René Naba

DEZVOLTAREA DIFUZARII prin satelit, multiplicarea canalelor transfrontaliere şi a altor tipuri de difuzare ca internetul (web), adresele electronice, blogul sau chiar faxul sau telefoanele portabile au condus sociologii şi analiştii politici la celebrarea sosirii unei “societăţi a informaţiei” ca marcă principală a secolului XXI, eşecul totalitarismului şi termenul final al democraţiei neo-liberale.

Totuşi, controlul crescut al marilor conglomerate industriale asupra vectorilor informaţiei, importanţa dobândită de către strategiile de comunicaţie, în detrimentul informaţiei propriu-zise, endogamia crescândă din sânul mass-mediei şi al politicii, la care se adaugă interactivitatea diverşilor actori în sânul aceluiaşi cuplu, tind să relativizeze această primă constatare până într-acolo încât se pune întrebarea viabilităţii dezbaterii democratice în sânul unei societăţi în care principalii vectori de informare sunt dominaţi de puteri financiare şi de promovarea intereselor private. În acest context, limbajul, mijloc de comunicare şi de schimb prin excelenţă, devine o marcă a identităţii culturale prin terminologia împrumutată sau accentul utilizat de către locutor.

Prăbuşirea unei ideologii cu dimensiuni umaniste, contrapondere utilă la hegemonia capitalistă, a accelerat această evoluţie până într-acolo încât limbajul apare de acum drept un instrument redutabil de selecţie şi de discriminare, de dominaţie şi de excludere.

I. Dezbaterea democratică faţă în faţă cu explozia de informaţie. Societatea informaţională sau satul planetar

Niciodată în istoria umanităţii informaţia nu a fost atât de abundentă şi de instantanee, până acolo încât informaţia mondialisată, abolind frontierele fizice şi lingvistice, a transformat planeta într-un “sat planetar”. Toate marile evenimente mondiale sunt trăite într-o cvasi comuniune universală (Campionatul Mondial de Fotbal, Jocurile Olimpice, marile catastrofe naturale, precum tsunami din Asia în decembrie 2004, uraganul Katrina din vara lui 2005 în sudul Statelor Unite, la fel ca şi războaiele din Iraq în 1990 şi 2003, precum şi demolarea statuii preşedintelui iraqian Saddam Hussein în aprilie 2003. De la revoluţia tehnologică operată în urmă cu douăzeci de ani, canalele de informaţie continuă au depăşit canalele generaliste (CNN în Statele Unite, LCI şi France Info în Franţa) dezvoltând programe interactive cu intervenţii ale auditorilor telespectatori în dezbaterile politice, introducând înainte de term dezbaterea participativă.

Exemplul cel mai grăitor, în Franţa, s-a derulat pe TF1 cu ocazia dezbaterii asupra referendumului constituţional, în aprilie 2005, dintre preşedintele Jacques Chirac şi un grup de tineri, precum şi cu ocazia campaniei prezidenţiale franceze din 2007, tot pe TF1, în emisiunea Am o întrebare, în care candidatul la alegerile prezidenţiale era confruntat timp de 90 de minute cu un eşantion reprezentativ al populaţiei franceze.

Chiar presa scrisă a operat o mutaţie, cuplând ediţia pe hârtie cu o ediţie electronică, dând astfel posibilitatea unui public cititor mai vast, de dincolo de oceane, să acceadă la informaţiile ziarului.

În Franţa, de exemplu, marile cotidiene pariziene pot fi consultate electronic din Africa sa Asia, ocolind cenzura aflată în general în vigoare în ţările autoritare. În lumea arabă, unde cenzura este norma, cotidianul Al-Qods Al-Arabi, ziar critic trans-arab, oferă zilnic ospitalitate în coloanele sale unora dintre principalii proscrişi intelectuali arabi şi evită astfel de la Londra restricţiile dictate de către guvernele arabe.

La fel, alături de presa plătită, s-a dezvoltat în ţările occidentale o presă gratuită care accentuează oferta de informaţie. În plus, un serviciu de mesagerie la cerere a fost oferit pentru utilizatorii telefoanelor portabile.

A. Suprainformare sau dezinformare?

Totuşi, multitudinea opţiunilor mediatice, explozia informaţiei contribuie ea automat la o mai bună stăpânire a problemelor? La o mai bună difuzare a cunoaşterii? Contribuie ea la o ameliorare a dezbaterii democratice? Suprainformaţia favorizează informaţia sau conduce la dezinformare?

În anii 1980, cincizeci de mega companii dominau peisajul mediatic al Statelor Unite, dar, la mai puţin de zece ani mai târziu, nu mai rămâneau decât douăzeci şi trei pentru o piaţă comparabilă. “Valul unor enorme tranzacţii concluzionate în anii 1990 şi mondializarea rapidă au lăsat industria mediatică centralizată în nouă conglomerate internaţionale: AOL Time Warner, Viacom (CBS) News Corporation, Bertelsman (Germania), General Electric (NBC), Sony, ATT-LIBERTY Media şi Vivendi Universal (Franţa).

