O presiune asupra României: vizita papei de la Roma (2)

Vasile Zarnescu

Episodul întâi aici

5. Biserica catolică este organizată paramilitar

De aici am putea conchide că şi biserica romano-catolică este organizată după un sistem paramilitar. Or, dacă ţinem cont că ordinele Cavalerilor Teutoni şi Cavalerilor de Malta erau organizaţii militare, atunci nici nu am greşi prea mult. În fond, se aplică vechiul dicton similis simili gaudet. Apoi, dacă luăm ca premise două realităţi incontestabile – 1) aserţiunea teologului Eugen Drewermann cum că „Biserica Catolică este autoritarismul absolut“ şi 2) fascismul a apărut în Ungaria, Italia, Germania şi Spania (în această ordine) –, atunci este explicabil de ce fascismul a apărut în arealul catolic şi de ce îndeosebi în aceste state cetăţenii manifestă o maximă obedienţă faţă de autorităţi şi, în speţă, faţă de liderii organizaţiilor în care sunt înregimentaţi, cum sunt maghiarii din Transilvania.

Efectul acestei organizări s-a văzut în acţiunile electorale: maghiarii au participat la vot în proporţie de 99 la sută, iar acest comportament nu se explică prin civismul de care ar da dovadă, ci prin puternica obedienţă faţă de lideri şi de ideologia revizionistă, de „doctrina maghiarismului“. În mod similar, vor manifesta acelaşi comportament şi cînd va fi vorba de acţiuni violente, nu doar electorale, aşa cum s-au manifestat în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989 şi al evenimentelor din martie 1990. De aceea, afirmaţiile insinuate de către Ion Dumitriu-Snagov trebuie citite cu atenţie, pentru că el pare să ştie mai mult decît spune.

Ameninţările lui au un substrat ocult, dar bazat pe „catolicismul fără frontiere“, pentru care Transilvania este o bază de acţiune în ofensiva prozelitismului catolic spre zona fostelor ţări socialiste – Transilvania fiind văzută de mulţi politologi occidentali ca un viitor măr al discordiei care ar putea fi folosit în destabilizarea României, inclusiv printr-un război – unul civil sau cu una dintre ţările vecine, în primul rînd cu Ungaria.

După cum este evident şi faptul că, în afirmaţia arhiepiscopului Ioan Robu – şi anume: „Sper că în curînd Biserica Ortodoxă Română nu se va mai opune vizitei Sfîntului Părinte în România, cel puţin din spirit creştin“¹⁵ –, prelatul catolic substituie ilicit spiritul catolic spiritului creştin. Deoarece, din acelaşi invocat spirit creştin, nu ar trebui să se insiste atît să facă o vizită nemotivată teologic, tradiţional, canonic, protocolar, politic etc. – adică în nici un fel şi devenită indezirabilă prin chiar insistenţa manifestată. Dar respectiva substituţie ilicită se originează în chiar enciclica papei Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint (Ca toţi să fie una – reluarea îndemnului făcut de Conciliul Vatican II), referitoare la angajarea ecumenică, deoarece aici – şi, în genere, în gîndirea catolică – ecumenismul este înţeles de papă ca supremaţie a catolicismului, conform principiilor acestuia privind primatul şi infailibilitatea papei. Iar dacă nu se acceptă această vizită, atunci România devine, nici mai mult nici mai puţin, o sursă de risc pentru Europa: „Singura zonă europeană în care nici un Papă nu a călcat după iulie 1054 rămîne, însă, cea în care majoritară este confesiunea creştin-ortodoxă. Iar conducerea Bisericii Ortodoxe Române nu este dispusă să creeze un precedent pentru această regiune“ – pretinde revista Actualitatea catolică (căreia ziarul România liberă îi face propagandă). Insinuarea şi ameninţarea sunt evidente. Iar arhiepiscopul Ioan Robu are curajul să numească aceste acte de incitare drept „spirit creştin“! Acestea, în contrast (formal) cu faptul că papa Ioan Paul al II-lea a avertizat că Europa trebuie să fie vigilentă pentru ca „tensiunile etnice, naţionalismul exacerbat şi intoleranţa de orice fel să nu persiste“¹⁶; vizita sa ar fi, în viziunea unora, „nu un prilej de discordie“, ci „o expresie a unui mesaj de pace“¹⁷.

După cum se observă, apar voci care distonează în corul acestor propagandişti.

