Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica "Romania pe marea 'tabla de sah'"]

UNUL DIN CELE 11 CAPITOLE ale proiectului de strategie de securitate naţională postat – în sfârşit! – marţi seara (21 februarie a.c.) pe situl Preşedinţiei este dedicat Mării Negre şi intitulat, în deja tradiţionalul stil împopoţonat al limbajului prezidenţial, “România-vector dinamic al securităţii şi prosperităţii la Marea Neagră”. Nu voi insista aici asupra draft-ului supus aparent dezbaterii publice, asupra căruia voi reveni într-un alt articol. Mă voi mărgini să sintetizez câteva probleme care afectează zona şi care se cuvin necesarmente luate în considerare preliminară în formularea oricărei strategii a României în vecinătatea sa estică.

În lumina situaţiei actuale şi a perspectivelor zonale, o veste proastă de cu dimineaţă pentru domnul preşedinte: cei patru apostoli care contează la Marea Neagră sunt trei: Rusia, Turcia şi Ucraina. Or, prima se manifestă tot mai incisiv regional şi internaţional, iar exaltarea produsă unora de Acordul de Acces riscă să nu treacă testul contextualizării: desfăşurată în aceeaşi perioadă cu vizita doamnei Rice la Bucureşti şi al două săptămâni după retragerea trupelor americane de la baza K2 (Karji-Khanabad) din Uzbekistan, reuniunea OSCE eşua încă o dată pe cât de previzibil, pe atât de lamentabil în a produce o declaraţie finală executorie măcar moral privind “angajamentele de la Istanbul” asumate de Rusia în 1999. Iar “criza gazului” din ianuarie dintre Rusia şi Ucraina ne-a edificat cam pe unde trece frontiera dintre sferele de influenţă în noua lor configuraţie şi totodată cam cât de integrată poate fi zona Mării Negre. Astăzi, amiciţia Clinton-Elţîn pare atât de îndepărtată încât parcă s-a petrecut într-un film de la Hollywood.

Ucraina merită premiul “cea mai mare dezamăgire” a anului 2005 în regiune. Iar dincolo de ritmul şovăitor al reformelor politice, divorţul Iuşcenko-Timoşenko şi înscăunarea unui nou premier marionetă a oligarhilor, cei care pariază pe viitoarea orientare – prorusă sau provestică – a Kievului de Bruxelles poate vor să ia în calcul şi că: 85% din necesarul său energetic e acoperit de Rusia; peste 40% din importuri şi aproape 1/5 din exporturi sunt captate tot de Rusia; un sfert din populaţie vorbeşte rusa ca limbă maternă; opiniile pro-NATO însumează doar 21% (cele împotrivă 51), cele pro-UE 48%, iar cele în favoarea Zonei Economice Unificate în jurul Rusiei 62%. Mai mult, cu câteva săptămâni înaintea alegerilor parlamentare, lider detaşat în sondaje este partidul fostului premier rusofil Ianukovici, cu un scor de câteva luni încoace cam cât cel al formaţiunilor lui Iuşcenko şi Timoşenko împreună.

În sfârşit, Turcia, statul care asigură frontiera dintre NATO şi Iran şi Siria, se îndepărtează progresiv de SUA, a “răcit” relaţia strategică cu Israelul, menţine închisă frontiera cu Armenia, şi dă semne vizible ale unei coordonări cu Rusia în problemele regionale. Politica guvernului Erdogan pare desfăşurată tot mai mult prin gazoductul Bluestream, cel care traversează Marea Neagră din Rusia în Turcia şi transportă în cea din urmă 70% din necesarul său energetic.

Starea de fapt în zona Mării Negre fiind una descurajantă, iar perspectivele la fel, întrebarea firească ar fi „ce e de făcut?” Mai întâi de toate problema trebuie înţeleasă şi formulată corect, după care se vor putea avansa şi câte 894 de propuneri lunar, precum în practica actuală a Cotroceniului, de la planuri de pace în Kosovo a căror profunzime şi clarviziune îl ţintuiesc în fotoliu pe Chirac şi până la sugestii pentru revizuirea strategiei americane în Irak, care-i fac pe cei din Biroul Oval să se frece la ochi, exclamând „WTF”???. Confuziile conceptuale şi neînţelegerea acurată a realităţii zonale generează erori practice subsecvente şi, dublate de pretenţii lipsite de acoperire în realitate, ele produc efecte tragicomice.

Cum se cuvine atunci înţeleasă zona Mării Negre? O abordare minimalistă, cu valenţe prescriptive, ar fi în cea în tiparul unei comunităţi de securitate plurale, construcţie caracterizată de Karl Deutsch prin cei „trei i”: identitate, instituţii şi interese comune. O identitate comună a zonei, care să-i confere calitatea autentică de „regiune” iese din discuţie. Subiectul a fost oricum analizat la saturaţie, lipsa oricărei identităţi regionale minime, fluxurile economice centrifuge şi instrumentalizarea frecventă a zonei pentru atingerea unor interese statale particulare fiind detaliate în nenumărate analize, iar lecţia generală statuează că identităţile regionale distincte se creează în timp îndelungat, peste generaţii. Cât priveşte instituţiile, ele sunt epifenomene, instrumente funcţionale numai în condiţiile unor interese comune. Nu este cazul de faţă, în care cel puţin 4 organizaţii emit fiecare pretenţia reprezentării intereselor statelor riverane, iar cel mai ambiţios efort instituţional de până acum – OCEMN (a cărei preşedinţie este deţinută al momentul de faţă de România) – a devenit, în cuvintele unui fost secretar general al ei, “o organizaţie care se preface că lucrează”. În aceste circumstanţe, prioritară pe termen scurt rămâne identificarea, agregarea, articularea şi promovarea intereselor comune statelor din regiune, în măsura în care ele există, de către instituţii specializate pe domenii restrânse de activitate şi fără scopuri a căror ambiţie e insolvabilă la momentul scadenţei. Fără intenţia plasării în derizoriu, măsuri punctuale precum compatibilizarea infrastructurilor feroviare ar putea constitui un bun punct de pornire.

