasului Cochabamba. Pe data de 25 Februarie 2002, Bechtel a depus o plangere in numele protectiei investitorului oferita de Acordul de Investitie Bilateral Bolivia-Olanda, la Banca Mondiala, cerand o suma de 25 de milioane de dolari drept compensatie pentru pierderea profiturilor. [nota: Wallach, Whose Trade Organization? (The New Press, 2004), p.125; vezi de asemenea, Bechtel Vs. Bolivia: The Bolivian Water Revolt, vezi de asemenea, The New Yorker, Leasing the Rain, vezi de asemenea, PBS, Leasing the Rain (Arendand Ploaia)]

Bechtel Engineering este cea mai mare companie de inginerie civila din lume. Se afla in proprietatea privata a familiei Bechtel. Multi ani la rand, consilier general (si vicepresedinte) al Bechtel a fost nimeni altul decat membrul originar al Comisiei Trilaterale, Caspar Weinberger.

De atunci, Banca Mondiala a acordat imprumuturi aditionale Boliviei pentru “reducerea saraciei”. Cititi cu atentie, actuala (2006) evaluare facuta Boliviei, ce se gaseste pe website-ul institutiei:

“Bolivia trece printr-o perioada dificila si incerta. In lunile recente, diferite turbulente politice si sociale au crescut in intensitate inregistrand consecinte serioase, culminand cu demisia Presedintelui Gonzalo Sánchez de Lozada in Octombrie 2003, si numirea Vice-Presedintelui Carlos Mesa ca inlocuitor. Administratia actuala mosteneste un climat economic, politic si social dificil, cauzat de probleme pe termen lung, cum ar fi inegalitatea profunda, o economie ce a fost afectata advers de criza recenta din regiune, si dezamagirea publica generala datorata coruptiei.” [nota: World Bank web site, Bolivia Country Brief]

Turbulente politice si sociale? Climat economic, politic si social dificil? Inegalitate profunda? Dezamagire publica generala datorata coruptiei? Te lasa fara glas…

Deci, in cazul Boliviei, putem observa urmatoarele operatiuni:

• FMI face un imprumut Boliviei, atasat unor conditionalitati
• Banca Mondiala intervine pentru a forta implementarea conditionalitatilor si impunerea ajustarilor structurale
• Banca Mondiala imprumuta fonduri de “dezvoltare” Boliviei, si in acelasi timp aduce consortiuri bancare private sa sponsorizeze diferitele proiecte pe care Bechtel le are in plan
• Bechtel singura face o oferta si este acceptata
• Proiectul apei este un esec total si Bechtel este alungata in urma unei presiuni politice extreme venite din partea consumatorilor
• Bechtel formuleaza o revendicare pentru “pierderea profiturilor”, in conformitate cu o “garantie de asigurare” mai inainte negociata cu Grupul Bancii Mondiale (AMIG, vezi mai sus)
• Daca Bechtel castiga revendicarea, va fi platita din banii platitorilor de taxe, stransi din contributiile tarilor membre
• Fara indoiala, orice imprumut venit din partea bancilor sectorului privat, si care sfarseste rau, va fi “compensat” de asemenea din fondurile platitorilor de impozite.

Acest gen de operatiune poarta numele de furt nerusinat, (atat doar ca probabil legal) de fonduri de la toti cei care apar la orizont: Bolivia, orasul Cochabamba, populatia din Cochabamba, platitorii de taxe ai Statelor Unite. Singurii beneficiari sunt Bechtel, bancile comerciale si cativa politicieni corupti care si-au primit obisnuita spaga.

O intrebare inca asteapta raspuns: Cand a pus ochii Bechtel mai intai pe afacerea Bolivia? A avut vreun amestec in sugerarea sau crearea conditionalitatilor si Ajustarilor Structurale specificate de Banca Mondiala de la inceput? Un raspuns afirmativ ar fi suficient pentru deschiderea unei anchete penale.