6. Fariseismul funciar al propagandei catolice

Ion Dumitriu-Snagov pretinde că „Papa a făcut vizite în toată lumea şi nu numai o dată“¹⁸. Prin această frază istoricul nostru păcătuieşte de mai multe ori: 1) prin subiectivism, deoarece face o pledoarie pro domo; 2) prin tendenţiozitate, întrucît vrea să îi confere papei un prestigiu mai mare decît îl are, care să-i servească drept argument persuasiv; 3) prin fariseismul propriu catolicismului, deoarece el ştie că nu este aşa cum vrea să prezinte lucrurile; 4) prin insultarea noastră, deoarece, ca şi politrucul îmbătrînit în rele, ne consideră, şi el, stupid people şi ne sileşte să îi ingurgităm scrierile propagandistice. De aceea, el mizează pe marginalizarea noastră culturală impusă de regimul socialist, bazîndu-se pe ignoranţa noastră ca să ne convingă, izolare pe care, din ipocrizie, o condamnă cînd are prilejul, la nivel general, fiindcă „ne-a rupt“ de Europa – dar, totodată, se foloseşte de ea ca să ne îndoctrineze el.

Ca să ieşim din izolare şi să-l combatem pe catolicul nostru I. Dumitriu-Snagov, apelăm la Carl Bernstein, faimos de cînd cu cazul Watergate, şi la Marco Politi, un ziarist catolic italian, specializat în problemele Vaticanului. În cartea lor Sanctitatea Sa Ioan-Paul şi istoria secretă a timpurilor noastre, lansată în septembrie 1996, aceştia relevă aspecte care îl contrazic flagrant pe propagandistul catolic antiromân. «Criza – şi se poate vorbi de o criză, chiar şi în concepţia multora din cadrul Bisericii care-l admiră pe Ioan Paul al II-lea şi sunt de acord cu multe din declaraţiile sale – se poate observa, totodată, în rîndurile mulţimilor de mici proporţii, care se ivesc în Europa atunci cînd Ioan Paul al II-lea se reîntoarce într-o ţară pe care o vizitase deja.

Cînd papa Ioan Paul al II-lea s-a dus la Praga în mai 1995, oraşul întreg l-a ignorat. Numai 60.000 de credincioşi îşi făcuseră apariţia pentru liturghie, pe care o oficia pe stadionul municipal – cu 940.000 de cehi mai puţin decît numărul celor care au participat la vizita sa din 1990.

Cu cîteva săptămîni mai tîrziu, cînd a plecat în Belgia, nu mai mult de 35.000 de persoane au fost prezente la o liturghie ţinută în faţa Bazilicii Korkelberg.

Episcopii belgieni organizaseră doar o vizită de 24 de ore pentru el. La 4 iunie, cînd papa s-a întîlnit la Bruxelles cu cîţiva din vechii săi colegi de clasă de la Colegiul Belgian de la Roma (unde locuise între anii 1946-1948), Cardinalul Jan Schotte se plînsese amarnic celor prezenţi: „Prea Sfîntul Părinte a dorit să vină în Belgia trei zile, însă episcopii belgieni nu l-au vrut“. Sentimentul de singurătate care înconjoară tronul papal este accentuat de comportamentul credincioşilor, în special al celor din Europa. Scrutinul reflectă o lipsă a consensului. În 1984, Ioan Paul al II-lea era „foarte popular“ pentru 54 la sută dintre belgieni, pentru ca astăzi proporţia să se ridice abia la 26 la sută (…). Pînă şi în Italia, ţara cel mai direct supusă influenţei Vaticanului, credincioşii continuă să-şi vadă de propriul lor drum»¹⁹.

Aşadar, germanii l-au ridiculizat, francezii i-au pus bombe, „belgienii nu l-au vrut“, italienii îl ignoră într-o proporţie covîrşitoare, americanii sunt preponderent baptişti – J. F. Kennedy fiind singurul preşedinte catolic, dar şi acela asasinat –, sud-americanii, supuşi mult timp dictaturilor, optează pentru „teologia eliberării“ combătută de Ioan Paul al II-lea etc., etc. De ce, atunci, să nu-l respingă ortodocşii, care au respins catolicismul de la început, din 1054?