Patru dintre ei (Disney, AOL Time Warner, Viacom şi News Corporation) controlează un întreg ciclu de producţie (filme, cărţi, magazine, ziare, programe de televiziune, muzică, video, jocuri) precum şi distribuţia (radio, societăţi de transmitere prin cablu, supermarketuri, săli de cinema multiplex).” [1]

Dar această concentraţie mediatică, atât de impresionantă, cu imensele posibilităţi de difuzare pe care le ascunde, contribuie la o ameliorare a informării cetăţeanului şi la o dezbatere democratică?

Răspunsul n-ar putea fi tranşat în funcţie de deziluziile înregistrate atât de către Statele Unite cât şi de către Franţa în cele două momente cheie ale istoriei lor contemporane: războiul din Iraq pentru Statele Unite şi referendumul asupra tratatului constituţional de către Franţa.

B. Statele Unite şi războiul din Irak

Statele Unite s-au scăldat într-o fervoare naţionalistă cimentată de oroarea atentatelor anti-americane din 11 septembrie 2001 împotriva simbolurilor hiperputerii americane, turnurile gemene (Twin Towers) din New York şi Pentagonul de la Washington. Această fervoare a fost de altminteri aţâţată de către mass-media cu lunga lor evocare a scenelor de oroare şi comentariile adecvate.

Unanimitatea naţională şi-a atins paroxismul în timpul războiului din Afghanistan, în octombrie-noiembrie 2001, angajat de Statele Unite cu cauţiunea ONU şi perceput în opinia publică americană şi internaţională ca represalii la atentatele din 11 septembrie.

Unanimitatea s-a reprodus cu aceeaşi fervoare în timpul războiului din Iraq, angajat doi ani mai târziu, în martie 2003, graţie mai ales muncii de mobilizare făcute de presa americană, deşi războiul din Iraq a demarat fără cauţiunea Naţiunilor Unite. Mainstream-ul american a sprijinit mult timp tezele administraţiei neoconservatoare americane înainte de a-şi reconsidera poziţia în funcţie de decepţiile militare americane de pe teren, jefuirea Muzeului din Baghdad, torturile din închisoarea de la Abu Ghraib şi revelaţiile asupra minciunilor care au precedat războiul (absenţa armelor de distrugere în masă, şi a legăturii dintre regimul lui Saddam Hussein cu organizaţia Al-Qaeda). O jurnalistă vedetă a New York Times, Judith Miller, una dintre cele mai active propagatoare a tezei mincinoase a armelor de distrugere în masă din Irak, a fost concediată de către ziarul ei iar marile ziare precum Washington Post şi New York Times şi-au recunoscut public erorile.

Cu toate acestea faptele sunt ceea ce sunt: mass-media americană în războiul din Iraq a fost complice la cea mai mare mistificare a opiniei publice, sprijinind fără cea mai mică reţinere şi timp de o mare perioadă, propaganda de război a preşedintelui George Bush jr.

Războiul din Iraq a demonstrat cu claritate complicitatea dintre puterea politică şi lumea mediatică, în detrimentul Democraţiei.

C. Franţa şi referendumul asupra tratatului constituţional

Liderii principalelor formaţii politice şi a cvasi totalitatea marilor comentatori ai mass-mediei s-au pronunţat în favoarea Tratatului european, stigmatizând arhaismul opozanţilor său, deşi textul supus referendumului era lung, stufos, confuz şi inaccesibil lectorului obişnuit.

Partizanii Da-ului - mari patroni de presă şi mari lideri politici – au fost dezavuaţi într-un mod fără echivoc, fără însă să fie pus sub semnul întrebării modul lor de funcţionare.

În cazul Franţei, unde complicitatea este la fel de evidentă ca şi în Statele-Unite, refuzul este şi mai vizibil.

Contrariu Statelor Unite, marile canale media franceze, precum Le Monde sau TF1, n-au formulat niciodată cea mai mică autocritică, nu mai mult pentru războiul din Irak cât pentru campania pentru referendumul european sau acoperirea precedentei campanii prezidenţiale, cea din 2002, în care dejucând toate pronosticurile, şeful extremei-dreapta franceză, Jean Marie Le Pen, şef al Frontului Naţional, îl depăşise, în primul tur de alegeri, pe primul-ministru Lionel Jospin, candidat al partidului socialist, eliminând stânga din prima competiţie majoră a secolului XXI.

