Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

PANICĂ ÎN AFGHANISTAN, e clar. După 5 ani de la 9/11 şi de la declanşarea de către SUA a mai mult sau mai puţin credibilului GWOT (global war on terrorism), ceva a mers, cu siguranţă, prost în Afghanistan. Consecutiv contraofensivei talibane fără precedent lansate la sfârşitul primăverii în sudul şi sud-estul ţării, bilanţul în rândurile ISAF (International Security Assistance Force), al cărei mandat a fost preluat în 2003 de NATO, indică 130 de victime – cea mai mare rată de mortalitate din noiembrie 2001 încoace. Reacţia bâlbâită a oficialilor Alianţei, aflate în acest caz – sugestiv – la prima ei misiune “out of area”, stă mărturie a panicii. În săptămâna premergătoare comemorării atentatelor de la WTC şi Pentagon şi la aproape cinci ani distanţă de la invadarea Afghanistanului, comandantul suprem al Forţelor Aliate din Europa, generalul James Jones, făcea un apel la suplimentarea urgentă, cu 2.500 de soldaţi (din care 1.000 efective de luptă), a efectivelor ISAF, solicitare-rugăminte reluată chiar de 11 septembrie de secretarul general NATO, Jaap de Hoop Scheffer, în cadrul reuniunii cu ambasadorii celor 26 state membre ale Alianţei. Ilustrativ pentru starea de fapt din teatrul de operaţiuni este tonul liric-milenarist al unora dintre declaraţiile oficiale; Pierre Lellouche, preşedintele delegaţiei franceze la Adunarea Parlamentară a NATO avertiza bunăoară că “în Afghanistan sunt în joc credibilitatea şi viitorul NATO”, iar de Hoop Scheffer opina: “Este cea mai importantă misiune a noastră, este prioritatea noastră numărul unu”, “cea mai intensă bătălie din istoria NATO”.

Cu o zi înainte de apelul generalului Jones (de duminică, 17 septembrie), gl.-lt. David Richards, comandantul trupelor ISAF, încerca să fie convingător în descrierea “Operaţiunii Meduza” din vestul provinciei Kandahar (în sudul Afghanistanului, la graniţa cu Pakistan) ca un „succes semnificativ”; în urma incursiunilor de 2 săptămâni, 500 de talibani ar fi fost ucişi, comparativ cu doar 5 canadieni şi 14 britanici din cadrul NATO, iar zona ar fi fost transformată într-un „secure environment”. Pe canale private, alte surse din cadrul Alianţei estimau numărul victimelor talibane la chiar 1.000-1.500 în, practic, cea mai sângeroasă operaţiune din 2001. Surpriză (?): la doar o zi după declaraţia oficialului britanic, în exact zona declarată “curăţată”, trei atentate sinucigaşe ucideau la distanţă de câteva ore 19 persoane: în sectorul Panjwaji, 4 militari canadieni îşi pierdeau viaţa, iar alţi 14 erau răniţi într-un atentat cu bombă, alături de 25 civili afghani; în oraşul Herat, o altă bombă ucidea 11 persoane, între care 4 ofiţeri din ceea ce ar trebui să fie poliţia afghană; alţi patru poliţişti mureau în piaţa Pul I Charki, din suburbiile (termen oarecum impropriu ţinând cont de specificul oraşelor din Afghanistan) capitalei Kabul. Cât despre succesul clamat al operaţiunii ISAF, o evaluare ceva mai realistă apreciază numărul talibanilor ucişi în zonă din mai 2006 la aproximativ 1.200, însă 1000 (altfel spus, aproape jumătate din total) ar fi scăpat totuşi, refugiindu-se prin coridorul dintre autostrada Kandahar-Kabul şi râul Arghandab, capabili astfel să se regrupeze şi să reia atacurile.

A doua zi după valul de atentate, Des Browne, Secretarul britanic al Apărării, admitea cu jumătate de gură că “mai avem încă multe de învăţat” despre insurgenţa talibană şi că “e mai greu decât ne aşteptam” şi avertiza asupra posibilităţii escaladării ciocnirilor până la un conflict mai profund şi mai serios, estimând totodată “nucleul dur” al militanţilor talibani la circa 1.000 persoane şi avetizând că liderii talibani nu ezită să încheie alianţe conjuncturale cu “baroni ai drogurilor” şi “găşti criminale”, împreună cu care recrutează adepţi din rândurile populaţiei sărace, plătiţi cu banii încasaţi din traficul cu droguri. Între timp, pe ruta Kandahar-Kabul se înregistrau alte ciocniri violente, în urma cărora oficialii NATO anunţau uciderea a 4 talibani şi reţinerea altor cinci suspecţi, iar tot în sud erau descoperite cadavrele ofiţerului turc Mustafa Semih Turfal, răpit în august a.c. şi a altui compatriot de-al său, un “purtător de cuvânt” taliban anunţând că ofiţerul fusese ucis în zona Yakhtal din districtul Gereshk (provincia Helmand) după ce compania sa angajatoare refuzase să dea curs ultimatumului de a părăsi Afghanistanul.