În concluzie, Ion Dumitriu-Snagov dezinformează pe toată lumea. Căci, la fel este şi cu sintagma „a făcut vizite în toată lumea“. Dar de ce nu se duce în Rusia şi în China – care sunt ţări mai importante şi rămase nevizitate – şi i-a căşunat pe România?! Mai ales că, în contextul revenirii Hong Kong-ului la China, papa, îngrijorat de soarta enoriaşilor, a invitat la „respectarea drepturilor omului“²⁰. Numai că, neimpresionată de faima de „cavaler anticomunist“, «China i-a cerut Vaticanului să nu intervină în problemele ei religioase şi a avertizat că numirea episcopilor şi munca specifică a misionarilor reprezintă o prerogativă a guvernului. Beijingul nu este supărat pe papa Ioan Paul al II-lea doar pentru relaţiile acestuia cu Taiwanul – căci papa a acceptat invitaţia de a vizita aşa-numita „provincie rebelă“ – ci, în special, pentru mesajul (…) potrivit căruia Biserica îi va supraveghea „îndeaproape“ pe catolicii din Hong Kong, după ce colonia va trece sub suzeranitate chineză»²¹. Dar, e-adevărat, România nu este China şi, atunci, poate fi călcată uşor în picioare: în 6 ianuarie 1997, papa de la Roma a numit un nou episcop (greco-)catolic²² – deşi erau prea mulţi şi fără acesta –, pentru că – să ne amintim de apostrofarea pechinezului Samurache de către dulăul Samson – „noi vrem democraţie, dar nu pentru căţei“…

Un scriitor are undeva o vorbă de spirit: „Cine vrea cu tot dinadinsul să intre în sufletul cuiva, sfîrşeşte prin a fi dat afară!“. Morala este valabilă şi în această situaţie. De aceea, nu este întîmplător că catolicismul (cacofonia este aici inevitabilă şi admisibilă, cum ne învăţa George Pruteanu la TVR 1) a pierdut şi pierde teren în arealul său tradiţional, dar asta nu înseamnă că trebuie, din „spirit creştin“, să-i admitem extinderea în arealul non-catolic, chiar dacă admitem extinderea N.A.T.O. şi suntem pentru integrarea în organismele europene şi euro-atlantice – care sunt atee, dacă nu chiar anticreştine (oricum, sunt antiortodoxe).

Din extrapolarea ideilor relevate în articolele din presa internaţională – şi ignorate în cea mai mare parte de aproape toate publicaţiile centrale importante din ţara noastră (ca să nu mai vorbim de cele locale, care nu au acces la informaţiile furnizate de către marile agenţii de presă) – rezultă că miza vizitei lui Ioan-Paul în ţara noastră este mai mult decît una de „imagine“ – pentru a căpăta zăhărelul cu care România va putea fi adusă ca viţelul la poarta nouă a N.A.T.O. –, ci este una cu un puternic caracter prozelitist (evident chiar pentru neoprotestanţi şi, de aceea, contestat vehement), dar şi patrimonial. Este şi firesc, aşadar, ca papei să i se opună un veto categoric de către români, precum s-a făcut în Rusia.

7. Un paradox mediatic

Conchidem, pe de altă parte, că propaganda în favoarea vizitei papei de la Roma constituie un paradox mediatic: mass media interne, în cvasitotalitatea lor, sunt pentru vizită şi total „netransparente“, escamotând – din ignoranţă sau dintr-o obedienţă mimetică, cum fac publicaţiile proortodoxe îndeobşte, sau din spirit fariseic, cum fac cele procatolice – aspectul ilegitim, nejustificat prin nimic al acesteia într-un stat eminamente ortodox. Mass media externe, în special cele din Occidentul „catolic şi protestant“ – după cum pretinde Samuel Huntington că ar fi Vestul –, nu se sfiesc, atunci cînd abordează problema vizitelor, să arate cît mai multe aspecte. Mai mult, deşi aproape toţi autorii articolelor sunt catolici – cei italieni cu siguranţă –, totuşi, nu se jenează să afişeze un aer condescendent, iar din faptul că, aproape totdeauna, folosesc şi apelativul de Wojtyla, se degajă chiar un discret dispreţ la adresa papei Ioan Paul al II-lea. Acestea, în contrast cu articolele din presa românească, scrise într-un stil plin de slugărnicie sau de-a dreptul apologetic – cum excelează publicaţiile procatolice, de exemplu, România liberă, 22, Dilema, Cotidianul şi presa catolicilor orientali (ex-greco-catolici).

Pentru cititorii de rînd, cărora li se adresează mijloacele de comunicare în masă, acest paradox este insesizabil, fiindcă nu au acces la presa externă, fiind automat manipulaţi de cea internă. Este adevărat că a existat un singur caz de acces – prin reflectare – la aspecte din presa occidentală: atunci cînd, după editarea cărţii lui C. Bernstein şi M. Politi²³, unele publicaţii româneşti au relevat iterarea scandalului de presă provocat de noile dezvăluiri privind colaborarea dintre papa Ioan Paul al II-lea şi C.I.A. pentru subvenţionarea ilegală a sindicatului polon Solidaritatea. În rest, însă, mass media interne manifestă o opacitate condamnabilă privind modul cum este văzut Ioan Paul al II-lea în lume.