Banca Mondiala nu ne va raspunde, datorita modului ei secretos de a-si conduce afacerile interne. Chiar si Stiglitz a observat,

“FMI si Banca Mondiala au inca standarde de transparenta mult mai joase decat cele ale guvernelor si democratiilor, cum ar fi Statele Unite, sau Suedia sau Canada. Incearca sa ascunda rapoarte critice; numai incapacitatea de a preveni scurgerea de informatie duce la eventuale dezvaluiri.” [nota: Stiglitz, op. cit., p. 234]

Coruptie

Banca Mondiala a fost acuzata de coruptie multi ani la rand. Din moment ce Banca este o agentie independenta specializata a Natiunilor Unite si considerand vechea zicala, “Aschia nu sare departe de trunchi”, acest fapt nu va surprinde pe nimeni. Natiunile Unite prezinta o bine documentata istorie de coruptie la toate nivelele. Ar fi prea simplist sa ne limitam doar la atat.

In Mai 2004, Senatorul Richard Lugar (Republican – Indiana), in calitate de Chairman al Comitetului de Relatii Externe [nota tr: A se retine, nu este acelasi cu CFR, acesta este Comitet nu Consiliu], a pornit cea mai recenta ancheta asupra coruptiei inregistrate de activitatile bancilor de dezvoltare multilaterala, dintre care Banca Mondiala este cea mai importanta.

Liderii diverselor banci de dezvoltare au fost invitati sa depuna marturie (voluntar) in fata Comitetului. Dupa cum spune Senatorul Lugar, James Wolfensohn “a refuzat invitatia, citand deja stabilita practica a oficialilor Bancii de a nu depune marturie in fata legislaturilor numeroaselor tari membre.”

Martorii prezenti in fata Comitetului au declarat ca este posibil ca o suma de aproximativ 100 de miliarde de dolari sa fi fost pierduta datorita coruptiei, in proiectele de imprumut ale Bancii Mondiale.

In remarcile sale introductive, Senatorul Lugar subliniaza ca intreaga istorie a Bancii Mondiale este suspecta, procente variind intre 5% si 25% din toate imprumuturile fiind pierdute datorita coruptiei.

“Dar coruptia ramane o problema serioasa. Dr. Jeffrey Winters de la Universitatea Northwestern, care va face o declaratie in fata noastra astazi, estimeaza ca Banca Mondiala ‘a participat mai degraba pasiv in coruptia celor aproximativ 100 de miliarde de dolari din fondurile de imprumuturi destinate dezvoltarii’. Alti experti estimeaza ca intre 5% si 25% din cele 525 de miliarde de dolari pe care Banca Mondiala i-a imprumutat din 1946 incoace au fost folosite necorespunzator. Adica echivalentul a intre 26 si 130 de miliarde de dolari. Chiar daca cifra exacta a coruptiei se afla la limita de jos a estimarilor, milioane de oameni traind in saracie au pierdut oportunitati de imbunatatire a sanatatii, educatiei si conditiei lor economice.” [nota: Lugar, U.S. Senate Website, $100 billion may have been lost to World Bank Corruption, May 13, 2004]

Probabil va intrebati de ce Banca Mondiala a fost atat de ineficienta si neglijenta cu banii platitorilor de impozite? Mai mult, era coruptia o necesitate in atingerea obiectivelor ascunse ale Bancii, adica, crearea unor proiecte artificiale si nedorite pentru a “stimula” comertul?

Senatorul Lugar continua in remarcile sale introductive,

“Coruptia impiedica eforturile de dezvoltare in multe feluri. Mita poate influenta importante decizii bancare ce privesc proiectele si contractorii. Folosirea necorespunzatoare a fondurilor poate creste costurile lucrarilor, refuza asistenta catre cei saraci, si cauza esecul diverselor proiecte. Bani furati pot sustine dictaturi si finanta abuzuri ale drepturilor omului. Mai mult, atunci cand tarile in curs de dezvoltare pierd din cauza coruptiei fondurile imprumutate, platitorii de taxe ai acelor tari sarace sunt inca obligati sa replateasca aceste sume bancilor. Deci, nu numai ca celor impovarati le sunt furate beneficiile de dezvoltare, ei sunt si obligati sa replateasca datoriile rezultate de aici.” [nota: ibid.]

Nu a fost determinat cine sunt acei angajati ai Bancii amatori de spert la schimb pentru influenta, dar putem fi siguri ca orice afacere care incepe prin coruptie nu poate merge decat intr-o singura directie – in jos. Intr-un final, tot oamenii neajutorati raman cu punga goala. Datoriile create si proiectele esuate nu fac altceva decat sa sporeasca povara celor ce sunt deja saraci.