Niciodată ziarul Le Monde nu a oferit explicaţii privitoare la emfatica sentinţă decretată de amiţiosul ei director, conform căreia “Suntem cu toţii americani” imediat după atentatele anti-americane din 11 septembrie. Nici nu l-a întrebat cineva în legătură cu puterea prescriptoare pe care şi-a arogat-o transformându-se în purtătorul de cuvânt al francezilor, în absenţa celui mai vag mandat electiv.

Şase ani după această profesiune de credinţă, în vreme ce America se împotmoleşte în mlaştina iraqiană, Colombani a fost eliberat din funcţie, în iunie 2007, printr-un vot de sfidare a ziariştilor din stabilimentul lui care s-au opus prelungirii mandatului său.

Mai înainte, Patrick Poivre d’Arvor, prezentator vedetă a TF1, cel mai important canal de televiziune din Europa, a fost convins să manipuleze informaţia, fără ca asta să-i aducă cel mai mic discredit. Poivre d’Arvor şi-a atribuit abuziv un interviu cu liderul cubanez Fidel Castro, substituindu-şi imaginea celui a interviuatorului şi reformulând întrebările în scopul de a aduce convorbirii o marcă personală.

Jean Marie Colombani şi Patrick Poivre d’Arvor au fost citaţi în procese legate de afacerea Pierre Botton, fostul ginere al fostului deputat chiraqian de Lyon, Michel Noir, fără ca acestea să le întrerupă cumva fulgurantele cariere. PPDA a fost chiar decorat, în martie 2007, cu ordinul meritului, cu rangul de cavaler, de către ministrul culturii Renaud Donnedieu de Vabres, fără îndoială cu titlu de recunoştinţă pentru contribuţia sa la deontologia ziaristică.

În ceea ce-l priveşte pe Serge July, fondator al fostului ziar de stânga Libération, mai degrabă decât să-şi pună întrebări în privinţa falsei sale percepţii asupra societăţii franceze, a lăsat să-i izbucnească necazul după eşecul referendumului constituţional european, în mai 2005, blamându-şi compatrioţii pentru toate relele, fără cea mai mică critică la adresa elitei politice care stabilise un text lung şi complex. Fără să încerce să facă operă de pedagogie politică în privinţa implicaţiilor şi a semnificaţiei construcţiei europene, sau chiar fără să încerce să-l pună sub semnul întrebării pe preşedintele Jacques Chirac pentru manevra lui demagogică ce instrumentalizase miza europeană şi referendumul constituţional pentru a ocupa din nou avanscena politică locală după eşecurile electorale.

Astfel, de două ori în cinci ani, clasa politico-mediatică franceză a fost respinsă, fără ca aceasta să antreneze o reformă a raporturilor dintre Puterea politică şi Mass-media, până într-acolo unde pare să se dezvolte o tendinţă endogamică, judecând după numărul de căsătorii încrucişate între politicieni şi jurnalişti.

Mass-media franceză se proclamă şi trăieşte ca o “contra-putere”. Dar “presa scrisă şi audiovizualul este dominată de un jurnalism de reverenţă, de grupuri industriale şi financiare, de gândirea de piaţă, de reţelele de camaraderie (…) Aşadar, într-un perimetru ideologic minuscul se multiplică informaţiile uitate, intervenţiile permanente, notorietăţile nepotrivite, falsele confruntări, serviciile reciproce (…) un mic grup de ziarişti omniprezenţi – şi a căror putere este slujită de legea tăcerii – îşi impune definiţia privitoare la informaţia-marfă unei profesii din ce în ce mai fragilizate de teama de şomaj. Aceşti oameni de ordine sunt noii câini de pază ai sistemului nostru economic.”

Constatarea, feroce, se înrudeşte pe alocuri cu realitatea. A fost elaborată de un ziarist al săptămânalului Le Monde diplomatique, Serge Halimi, într-un volum cu titlu răsunător, Noii Câini de Pază, Editura “Raisons d’agir”, a doua ediţie apărută în 2005.

Forma cea mai desăvârşită a imbricării ziarismului cu puterea politică va fi ziarismul îmbarcat “embedded”, literal în acelaşi pat, în timpul războiului din Iraq. Aceast tip de proximitate a fost considerat nesănătos de mulţi dintre membrii profesiei, căci se falsifică spiritul critic în măsura în care jurnalistul este literalmente incorporat subiectului observaţiei sale, fără cea mai mică distanţare. În totală imersiune cu subiectul său şi lupta colocatarului de tanc, capacitatea lui de apreciere este negreşit lipsită de obiectivitate. Această tehnică a reuşit să întârzie, fără s-o anuleze în totalitate, aprecierea obiectivă a unei politici, aşa cum a fost cazul în timpul invaziei americane din Irak, în martie 2003.

Va urma. Traducere si adaptare de Radu Iliescu

Note:
[1] Noam Chomsky si Edward Herman, The manufacturing consent–La Fabrique de l’Opinion publique, la politique économique des médias américains, Ed. Le Serpent à plumes (2003)