Chiar presa ortodoxă evită să semnaleze aspecte, mai ales critice, relevate de presa străină, probabil pentru că vrea să se conformeze hotărîrilor de la Balamand. Dar presa laică nu este constrînsă de aceste reglementări, aşa cum demonstrează publicaţiile procatolice susmenţionate, care denigrează Biserica Ortodoxă Română în mod sistematic şi tot mai agresiv.

Problema este că acest paradox mediatic se originează în contradicţia internă care macină Biserica Catolică: pe de o parte, instituirea principiilor primatului papal şi a infailibilităţii papei – acesta din urmă provocînd, la introducerea sa, la o nouă schismă internă a catolicilor –, principii prin care se vrea asigurarea universalizării catolicismului şi, pe de alta, caracterul de Suveran Pontif, asumat de papa de la Roma – adică de şef de stat. Acest din urmă aspect asumă caracterul politic al catolicismului – ceea ce este în totală contradicţie cu specificul religiei. Dar calitatea de şef de stat – şi, deci, de lider politic – este doar o fantoşă, deoarece este vorba de un „stat-fosilă“²⁴, după cum este denumit chiar de către un autor care vrea să prezinte statul papal drept unul „din modelele optimale pe care le căutăm“²⁵. Caracterul neîntemeiat al acestei atribuţii de şef de stat (al unui „stat“ care nu este stat) măreşte contradicţia imanentă a Bisericii Catolice – care „este de nesusţinut“, după cum afirmă cercetătorul spaniol Pepe Rodriguez – şi face superfluă propaganda privind importanţa pentru soarta României a vizitei în ţara noastră a papei de la Roma. Dar asta nu înseamnă că respectiva propagandă este mai puţin pernicioasă pentru interesele României. Pentru că vizita papei de la Roma este o agresiune fariseică asupra României: sub pretextul că este „un mesaj de pace“ – mesaj inutil într-o ţară în care este pace –, se încearcă accentuarea revendicărilor minorităţilor cultice, îndeosebi maghiare, absolut neîntemeiate, şi, de aici, escaladarea tensiunilor etnice şi producerea unor conflicte care să fie folosite ca pretext pentru intervenţia sub mandat O.N.U. a unor trupe străine pentru „pacificare“.

Trebuie să observăm că aplicaţia militară multinaţională N.A.T.O., Cooperative Determination ’97, desfăşurată la Sibiu între 5-14 noiembrie 1997, seamănă, prin pretextul scenariului²⁶ conceput, cu „Războiul pentru Transilvania“, descris de către colonelul (retr.) Trevor N. Dupuy²⁷.

NOTE

15) România liberă, nr. 2145, 16 aprilie 1997, pag. 19, în materialul „Ioan Paul al II-lea ar putea fi primul papă din istorie care vizitează România“, preluat de către Ion Zubaşcu din revista catolică Actualitatea creştină, nr. 2/1997.

16) Peru Egurbide, «Papa va veghea asupra respectării „drepturilor fundamentale“ ale omului în Hong Kong», în El Pais, nr. 7188, 14 ianuarie 1997, pag. 9.

17) Gabriel Andreescu, „Vizita papei în România – Un act spectaculos de politică externă, care onorează Ortodoxia, nu o descalifică“, în 22, nr. 2 (360), 14-20 ianuarie 1997, pag. 7.

18) Vezi supra, nota 14.

19) Carl Bernstein, Marco Politi, Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea şi istoria secretă a timpurilor noastre, Editura Papyrus, Oradea, 1997, pag. 441 şi urm.

20) Vezi supra, nota 16.

21) Reuter, „China insistă ca papa să nu intervină în problemele ei“, în El Pais, nr. 7189, 15 ianuarie 1997, pag. 4.

22) Vezi articolul „Papa numeşte oficial un episcop român“, în Azi, nr. 1374, 7 ianuarie 1997, pag. 3.

23) Carl Bernstein şi Marco Politi, His Holiness John Paul II and the hidden history of our time, Editor Doubleday, New York, 1996; şi supra, nota 19.

24) Vasile Iliescu, Statul – utopie şi realitate. Statul papal, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, vol. 2, pag. 177.

25) Idem, pag. 6.

26) Naţional, nr. 124, 6 noiembrie 1997, pag. 9; vezi şi Românul, nr. 45, 10-16 noiembrie 1997, pag. 2.

27) Colonel (retr.) Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints, Warner Books, New York, 1993, pag. 231-251.

1 iunie 1997

Republicat în 9 septembrie 2008

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU