Marius Mioc [toate articolele acestui autor]

“PIAŢA OBOR va deveni mall” au hotărît consilierii bucureşteni din sectorul 2. “După 2007, în piaţă vor fi comercianţi nu ţărani” a declarat primarul de sector Neculai Onţanu. Dacă în trecut autorităţile încercau să elimine intermediarii dintre producători şi cumpărători, pe ideea (corectă) că aceşti intermediari duc la creşterea preţurilor, odată cu integrarea în UE autorităţile au o altă prioritate: eliminarea micilor producători, astfel ca piaţa să fie dominată de marile trusturi agreate de UE. “Vom intra în curând în UE şi nu vrem să riscăm ca o aşa mare piaţă să fie închisă”, a explicat Onţanu în decembrie, justificînd hotărîrea luată: dacă Consiliul local s-a fi opus desfiinţării pieţii, putea veni o inspecţie europeană care să hotărască închiderea pieţii, chiar împotriva voinţei consilierilor locali. Nu-i de mirare că “ţăranii din Obor se tem pentru tarabele lor”, în ciuda amăgirilor, contrare declaraţiilor anterioare ferme ale lui Onţanu, că “piaţa agroalimentară nu va dispărea”. Credem că aceste noi declaraţii (neasumate de nimeni) sînt doar minciuni politicianiste apărute spre folosire în faţa tarabagiilor revoltaţi, pînă se potoleşte lumea.

Ca pretutindeni în lume, şi în România se duce o luptă economică pentru cucerirea pieţii. Această luptă este motorul progresului, prin competiţie se asigură creşterea calităţii şi variaţiei produselor. Din păcate, ca pretutideni în UE, şi în România birocraţii Statului Maximal intervin în competiţia economică, nu pe post de arbitrii imparţiali, ci pe post de suporteri ai marilor firme.

Alături de măsurile de interzicere totală a vînzării unor produse, la care ne-am referit anterior, Statul Maximal ia măsuri de limitare a disponibilităţii mărfii micilor producători. Orăşenii sînt oameni ocupaţi. Chiar dacă marfa oferită de ţărani are raport calitate/preţ mai bun decît cea de la magazin, 90% din orăşeni vor prefera magazinul dacă cea mai apropiată piaţă ţărănească e la 5 km. Preţul benzinei sau al biletului de autobuz dus-întors, plus timpul pierdut, compensează diferenţa de preţ sau calitate a mărfii. Astfel, ţăranii, pe care marile firme europene nu sînt capabile să-i învingă în lupta economică doar prin raportul calitate/preţ al produselor, vor fi eliminaţi de pe piaţă de către birocraţi. Varietatea metodelor folosită în scopul atingerii acestui ţel este bogată: interzicerea pur şi simplu a vînzării produselor, impunerea unor cerinţe birocratice absurde, creşterea taxelor de închiriere a unei tarabe în piaţă şi, dacă toate acestea au dat greş, eliminarea locurilor de desfacere a produselor.

Desfiinţarea pieţelor ţărăneşti înseamnă pentru românii de rînd limitarea posibilităţii de a alege în clipa în care-şi fac cumpărăturile, cu posibila urmare a creşterii preţului şi scăderii calităţii hranei. Pentru mulţi ţărani înseamnă falimentul, transformarea acestora în şomeri paraziţi ai bugetului de stat, de la care vor cerşi ajutoare sau venit minim garantat. Birocraţii însă pot fi mulţumiţi – cu cît mai mulţi şomeri, cu atît mai mulţi cetăţeni dependenţi de Statul Maximal, cu atît mai mulţi birocraţi necesari gestionării ajutoarelor pe care Statul le împarte celor pe care i-a sărăcit.