O presiune asupra României: vizita papei de la Roma (1)

Vasile Zarnescu

Studiul „O presiune asupra României: vizita papei de la Roma“ a fost publicat, sub pseudonimul Iulian A. Postatu, în revista Politica, începînd cu nr. 276, 21 iunie 1997, pag. 1, cu continuare în nr. 277-287. Întrucît, în studiile anterioare republicate pe Internet, l-am citat pentru a întregi situaţia de atunci şi, apoi, a fost conceput şi tipărit anterior acestora, pentru a completa expunerea este utilă inclusiv republicarea acestuia, pentru înţelegerea stării de lucruri.

Pe de altă parte, în vizita întreprinsă, sâmbăta trecută, la Vatican, preşedintele României a iterat invitaţia făcută în 2006 noului papă, Benedictus al XVI-lea, de a vizita România. În condiţiile în care noul Patriarh, Daniel, manifestă un tropism catolic uşor mascat, invitaţia va pune probleme serioase Bisericii Ortodoxe Române, care a fost caracterizată de acest papă cum că ar fi o Biserică de mâna a doua!

Redau, în continuare, textul respectiv.

***

În cadrul războiului instituţional, psihologic şi informaţional contra României, printre agresiunile mai recente se numără presiunile făcute sub formă „diplomatică“ sau mediatică în vederea aranjării vizitei papei de la Roma – presiuni care au fost precedate de altele, făcute inclusiv de unii dintre francmasonii impacientaţi de „puciul“ din luna februarie 1997.

1. Situaţia în România

În cazul nostru, peremptorii sunt cele relatate şi realizate inclusiv de ziarul Ziua, în luna februarie, sub masca unei „anchete“ despre aşa-zisa „necesitate“ a vizitei lui Ioan Paul al II-lea în România:
«Ministrul de externe Adrian Severin a încercat, săptămîna trecută, timp de patru ore, să convingă înalte feţe ale Bisericii Ortodoxe Române despre faptul că invitarea papei în România, în perioada imediat următoare, ar fi un atu pentru Bucureşti în bătălia pentru integrarea în structurile europene şi euro-atlantice. Sursele care ne-au dat această informaţie afirmă că B.O.R. n-a cedat insistenţelor ministrului de externe, refuzînd, deocamdată, ideea unei vizite papale în ţara noastră. Ziua lansează, începînd de astăzi, o dezbatere pe tema: „E bine să vină Papa?“. Primii au cuvîntul oamenii politici».
În continuarea materialului este inserat un grupaj de opinii pe această temă, pe care le sintetizăm: Ilie Verdeţ, preşedintele Partidului Socialist al Muncii: „Nu comentez“; Varujan Vosganian, liderul Partidului Alternativa României: „Papa nu este binevenit“; Ioan Mureşan, deputat P.N.Ţ.C.D.: „Vizita papei este necesară“; Miron Mitrea, secretar al P.D.S.R.: „O vizită utilă“; Andrei Tănase, purtător de cuvînt P.N.L.-C.: „Numai în bună înţelegere cu B.O.R.“; Sergiu Cunescu, preşedintele P.S.D.R.: „Vizita papei nu este de mare importanţă“; Adrian Moroianu, vicepreşedintele P.N.L.-C.D.: „Vizita Papei ar fi o deschidere pentru ţară“; Dominic Soare, vicar la Catedrala Sf. Iosif Bucureşti: „Ar fi cu adevărat un eveniment istoric“; Î.P.S. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului: „E prematur să mă exprim“; Î.P.S. Ioan Sălăjean, episcop de Covasna şi Harghita: „Deocamdată nu e cazul“; părintele Ioan Fărcaş, Mitropolia Greco-Catolică Alba Iulia de Făgăraş-Blaj: „Nu avem cum să ne opunem“; Ioan Robu, Arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti: „Da, e bine“ (1). După cum se observă, reprezentanţii P.N.Ţ.C.D. şi ai catolicilor şi (greco-)catolicilor au spus, în esenţă, un „Da!“ hotărît.
Dar trebuie să remarcăm că au dat şi răspunsuri „predestinate“, fataliste, în stilul practicat de propaganda cenuşie, de dezinformare şi de influenţă, care face parte din recuzita serviciilor secrete: „Este necesară“; „Nu avem cum să ne opunem“!
Chiar aşa, nu avem cum să ne opunem? Dar oare vizita papei este înscrisă în legile implacabile ale naturii, este un fenomen cosmic?!
În nici un caz, mai ales că, aşa cum susţine sociologul francez Patrick Michel în lucrarea sa Toate drumurile nu mai duc la Roma, Vaticanul „nu mai poate pretinde universalitate“ (2). Este regretabil, însă, că Î.P.S. Mitropolitul Antonie Plămădeală, distins cărturar şi diplomat, s-a eschivat să răspundă mai ferm acum şi a amînat pentru altă dată, căci, dacă acum „e prematur“, mai tîrziu s-ar putea să fie prea tîrziu, astfel de idei pernicioase prinzînd teren şi fiind greu de stîrpit.
Adevărul este că Ioan Paul al II-lea nu are nici un motiv să viziteze un stat eminamente ortodox, fie şi sub masca ecumenismului etalat la Conciliul Vatican II – caz în care, totuşi, ar fi beneficiat de o primire decentă din partea românilor.