În plus, explicativ şi prescriptiv, poate că ar fi oportună “urcarea” analizelor zonei Mării Negre de la nivelul regional la cel internaţional. Ceea ce înseamnă implicit o abordare a zonei nu tactică, ci strategică. O atare analiză ar decela o problemă de fond, care a zădărnicit toate eforturile de până acum în regiune: Marea Neagră este plasată la intersecţia a trei macrocomplexe de securitate: euro-atlantic, ex-sovietic şi al Orientului Mijlociu. Iar în mod tradiţional, ţările din “falia” dintre două complexe regionale de securitate sunt “sfâşiate” de forţele de atracţie opuse ca sens exercitate de complexe. Cazul cel mai grăitor este probabil Afghanistanul, prins între blocul ţarist/sovietic/rus, cel islamic şi spaţiul chinez şi rămas ca grad de modernizare politică şi socio-economică undeva în Evul Mediu târziu. Iar ca exemplu istoric la îndemână, poate fi adus cazul României de până la 1859, descrisă de contemporanul Alecsandri ca “pitic între trei coloşi” – imperiile Ţarist, Otoman şi Habsburgic. În fapt, însăşi unirea a fost posibilă ca urmare a deciziei cancelariilor occidentale de a plasa un obstacol, a se citi stat relativ puternic, în calea tradiţionalului expansionism ţarist în Balcani.

La Marea Neagră, Ucraina şi Moldova rămân captive faliei dintre Rusia şi comunitatea euro-atlantică, cu menţiunea că în cazul celei de a doua penetrarea instituţională (PfP, acorduri de asociere cu UE, etc.) a luat-o înaintea preocupărilor imediate de securitate ale majorităţii statelor din zonă, de unde şi caducitatea de până acum a eforturilor de scoatere a lor de sub influenţa Moscovei. Apoi, Caucazul în întregul său este o zonă de falie între Rusia şi Orientul Mijlociu, iar Georgia, Armenia şi Azerbaijan rămân sfâşiate între pe de o parte dependenţa economică majoră faţă de Rusia şi pe de altă parte islamizarea destabilizantă a regiunii. În sfârşit, literatura de specialitate a descris pe larg situaţia Turciei ca hibrid angrenat ca instituţii şi fluxuri economice Occidentului, iar ca identitate colectivă limii islamice. Ascensiunea electorală continuă pe parcursul ultimelor 7 alegeri parlamentare din Turcia a islamiştilor radicali/moderaţi până la “lovitura de graţie” din noiembrie 2003 a partidului lui Erdogan, constituie un bun indicator al disfuncţionalităţii liniei politice patentate cu 80 de ani înainte de Atatürk şi confirmă în subsidiar teza complexelor de securitate. Dintre cele trei în contact la Marea Neagră, cel rus pare să exercite în continuare, dacă nu cumva şi în (re)ascensiune, cea mai mare influenţă. Dincolo de afinităţile culturale şi identitatea religioasă cu Ucraina, Moldova, Georgia şi Armenia şi de poziţia sa necontestată de unic arbitru autentic al diferendelor regionale, Rusia s-a impus graţie uriaşei sale forţe economice în continuă creştere. Pentru 2005, Rusia a înregistrat un excedent comercial de circa 120 miliarde $, comparativ cu 1,5 pentru Azerbaijan şi 1 pentru Ucraina ca singurele alte două state din zonă cu balanţă comercială pozitivă, iar PIB-ul pe acelaşi an, calculat la paritatea puterii de cumpărare, a cifrat 1.535 miliarde $, cu 300 milioane mai mult decât al celorlalte 5 state riverane plus Moldova, Armenia şi Azerbaijan împreună. Şi, valorificând atuul rezervelor de gaze naturale, Rusia controlează în continuare segmente importante ale economiilor statelor din zonă, fiind principalul partener de import al Armeniei, Azerbaijanului, Ucrainei şi Georgiei şi al doilea al Turciei şi Moldovei. şi principalul partener de export al Ucrainei şi Moldovei.

Sintetic şi concluziv, în abordarea zonei Mării Negre se impune în primul rând regândirea strategică a tuturor iniţiativelor nu doar la nivelul zonei propriu-zise, ci în coroborare cu evoluţiile dintr-o arie mai largă cuprinzând Rusia şi Orientul Mijlociu. Câtă vreme reafirmării agresive şi antagonice SUA a Rusiei şi ameninţărilor variate propagate din Orientul Mijlociu nu li se vor adresa soluţii adecvate, câtă vreme gazele naturale nu vor fi completate de resurse energetice alternative (o eventuală soluţie, evident inacceptabilă pe termen scurt, este internaţionalizarea lor şi a petrolului) şi câtă vreme Occidentul nu îşi elaborează cu adevărat o strategie integrată şi coerentă la Marea Neagră, câtă vreme euroscepticismul se consolidează, discuţiile privind securizarea, democratizarea şi creşterea prosperităţii zonei sunt utile cel mult ca exerciţiu academic. Cât priveşte iniţiativele cantonate zonei, recomandarea vizează o “diviziune precisă a muncii” între organizaţiile regionale şi, de aici pornind, încercări punctuale de identificare şi apoi soluţionare a unor probleme specifice şi de interes comun autentic, ca o condiţie necesară, dar nu şi suficientă unor evoluţii politice, sociale şi economice pozitive în zona Mării Negre.