În acelaşi interval de timp, Turcia, Germania, Spania şi Italia îşi anunţaseră pe rând refuzul, de altfel previzibil, de a suplimenta efectivele lor din Afghanistan, iar ministrul francez al apărării, Michel Alliot-Marie, declara că ţara sa nu va desfăşura trupe în sud, fiind prea ocupată în zona Kabul unde situaţia ar fi “stabilizată, dar extrem de fragilă”.

Şi totuşi, miercuri, într-o declaraţie preluată de Reuters, generalul James Jones, anunţa că mai multe state europene ar fi acceptat să trimită trupe suplimentare în Afghanistan, până la completarea necesarului total de 2.000-2.500 (din declaraţiile contradictorii pe această temă, rămâne în continuare neclar care e numărul exact de militari necesari, la fel şi dimensiunile “nucleului dur taliban”, estimat de Jones de această dată la 3.-4.000), nominalizând în acest sens Polonia şi România şi explicând misterios că ar mai exista alte state care vor trimite trupe, ale căror nume nu i-ar fi însă permis să le divulge. Cert rămâne că apelului i-au răspuns favorabil, şi previzibil, numai statele “noii Europe”, membri mai recenţi ai Alianţei, care s-au simţit probabil obligaţi să mai ofere încă o dovadă a loialităţii lor faţă de NATO şi respectiv, şi la fel de previzibil, Marea Britanie şi Canada. În Polonia, disputele intraguvernamentale dintre conservatori şi populişti generate de decizia – adoptată în cursul vizitei sale în SUA (…) – a premierului Kaczynski de a suplimenta efectivele poloneze din Afghanistan cu 1000 militari, pe lângă cei 100 deja desfăşuraţi în teatru, au escaladat progresiv, soldându-se finalmente cu scindarea coaliţiei şi deschiderea căii spre alegeri anticipate. Letonia – alt nume vehiculat oficial, s-a angajat să-şi sporească efectivele de la 35 la … 36 de soldaţi. Cât priveşte România, la începutul săptămânii trecute, Reuters anunţa, citând surse oficiale, că autorităţile române s-ar fi angajat să trimită încă 200 militari în Afghanistan, în timp ce Associated Press vorbea, cvasi-identic, de cel puţin 190. Cert este că, potrivit informării înaintate Parlamentului de către preşedintele Băsescu (stenograma şedinţei în plenul reunit de miercuri, 20 septembrie, fiind disponibilă pe situl Senatului) România îşi va suplimenta efectivele din cadrul “Forţei pentru operaţiuni speciale” din Afghanistan cu… 9 persoane: 4 medici, 4 membri ai unei echipe CIMIC (civil-military cooperation) şi un ofiţer de legătură.

Una peste alta, problemele care au condus la actuala stare de fapt în Afghanistan sunt multiple. Fără a le enumera exhaustiv şi fără a intra în analiza lor detaliată, se poate menţiona în primul rând, ca o deficienţă de fond, mărimea insuficientă a efectivelor desfăşurate: ISAF, sub mandat NATO, grupează circa 20.000 soldaţi – 18.500 din cele 26 state membre NATO (Marea Britanie – 5.400 (după alte surse, sub 5.000), Canada – 2.500, Germania – 2.500, Olanda – 2.300, Italia – 1.250, Franţa – 1.000, Spania – 650, România – 586, Turcia – 580, etc., participarea SUA fiind insignifiantă) şi 1.500 din alte 11 state din afara Alianţei. În paralel, operaţiunea “Enduring Freedom” (OEF) grupează 22.-23.000 soldaţi americani. Un total de 43.000 soldaţi, din care doar cei americani desfăşoară o misiune de luptă (peace enforcement), misiunea ISAF fiind de stabilizare (peace keeping) şi reconstrucţie (peace building). Cine ar putea crede că e suficient, e invitat să verifice comparativ mărimea forţelor trimise de URSS în Afghanistan, în 1979-1988 – care s-au dovedit chiar şi ele insuficiente – pentru a-şi forma o părere. Iar reluctanţa cu iz amestecat de aroganţă imperială şi de conştienţă frustrantă a propriei impotenţe militare a “vechii Europe” în a se angaja mai serios în Afghanistan e un drept, însă concomitent garanţia insuccesului. Episodul recent consumat nu este singular. Unui apel similar de suplimentare a forţelor lansat în primăvara a.c. i-au răspuns favorabil doar Marea Britanie, Canada şi respectiv Olanda, ultima chiar în ciuda opiniei publice covârşitor opozante măsurii.