2. Situaţia în Rusia

România are o mare importanţă geopolitică şi strategică în această zonă (în ciuda faptului că unii par să ignore aceasta, minimalizîndu-i rolul pentru a o sili să accepte cît mai multe concesii), dar Rusia rămîne, totuşi, unul dintre cei doi „jandarmi“ mondiali şi de aceea trebuie să ţinem cont de ceea ce se întîmplă acolo.
Referitor la problema în discuţie, este elocvent un articol de anul trecut dintr-un cotidian italian, care, printre altele, releva: «Cel care îi blochează calea la Moscova papei Ioan Paul al II-lea nu este Boris Elţîn, ci biserica ruso-ortodoxă – rivală dintotdeauna a catolicismului de la Roma şi mai suspicioasă faţă de acţiunile şi de motivele Vaticanului de cînd, după prăbuşirea comunismului, în Rusia s-a declanşat vînătoarea pentru milioanele de suflete rămase fără o ideologie. Karol Wojtyla, considerat unul dintre autorii prăbuşirii comunismului în Polonia natală, în Europa de Est şi în fosta Uniune Sovietică, ar fi vrut, de multă vreme, să adauge Rusia la pelerinajele lui mondiale. Dar biserica ruso-ortodoxă se opune acestui proiect şi acuză Vaticanul că vrea să facă prozelitism în Rusia, adică vrea să extindă catolicismul în ţările fostei U.R.S.S. În plus, între Roma şi Moscova există diferite dispute privind proprietăţile confiscate bisericii catolice şi trecute la cea ortodoxă în timpul regimului sovietic. (…)
Kiril, Mitropolit de Smolensk şi Kaliningrad, unul dintre cei mai înalţi prelaţi ai clerului ortodox, a declarat ieri că, pentru moment, o vizită a papei de la Roma în Rusia ori în oricare altă ţară a Comunităţii Statelor Independente „nu este potrivită“, precizînd: «Este important ca asemenea vizite să nu aibă caracter prozelitist, ci să vizeze rezolvarea problemelor… Poziţia noastră, continuă mitropolitul, cu care Vaticanul începe să fie de acord, este că răspîndirea credinţei catolice în Rusia trebuie să corespundă exigenţelor reale ale congregaţiei catolice“. Adică, biserica catolică are dreptul să existe acolo unde este deja prezentă, ca în Baltica: „Dar numai în acele locuri. Nu acolo unde parohiile catolice nu au existat niciodată, ori nu mai există. Nu în teritoriul tradiţional“.
(…) Kiril dă ca exemplu Moscova, „unde două biserici catolice sunt suficiente“.
O întîlnire între Patriarhul Alexei al II-lea şi Papa Wojtyla este actualmente „în studiu, dar nu aici la Moscova“. Într-un cuvînt, după ce i-a înspăimîntat pe liderii comunişti de la Kremlin, acum „Papa de la Roma“ înspăimîntă biserica ruso-ortodoxă. Şi, dacă va veni vreodată la Moscova, va trebui să vină fără a părea un concurent de temut» (3).
De fapt, s-au făcut preparative pentru o întîlnire la Budapesta, unde papa a făcut o vizită anul trecut, dar patriarhul Alexei al II-lea a renunţat să vină în ultima clipă – evident, nu de teamă.
Dimpotrivă. Iată cum au stat lucrurile în relatarea unui italian – fără îndoială catolic, dar mai obiectiv –, Luigi Accatoli: «Cîte dificultăţi incredibile l-au împiedicat pe papă să-i întîlnească pe patriarhii ortodocşi! Cere iertare, întinde mîna, dar primeşte mai multe „nu“-uri decît „da“-uri.
Wojtyla a făcut un efort foarte mare să vină la Pannonhalma, în Ungaria, deoarece spera să-l întîlnească aici pe Patriarhul Moscovei, dar Patriarhul nu a acceptat invitaţia. (…) Într-adevăr, papa Wojtyla a sperat luni de zile că-l va putea întîlni aici pe Patriarhul rus şi că va putea încheia cu o îmbrăţişare istorică – nu a avut loc niciodată o întîlnire între papă şi patriarhul tuturor Rusiilor…
După ce a căzut comunismul, Wojtyla a numit episcopi pentru toate micile comunităţi catolice care se aflau în fostele teritorii sovietice. Această decizie – poate imprudentă – şi reorganizarea comunităţilor catolice de rit oriental (uniate), mai ales în Ucraina, au nemulţumit Patriarhia.
Războiul sîrbo-croat a făcut restul. Şi s-a întîmplat ca papa, acolo unde nu s-a putut duce din cauza veto-ului regimurilor comuniste, să nu se poată duce acum din cauza nu-ului „Bisericilor surori“. Papa nu se poate duce la Moscova, iar Patriarhul nu poate veni la Roma. Dar s-ar putea întîlni la jumătatea drumului? Acesta a fost gîndul stareţului Imre Asztrik Varszegi, din Pannonhalma. Şi i-a invitat pe amîndoi la Mănăstirea benedictină (…).
Stareţul a fost de patru ori la Moscova să-l convingă pe Alexei al II-lea, care a fost de acord. Dar l-a oprit Sfîntul Sinod: „pacea cu Roma este prematură“» (4).
Este important să învăţăm de la vecinii mai puternici modul cum să tratăm problema vizitei şi cum să ne expunem punctul de vedere. Mai ales că presa noastră – în cea mai mare parte – face o anumită cenzură a informaţiilor, evitînd să ne conecteze la realitate, în speranţa că ne va manevra mai bine – aşa cum încearcă să facă ziarul România liberă, agenţia Mediafax, PRO TV etc.