Asta nu inseamna ca acuzatiile de coruptie la Banca Mondiala sunt revelatii de ultima ora. In 1994, marcand a 50-a aniversare a crearii sale la Bretton Woods, South End Press a publicat “50 de ani este suficient: Cazul impotriva Bancii Mondiale si a Fondului Monetar International”, editata de Kevin Danaher. Cartea detaliaza rapoarte oficiale ale Bancii Mondiale si Fondului Monetar International care dezvaluie acelasi gen de coruptie ca fiind prezenta inca de la inceput. In plus, a descoperit si alte tipuri de coruptie, cum ar fi,

“Dincolo de banii irositi si devastarea mediului inconjurator, a existat un chiar mai sinistru aspect in timpul conducerii McNamara: predilectia Bancii Mondiale de a spori sustinerea fata de regimurile militare care isi torturau si ucideau subiectii, cateodata imediat dupa alungarea de la putere a unor regimuri democratice. In 1979, Senatorul James Abourezk (Democrat – South Dakota) a denuntat banca in Senat, observand ca aceasta marea ‘imprumuturile pentru patru noi guverne represive (Chile, Uruguay, Argentina si Filipine), de doua ori mai repede decat pentru toate celelalte’. A adaugat ca 15 din guvernele cele mai represive ale lumii primeau o treime din toate angajamentele de imprumut ale Bancii Mondiale in 1979, in timp ce Congresul si administratia Carter au oprit ajutorul bilateral catre patru din cele 15 – Argentina, Chile, Uruguay si Etiopia – pentru flagrante abuzuri ale drepturilor omului. A atacat “secretosenia excesiva” a Bancii si a amintit colegilor ca ‘votam pentru bani, dar habar n-avem unde merg.’” [nota: Hanaher, 50 Years is Enough: The Case Against the World Bank and the International Monetary Fund, (South End Press, 1994), p. 10]

Textul vorbeste de la sine si nu necesita vreun comentariu. Cititorii acestui raport vor intelege mai bine unde au mers banii!

Concluzii

Acest raport nu incearca sa fie o analiza exhaustiva a Bancii Mondiale. Exista multe fatete, exemple si studii ce ar putea fi explorate. De fapt, multe carti de analiza au fost deja scrise despre Banca Mondiala. Obiectivul acestui raport a fost sa arate in general cum Banca Mondiala se integreaza in globalizare, ca membru de baza al triadei puterilor monetare: FMI, BIS si BM.
Cu siguranta ca Banca Mondiala va continua sa opereze in ciuda criticismului politic sau protestului public. Acesta este modelul institutiilor dominate de elitisti. Astfel se prezinta si istoria FMI si BIS.

Este suficient sa concluzionam…

• dintre cei doi arhitecti ai Bancii Mondiale, unul a fost un agent comunist sovietic de varf (Harry Dexter White) si celalalt un ideolog britanic (John Maynard Keynes) dedicat total globalismului (Vezi Operatiuni Bancare Globale: Fondul Monetar International pentru mai multe detalii despre White si Keynes)
• de la inceput Banca a fost dominata de interesele bancare internationale si de membrii Council on Foreign Relations, iar mai tarziu cei ai Comisiei Trilaterale
• sloganul “reducerii saraciei” este o pacaleala menita sa ascunda reciclarea a miliarde de dolari, daca nu trilioane, apartinand platitorilor de taxe, si transferul lor in proprietate privata
• sloganul “reducerii saraciei” intimideaza criticii Bancii si ii denunta ca avand o atitudine anti-saraci si pro-saracie
• coruptia la Banca Mondiala este o realitate a ultimelor decenii, daca nu a intregii istorii a institutiei.

[nota: Carl Teichrib, Atasat Senior al World Research Library, a contribuit la acest raport]

(Va urma: Globalizare: Decesul securitatii nationale)
Traducere si adaptare dupa August Review de Marian Tiberiu Vintilescu (Altermedia)

Tags: Noua Ordine Mondiala · Politica/Servicii secrete