O a altă problemă constă în mod posibil în însăşi coordonarea deficitară dintre ISAF şi OEF, chiar şi acum, când la comanda ISAF se află un britanic. La fel de adevărat, se cuvine precizat că tentativa americană din 2005 de unire a celor două forţe a întâmpinat refuzul, din motive particulare fiecăreia, al Germaniei, Franţei şi Marii Britanii, convenindu-se finalmente asupra expresiei pe cât de simpatice, pe atât de goale de conţinut, “sinergie”. Direct conex, o problemă clasică la nivel teoretic şi oarecum specifică intervenţiilor militare americane din ultimii ani – cea a suprapunerii păguboase a operaţiunilor de peace enforcement cu cele de peace keeping şi peace building, a fost sesizată de un oficial afghan din vestul provinciei Kandahar, care se întreba retoric: “How do you reconstruct with hostilities still going on?” Altfel spus, măsurile de stabilizare şi reconstrucţie – asumate de ISAF, pot fi aplicate numai după finalizarea operaţiunilor de impunere a păcii (misiunea de luptă), altminteri ce se “reconstruieşte” ziua se surpă noaptea. Din nefericire, la momentul de faţă, OEF este desfăşurată în zona critică a estului afghan, la frontiera cu Pakistanul, în timp ce în ISAF este poziţionată în sud, unde desfăşoară o acţiune oximoronică, cu un “succes” pe măsură, de simultană impunere a păcii şi reconstrucţie.

Cât despre Pakistan, acesta este, în cuvintele secretarului britanic al apărării, concomitent “parte a problemei” şi “parte a soluţiei”. Islamabadul s-a grăbit să nege vehement speculaţiile recente privind localizarea centrului taliban de comandă (incluzându-i pe al-Zawahiri şi mollah-ul Omar) în Quetta, capitala provinciei pakistaneze Belucistan de la frontiera cu Afghanistan. Numeroase surse din serviciile aliate de informaţii continuă însă să susţină contrariul şi atrag chiar atenţia asupra unui “pact de neagresiune” încheiat între talibani şi Islamabad.

În plus, e vorba de “inamic” la modul generic. La modul concret, acesta se compune din trei categorii: talibani propriu-zişi, fideli fostului regim al mollah-ului Omar, plus celule al-Qa’ida; traficanţii de opiu, adevăraţi “seniori ai războiului” cu armate private de mercenari sau localnici şi intrând în alianţe conjuncturale cu talibanii; recruţii primelor două categorii, provenind din populaţia locală, în condiţiile favorizante ale unei rate a şomajului de 40% şi unei rate a populaţiei sub pragul sărăciei de circa 60%.

În sfărşit, problema opiului, ale cărui reţele de trafic îşi au punctul nodal exact în sudul ţării, acolo unde se desfăşoară insurgenţa talibană: plantaţiile locale au continuat, pe tot parcursul ultimilor ani, să furnizeze 85-90% din opiumul mondial, veniturile aferente “seniorilor” locali fiind direcţionate în mare măsură spre recrutarea de noi forţe şi achiziţionarea de armament. Conform raportului anual al UNODC (United Nations Office on Drugs and Crime), suprafaţa din Afghanistan cultivată cu mac şi alte opiacee a crescut în 2006 cu 59%, generând o recoltă record de 6.100 de tone – cu aproape 50% mai mult decât în anul precedent şi transformând “statul” Afghanistan în furnizorul cvasi-exclusiv de opiu la nivel mondial.

Una peste alta, fereastra de oportunitate a NATO de a obţine controlul în zonă până la debutul iernii se închide rapid. Iar în recenta schimbare deliberată de tactică a oficialilor Alianţei de a picta tabloul din Afghanistan în culori mai puţin sumbre, o apreciere a comandantului ISAF merită atenţia cuvenită: instaurarea controlului NATO în sudul ţării, opina David Richards, ar putea dura între 3 şi 5 ani! Să sperăm că cei 9 români ştiu unde merg şi că nu vom apuca să îi cunoaştem (şi pe ei) după nume.

N.B. Conform unei note a direcţiei generale france de securitate externă (DGSE), publicate sâmbătă într-un obscur cotidian local din Nantes, serviciul saudit de infomaţii susţine că Osama bin Laden ar fi decedat de febră tifoidă la sfârşitul lunii august. Autorităţile franceze şi americane şi apoi saudite s-au mărginit să declare că nu pot confirma informaţia. Întrebare: eventuala confirmare a morţii lui ar schimba cu ceva situaţia din Afghanistan?