3. Situaţia în arealul lui Huntington

Dar, pentru antisimetrie şi obiectivitate, este cazul să relevăm modul cum a fost primit papa Ioan Paul al II-lea de enoriaşii săi din unele ţări semicatolice şi semiprotestante, unde subzistă „societatea civilă“, occidentală şi „deschisă“, compusă din indivizii al căror comportament civilizat debordează din ei, manifestînd respect pentru lege şi pentru drepturile omului.
După cum au consemnat şi unele publicaţii româneşti, cînd, în martie 1996, a vizitat Germania, papa a fost întîmpinat adesea cu huiduieli şi ouă clocite (nu degeaba umblă totdeauna într-un automobil blindat, care are cutia respectivă din sticlă rezistentă la gloanţe), ajungîndu-se pînă acolo încît o prostituată de lux a defilat încoronată ca „papesă“.
Dar mai semnificativă este atmosfera apărută în Franţa înaintea unei vizite papale din 1996, relatată chiar de un ziar italian, sub titlul „’Stînga’ se mobilizează împotriva vizitei“, semnat discret cu iniţialele F.P.:
«De cîteva săptămîni, Ioan Paul are onoarea să ocupe primele pagini ale întregii prese franceze. (…) Pe pagini întregi, toate ziarele – atît de stînga, cît şi de dreapta – anunţă şi comentează vizita care va începe pe 19 septembrie, cu ocazia aniversării a 1500 de ani de la „naşterea“ Franţei catolice. (…) Dar nu toate sunt articole de bun venit… şi anunţă puternice manifestaţii antipapale. (…) Încă din luna mai, „Colectivul împotriva venirii papei“ a atîrnat la intrarea în Catedrala din Reims, în fiecare zi de 22, o pînză neagră, pe care era scris „SĂ AVORTĂM vizita papei“ (pentru că pe 22 septembrie trebuia să ţină o ceremonie la Reims – n.n., I.A.P.). Tot la Reims, Fundaţia Agir, prezidată de socialista Martine Aubry, fiica lui Jacques Delors, s-a opus alocării a un milion şi jumătate de franci (…) în contul organizării primirii Suveranului Pontif. Ca să nu mai vorbim de războiul care se pregăteşte împotriva slujbei care se preconizează să se desfăşoare în atît de laica Place de la Concorde şi pe care papa urmează să o celebreze pe 27 august 1997, cu ocazia „Zilelor mondiale ale tineretului“» (5).
Dar lucrurile sunt mai grave, după cum atesta un articol semnat de Thiery Oderle şi Emmanuel Caloyanni într-un cotidian francez: „… a fost descoperită o bombă rudimentară, în incinta bazilicii Saint-Laurent sur Sèvres, în Vendée. Mecanismul exploziv se afla în interiorul criptei, la picioarele statuii Preafericitului Louis-Marie Grignion de Montfort, unul dintre precursorii creştinismului în regiune, căruia papa Ioan Paul al II-lea ţine să-i aducă un omagiu pe 19 septembrie a.c. Sfîntul Părinte intenţiona să se roage chiar la picioarele lui. (…) Dispozitivul a fost dezamorsat de cei de la deminări. (…) Necunoscuţii au pătruns în edificiu printr-o ferestruică lăsată deschisă pentru aerisirea lăcaşului de cult. Aceştia au scris pe perete un slogan – „IN NOMINE PAPE BOUM!“ – au aprins fitilul, apoi au dispărut fără a atrage atenţia nimănui. Tentativa de atentat nu a fost revendicată (…)» (6).
În dimineaţa zilei de 7 aprilie 1997, Radio Pro FM informa că în zilele anterioare fusese incendiată cu rachete o mănăstire catolică din Bosnia (7), acţiune subsumată ameninţărilor – formulate încă din februarie (8) – de asasinare a papei dacă va face o vizită în Bosnia, apreciată ca „periculoasă“ (9); apoi, în preajma vizitei din 12-13 aprilie a papei Ioan Paul al II-lea, la Sarajevo, presa a scris despre faptul că a trebuit să fie păzit de 11 mii de poliţişti pentru a se evita un nou atentat (10), posibil de realizat prin cele 23 de mine teleghidate (unele antitanc) puse sub podul pe care trebuia să treacă papa, minele nefiind rămase din vremea războiului civil, ci „o capcană foarte recentă“ (11). E-adevărat că unii ziarişti se mirau cum au putut fi dezamorsate 23 de mine în doar 20 de minute, dar asta-i altă problemă…
Există şi opinia că vizita lui Ioan-Paul al II-lea la Sarajevo – anunţînd că va face o vizită de pace – a fost un act de orgoliu al papei, spre a încerca să contracareze cît de cît acuzele anterioare privind implicarea sa în războiul din Bosnia, dar că, în realitate, vizita sa nu a făcut decît să sporească tensiunile religioase.

4. Substratul vizitei preconizate în România

Revenind la situaţia din ţara noastră, presiunea propagandistică privind „necesitatea“ vizitei ne sileşte să relevăm opinia filosofului catolic Jean Guitton. Acesta „nu a ezitat în a-l defini pe Ioan Paul al II-lea drept unul dintre marii papi politici, la înălţimea celor din Evul Mediu“, dar, tocmai prin aceasta, papa manifestă – credem noi – o atitudine prin care îi deranjează pe contemporani, fiind o practică inadecvată realităţilor actuale, virulent contestată mai ales în America de Sud, considerată pînă nu de mult „rezervorul catolicismului“ De aceea, chiar Jean Guitton, totuşi, într-un interviu acordat revistei L’Express, dezavuînd tropismul turistic al papei, a precizat „că şi-ar dori ca viitorul papă să ia hotărîrea de a nu mai ieşi din Vatican“.
Dar, cum am văzut, contrar tendinţei vremurilor, la noi, adică în unele zone minore din Transilvania, (greco-)catolicii sunt categorici: „Nu avem cum să ne opunem“. Adică, sunt mai catolici decît papa, care a transmis – prin reprezentanţii săi – că, „o vizită a Suveranului Pontif nu va fi posibilă mai devreme de anul 1998, cînd se vor celebra 300 de ani de la înfiinţarea Bisericii greco-catolice“ (12). Şi, apoi, oricîtă propagandă şi presiune vor face, vizita nu se poate realiza fără acordul Bisericii Ortodoxe Române (13).
În cadrul acţiunilor de denigrare a Bisericii Ortodoxe Române în contextul propagandei privind vizita papei, sunt de reţinut şi afirmaţiile istoricului catolic Ion Dumitriu-Snagov, prin care o degradează la rangul de „Biserică locală“, care a intrat în arena „aceasta europeană… cu unele lipsuri, datorate vechiului regim comunist“ – prin această ultimă alegaţie asociindu-se unui Viorel Roman, Nicolae Manolescu, Radu Budeanu, Alexandru Paleologu et ejusdem farinae. Mai mult, extrapolînd ilicit semnificaţia ponderii milionului de catolici din România, I. Dumitriu-Snagov ameninţă anticipînd că refuzul Sinodului Bisericii Ortodoxe Române de a accepta vizita papei riscă să transforme România într-un teatru de „tulburări, ca în Bosnia, Albania şi alte părţi“ (14) – ceea ce este echivalent cu un şantaj şi, totodată, cu incitare la război civil.

Desigur, un milion faţă de 22, cît mai are România, nu înseamnă mult sub aspect cantitativ. Dar este necesar să decelăm şi latura calitativă, dată, în primul rînd, de structura după naţionalitate: 361.000 de români, 670.000 de maghiari etc.; în al doilea rînd, de dispersia geografică: în majoritatea lor, catolicii maghiari sunt în Transilvania; apoi, după spiritul iredentist: catolicii maghiari sunt solidari cu protestanţii şi unitarienii maghiari atunci cînd e vorba de acţiuni antiortodoxe şi antiromâneşti; apoi, după organizare: maghiarii şi-au format o sumedenie de fundaţii, asociaţii etc., care, în esenţă, nu sunt „culturale“, ci, dimpotrivă, sunt organizate după structuri cu caracter paramilitar, precum a relevat ziarul Evenimentul zilei din 14 octombrie 1997. Ele sunt doar forme de acoperire, de camuflare a mişcării iredentiste, aşa cum au procedat şi în etapa interbelică, sau, după 23 august 1944, aşa cum organizaţia „democratică“ MADOSZ nu a fost decît forma cameleonică a fostelor organizaţii horthyste. Este extrem de semnificativ că organizaţiile de cercetaşi, de exemplu, care au în programul de instruire activităţi ca sportul, geografia, orientarea în teren, artele marţiale etc., se află toate sub patronajul bisericii romano-catolice.

NOTE

1) Ziua, 25 şi 26 februarie 1997, pag. 5 şi, respectiv, 4.

2) Libération, 18 septembrie 1996, interviul „Roma nu mai poate pretinde universalitate“, în pag. 13.

3) Enrico Franceschini, „Un veto ortodox pentru papă la Moscova“, în La Repubblica, 29 noiembrie 1996, pag. 19.

4) Corriere della Sera, 7 septembrie 1996, pag. 6.

5) Il Messaggero, 31 august 1996, pag. 13.

6) Le Figaro, nr. 16189, 4 septembrie 1996, pag. 9.

7) Vezi şi România liberă, nr. 2138, 8 aprilie 1997, articolul „Democraţia şi blindatele“ în pag. 4.

8) Ingrid Badurina, „Îl vom ucide pe papă la Sarajevo“, în La Stampa, 28 februarie 1997, pag. 8.

9) Yves Cornu, „Un voiaj periculos al papei”, în Le Point, 15 martie 1997, pg. 27.

10) Curierul Naţional, nr. 1854, 12 aprilie 1997, pag. 20; Evenimentul zilei, pag. 5; Adevărul, pag. 7; Jurnalul Naţional, pag. 22; Libertatea, nr. 2084, pag. 5 – toate din 14 aprilie 1997.

11) Marco Politi, „Wojtyla la bosniaci“, în La Repubblica, 14 aprilie 1997, pag. 7.

12) România liberă, nr. 2065, 13 ianuarie, pag. 3.

13) Comparativ, vezi şi articolul „Papa Paul I (sic) în România?“, în Azi, nr. 1464, 22 aprilie 1997, pag. 2.

14) România liberă, nr. 2145, 16 aprilie 1997, pag. 19, în materialul „Ioan Paul al II-lea ar putea fi primul papă din istorie care vizitează România“, preluat de către Ion Zubaşcu din revista catolică Actualitatea creştină, nr. 2/1997.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU