Sub titlul The Israel Lobby, prestigioasa London Review of Books (vol. 28. nr. 6, 23.03.2006) a publicat o analiză aprofundată a influenţei decisive a lobbyului proisraelian american asupra politicii externe şi strategiei adoptate de Statele Unite în Orientul Mijlociu, semnată de doi emeriţi profesori universitari americani: John Mearsheimer şi Stephen Walt (vezi la final scurte fise biografice ale celor doi). În ciuda valului de critici stârnite de cele afirmate de ei, cei doi universitari se plasează de partea a ceea ce numesc „interesul naţional al SUA“, perspectivă din care îşi exprimă incapacitatea de a găsi o logică în alinierea politicii americane la cea practicată de lobbyul israelian în Statele Unite.

Iată în cele ce urmează traducerea integrală şi necomentată a acestui articol care a stârnit valuri în presa de dincolo de Ocean. Ne argumentăm selecţia prin chiar spusele semnatarilor, despre care puteţi afla mai multe amănunte din casetele lor de prezentare: „E dificil să-ţi imaginezi vreun ziar american dispus să publice articolul de faţă“. Articolul a fost publicat în ediţia tipărită a revistei româneşti de politică externă şi eveniment internaţional “Lumea” (nr. 10/2006). Subtitlurile aparţin redacţiei “Lumea”. Multumim pentru permisiunea republicarii pe internet a acestui text.

LOBBY-UL ISRAELIAN CONDUCE AMERICA
de John Mearsheimer si Stephen Walt

O iubire necondiţionată

De câteva decenii bune, şi în special de la „războiul de 6 zile“ din 1967, piesa de rezistenţă a politicii americane în Orientul Mijlociu a fost relaţia sa cu Israelul. Combinaţia între susţinerea constantă a Israelului şi efortul necesar pentru instaurarea „democraţiei“ în întreaga regiune a inflamat opinia publică arabă şi musulmană şi a compromis nu numai securitatea Statelor Unite, dar şi pe cea a unei mari părţi a restului lumii. Această situaţie nu are un echivalent în istoria politică americană. De ce au fost dispuse SUA să aşeze între paranteze propria securitate şi pe cea a mai multor dintre aliaţii săi, pentru a susţine interesele unui alt stat?

Se poate presupune faptul că relaţia între cele două ţări se întemeiază pe interese strategice comune sau pe imperative morale irezistibile, însă niciuna dintre aceste interpretări nu poate explica nivelul ridicat al susţinerii materiale şi diplomatice pe care o furnizează Statele Unite.

Legat de aceasta, ceea ce stimulează politica americană în regiune derivă aproape în întregime din activităţile politice desfăşurate acasă, în special din cele ale „lobbyului israelian“. Alte grupuri cu interese particulare au izbutit să ocolească politica externă, însă niciun lobby n-a reuşit să o deturneze semnificativ de la ceea ce ar putea sugera interesul naţional, convingându-i concomitent pe americani că interesele Statelor Unite şi cele ale celuilalt stat - în cazul de faţă Israelul - sunt în esenţă identice.

Ajutoare de miliarde de dolari

După „războiul de Yom Kippur“ din octombrie 1973, Washingtonul a furnizat sprijin Israelului, diminuându-l pe cel oferit altor state. Israelul a fost, începând din 1976, cel mai important beneficiar al ajutorului economic direct şi al asistenţei militare anuale, reprezentând per total cel mai mare beneficiar de după cel de-al doilea război mondial, prin suma totală de peste 140 de miliarde de dolari (în 2004).

Israelul primeşte aproximativ trei miliarde de dolari pe an ca ajutor direct, adică aproximativ o cincime din bugetul pentru ajutor extern, şi cca 500 de dolari anual pentru fiecare cetăţean israelian. Această mărinimie e dureroasă mai ales datorită faptului că Israelul e acum un stat industrial bogat cu un PIB/cap de locuitor aproape egal cu cel al Coreii de Sud sau al Spaniei.

Alţi beneficiari îşi primesc banii prin vărsăminte trimestriale, în timp ce Israelul primeşte întreaga sumă la începutul fiecărui exerciţiu bugetar, putând băga în buzunar inclusiv dobânzile aferente.

Majoritatea beneficiarilor de ajutor atribuit în scopuri militare trebuie să cheltuiască în întregime aceste fonduri pe achiziţii din Statele Unite, însă Israelul e autorizat să utilizeze cca 25% din suma primită pentru a-şi subvenţiona industria de apărare. Este singurul beneficiar care nu trebuie să dea explicaţii asupra felului cum cheltuie aceste fonduri, ceea ce face practic imposibilă interzicerea utilizării banilor în scopuri faţă de care SUA se opun, precum constituirea de colonii evreieşti în Cisiordania. De altfel, Statele Unite au acordat Israelului cca trei miliarde de dolari pentru dezvoltarea de armamente, dându-i acces la cele de nivel înalt precum elicopterele Blackhawk şi avioanele cu reacţie F-16. În concluzie, SUA au permis Israelului accesul la informaţii care sunt refuzate aliaţilor lor din NATO şi închid ochii la achiziţionarea armei nucleare.

Şi la bine, şi la rău

În aceeaşi măsură, Washingtonul furnizează Israelului şi sprijin diplomatic constant. Începând din 1982, SUA şi-au exercitat dreptul de veto în cazul a 32 de rezoluţii ale Consiliului de Securitate care criticau Israelul, adică mai mult decât totalul vetourilor exprimate de toţi ceilalţi membri permanenţi ai Consiliului de Securitate. Au blocat eforturile statelor arabe de a aşeza arsenalul israelian pe agenda AIEA (Agenţia internaţională pentru energia atomică).

Statele Unite vin în ajutorul Israelului în timp de război şi îi ţin partea în negocierile de pace. Administraţia Nixon l-a protejat de ameninţarea unei intervenţii sovietice şi l-a aprovizionat în timpul „războiului de Yom Kippur“.

Washingtonul s-a implicat profund în negocierile care au pus punct acestui război, ca şi pe întreaga durată a procesului „etapă cu etapă“ care a urmat; la fel cum a jucat un rolcheie în cadrul negocierilor care au precedat şi au urmat Acordurilor de la Oslo din 1993. De fiecare dată au existat neînţelegeri ocazionale între responsabilii americani şi israelieni, însă SUA au susţinut continuu poziţia israeliană. Un participant american la Camp David, în 2000, declara: „Mult prea des acţionăm… în calitate de avocat al Israelului!“. În concluzie, ambiţia administraţiei Bush de a transforma Orientul Mijlociu are, cel puţin parţial, drept scop ameliorarea situaţiei strategice a Israelului.

Această generozitate extraordinară ar putea fi înţeleasă dacă Israelul ar poseda atuuri strategice vitale sau dacă ar avea o raţiune morală irezistibilă pentru un sprijin american. Niciuna dintre aceste explicaţii nu e însă convingătoare.

Un argument ar putea fi faptul că Israelul a reprezentat un atu în timpul războiului rece. După 1967, ca reprezentant al Americii, el a ajutat la împiedicarea expansiunii sovietice în regiune şi i-a înfrânt umilitor pe „clienţii“ Uniunii Sovietice, precum Egipt şi Siria. Din când în când Israelul a protejat şi alţi aliaţi ai SUA (precum regele Hussein al Iordaniei), iar bravura sa militară a forţat Moscova să-şi mărească cheltuielile pentru a-şi putea susţine statele-client. De asemenea, a furnizat şi informaţii utile asupra capacităţilor militare sovietice.

Susţinerea Israelului n-a fost de bun augur, complicând între timp relaţiile Americii cu lumea arabă. De exemplu, decizia de a acorda 2,2 miliarde de dolari drept ajutor militar de urgenţă în timpul „războiului de Yom Kippur“ a declanşat un embargo asupra petrolului impus de ţările OPEC, care a afectat considerabil economiile occidentale.

Cu toate acestea, forţele armate israeliene n-au fost în măsură să protejeze interesele americane în regiune. De exemplu, SUA n-au putut conta pe Israel când, în 1979, revoluţia iraniană a provocat incertitudine la adresa securităţii aprovizionărilor cu petrol, fiind nevoite să creeze propria Forţă de intervenţie rapidă. Primul război din Golf a arătat măsura în care Israelul a devenit o povară strategică.

Statele Unite nu puteau utiliza bazele israeliene fără să rupă coaliţia antiirakiană şi au fost nevoite să deturneze resurse (de exemplu, bateriile de rachete Patriot) pentru a împiedica Tel Avivul să acţioneze în vreun fel care ar fi putut afecta alianţa împotriva lui Saddam Hussein.

Istoria s-a repetat în 2003: cum Israelul era presat de atacarea Irakului de către Statele Unite, Bush nu putea să-i solicite sprijinul fără să declanşeze o opoziţie arabă. Aşadar, Israelul a fost lăsat pe tuşă.

Inamicii Israelului, inamicii SUA?

La începutul anilor 90, şi mai ales după 11 septembrie 2001, susţinerea de către Statele Unite a Israelului a fost justificată prin afirmaţ ia că cele două state au fost ameninţate de grupuri teroriste originare din lumea arabă şi musulmană şi de „state ticăloase“ care susţin aceste grupuri şi care sunt în căutare de arme de distrugere în masă. Aceasta înseamnă nu numai că Washingtonul trebuia să lase mână liberă Israelului în privinţa palestinienilor şi să nu insiste asupra unor concesii până ce teroriştii palestinieni nu sunt încarceraţi sau omorâţi, ci şi că SUA ar fi trebuit să ţină cont de ţări precum Iran şi Siria.

Prin urmare, Israelul e perceput drept un aliat crucial în războiul împotriva terorismului, pentru că inamicii săi sunt inamicii Americii. În realitate, Israelul reprezintă un handicap în acest război şi în efortul mai amplu al Americii de a se ocupa de „statele ticăloase“.

„Terorismul“ nu reprezintă un adversar unic, ci e vorba de o strategie utilizată de un mare număr de grupări politice. Organizaţiile teroriste care ameninţă Israelul nu ameninţă Statele Unite decât atunci când intervin împotriva lor (ca în Liban, în 1982). De altfel, terorismul palestinian nu constă în violenţe dirijate din întâmplare împotriva Israelului sau a Occidentului; în mare parte el reprezintă un răspuns la campania prelungită a Israelului de colonizare a Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza.

Şi mai important, a spune că Israelul şi Statele Unite sunt unite printr-o ameninţare teroristă comună ascunde o relaţie tip cauză-efect: SUA au o problemă cu terorismul în mare parte pentru că sunt un aliat atât de apropiat al Israelului şi nu invers. Susţinerea Israelului nu reprezintă singura sursă a terorismului antiamerican, dar e importantă, ceea ce face ca războiul împotriva terorismului să fie mai dificil de câştigat. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că cei din conducerea Al-Qaeda, inclusiv Osama bin Laden, sunt motivaţi de prezenţa israelienilor în Ierusalim şi de situaţia dificilă a palestinienilor. Sprijinirea necondiţionată a Israelului îi ajută pe extremişti să atragă susţinere popularăşi noi recruţi.

Cât priveşte pretinsele „state ticăloase“ ale Orientului Mijlociu, ele nu reprezintă o mare ameninţare la adresa intereselor vitale ale SUA, ci doar în măsura în care reprezintă o ameninţare la adresa Israelului. Chiar dacă aceste state achiziţionează arme nucleare - ceea ce nu e de dorit -, nici America, nici Israelul nu pot deveni obiect de şantaj, deoarece cel care-l predică nu-şi poate pune în aplicare ameninţările fără a suferi represalii teribile. Pericolul de a-i aproviziona cu arme nucleare pe terorişti e şi el îndepărtat, deoarece un „stat ticălos“ n-ar putea fi sigur că acel transfer nu va fi detectat, fiind blamat şi pedepsit în consecinţă.

Relaţia pe care o are cu Israelul îngreunează misiunea americană de a se ocupa de aceste state. Arsenalul nuclear israelian este una dintre raţiunile pentru care o parte dintre vecinii săi îşi doresc arme nucleare, iar a le ameninţa cu o schimbare de regim nu face decât să contribuie la creşterea acestei dorinţe.

Tehnologie militară furnizată rivalilor

Un ultim motiv pentru ideea regândirii valorii strategice a Israelului e faptul că acesta nu se comportă ca un aliat fidel. Responsabilii israelieni ignoră deseori cererile americane şi renunţă la promisiunile făcute (inclusiv angajamentele de a opri construirea de colonii şi de a se abţine de la „asasinatele ţintite“ îndreptate împotriva oficialilor palestinieni). Israelul a furnizat tehnologie militară sensibilă potenţialilor rivali precum China, în cadrul a ceea ce inspectorul general din cadrul Departamentului de Stat a numit „un model sistematic şi crescând de transferuri neautorizate“. Conform General Accounting Office (Curtea de Conturi), Israelul a condus de asemenea „operaţiuni de spionaj mai agresive împotriva SUA decât orice alt aliat“. În afară de afacerea Jonathan Pollard, care a dat Israelului, la începutul anilor 80, mari cantităţi de documente secrete (ce trebuia transmise Uniunii Sovietice la schimb cu vize de ieşire suplimentare pentru evreii sovietici), o altă polemică s-a declanşat în 2004, când s-a descoperit faptul că un înalt responsabil al Pentagonului, pe nume Larry Franklin, i-a transmis unui diplomat israelian informaţii secrete [vezi si eseul Iran: Urmatorul razboi publicat de Altermedia in luna septembrie]. Israelul nu e singura ţară care spionează Statele Unite, însă faptul de a-şi spiona principalii protectori aruncă cel puţin îndoieli asupra valorii sale strategice.

Argumente neconvingătoare

Iar valoarea strategică a Israelului nu e singura problemă. Susţinătorii săi argumentează şi prin faptul că merită un sprijin total deoarece e slab şi înconjurat de inamici; este o democraţie; evreii au avut de suferit în trecut şi merită prin urmare un tratament special; iar comportamentul Israelului a fost superior din punct de vedere moral celui al adversarilor săi. Dacă privim cu atenţie, niciunul dintre aceste argumente nu e convingător. Există o puternică raţiune morală de a susţine existenţa Israelului, dar el nu e în pericol. Din punct de vedere obiectiv, comportamentul său trecut şi prezent nu-i conferă nicio bază morală pentru a-i privilegia pe israelieni în faţa palestinienilor. Israelul e deseori descris precum David confruntat cu Goliat, însă comparaţia inversată e mai apropiată de realitate. Contrar convingerii publice, sioniştii au fost mai puternici, mai bine dotaţi şi mai bine conduşi în timpul războiului de independenţă din 1947-1949, iar forţele de apărare israeliene (IDF) au obţinut uşor şi rapid victorii împotriva Egiptului în 1956 şi împotriva Egiptului, Iordaniei şi Siriei în 1967 - toate acestea înainte să înceapă fluxul imens de ajutor american.

Astăzi, Israelul reprezintă forţa militară cea mai puternică din Orientul Mijlociu. Armamentul său convenţional e de departe superior celui al vecinilor săi şi e singurul stat din regiune care posedă arme nucleare. Egiptul şi Iordania au semnat tratate de pace cu Israelul, iar Arabia Saudită s-a arătat şi ea dispusă s-o facă. Siria şi-a pierdut protectorul sovietic, Irakul a fost devastat de trei războaie distrugătoare, iar Iranul se află la mii de kilometri distanţă. Palestinienii abia dacă au o poliţie eficientă, cu atât mai puţin o armată care ar putea constitui o ameninţare pentru Israel. Conform unei estimări din 2005, a Centrului Jaffee pentru studii strategice al Universităţii din Tel Aviv, echilibrul strategic este categoric în favoarea Israelului, care continuă să adâncească diferenţele calitative dintre propriile sale capacităţi militare şi forţa sa de convingere şi cea a vecinilor săi. Dacă a-l susţine pe cel oprimat ar fi un principiu irezistibil, Statele Unite ar fi trebuit să-i susţină pe adversarii Israelului.

Refuzul de a acorda palestinienilor dreptul la un stat viabil

Nici faptul că Israelul e o democraţie prietenă înconjurată de dictaturi ostile nu poate explica nivelul actual al ajutorului primit: sunt destule democraţii în lume, însă niciuna nu beneficiază de un sprijin echivalent. În trecut, SUA au dărâmat guverne democratice şi au susţinut dictatori când aceasta le-a facilitat urmărirea intereselor - având şi azi relaţii bune cu un număr de dictaturi.

Unele aspecte ale democraţiei israeliene sunt în dezacord cu valorile de bază americane. În comparaţie cu SUA, unde indivizii sunt în principiu egali în drepturi indiferent de rasă, religie sau apartenenţă etnică, Israelul a fost întemeiat în mod explicit drept stat evreu, iar cetăţenia are la bază principiul legăturii de sânge. Ţinând cont de asta, nu e surprinzător faptul că cei 1,3 milioane de arabi sunt trataţi drept cetăţeni de rangul doi sau că, recent, o comisie a guvernului israelian a constatat că Israelul se comportă într-o manieră „neglijentă şi discriminatorie“ faţă de aceştia. Statutul său democratic este minat în aceeaşi măsură de refuzul de a le acorda palestinienilor propriul stat viabil sau integralitatea drepturilor lor politice.

„Noi le-am luat ţara…“

O a treia justificare o reprezintă istoria suferinţelor îndurate de evrei în Occidentul creştin, în special în timpul Holocaustului. Cum evreii au fost persecutaţi secole la rând şi nu s-au putut simţi în siguranţă decât într-o patrie israeliană, sunt mulţi cei care astăzi gândesc că Israelul merită un tratament special din partea Statelor Unite.

Crearea statului Israel a fost cu certitudine un răspuns potrivit la lungul şir al crimelor împotriva evreilor, însă aceasta a provocat în egală măsură noi crime împotriva unor terţi în mare parte inocenţi - palestinienii. Faptul a fost bine înţeles de primii responsabili din Israel. David Ben-Gurion îi declara lui Nahum Goldmann, preşedintele Congresului Mondial Evreiesc: „Dacă aş fi fost un lider arab, n-aş fi semnat niciodată un acord cu Israelul. E normal: noi le-am luat ţara… Noi ne tragem din Israel, dar asta a fost cu 2 000 de ani în urmă, şi ei cu ce se aleg? Au existat antisemitismul, naziştii, Hitler, Auschwitz, însă unde e vina lor? Ei nu văd decât un singur lucru: că am venit noi aici şi că le-am furat ţara. De ce-ar accepta aşa ceva?“.

Ulterior, guvernanţii israelieni au încercat în câteva rânduri să nege „ambiţiile naţionale“ ale palestinienilor. Pe vremea când a fost premier, Golda Meir a făcut această celebră afirmaţie: „N-a existat niciodată ceea ce numim palestinieni“. Presiunea violenţelor extremiste şi credinţa populaţiei palestiniene i-au determinat pe responsabilii israelieni să se dezangajeze în Gaza şi să ia în calcul şi alte compromisuri teritoriale, însă nici Yitzhak Rabin nu a dorit să le ofere palestinienilor un stat viabil. Aşa-numita „ofertă generoasă“ a lui Ehud Barak de la Camp David le-ar fi dat palestinienilor doar câteva bantustane lipsite de armată şi aflate sub control israelian.

Istoria tragică a evreilor nu obligă Statele Unite să ajute astăzi Israelul necondiţionat.

Răspuns la a doua Intifada

Susţinătorii statului Israel îl descriu şi ca o ţară care a căutat pacea îndată ce a putut şi care a manifestat reţinere chiar şi atunci când a fost provocat. Se mai spune şi că, în schimb, arabii acţionează cu o mare răutate. În fapt, la faţa locului, acţiunile Israelului nu se deosebesc de cele ale adversarilor săi. Ben-Gurion recunoscuse faptul că primii sionişti erau departe de a fi binevoitori faţă de arabii palestinieni, care au rezistat uzurpărilor - ceea ce e cel puţin surprinzător, ţinând cont de faptul că sioniştii încercau să creeze propriul stat pe pământ arab.

În acelaşi fel, crearea Israelului în 1947- 1948 a implicat acţiuni de purificare etnică, inclusiv execuţii, masacre şi violuri, iar comportamentul ulterior a fost deseori brutal, negând orice superioritate morală. În perioada 1949-1956, de exemplu, forţele de securitate israeliene au ucis între 2 700 şi 5 000 de arabi care se reîntorseseră, majoritatea nefiind înarmaţi.

IDF a omorât sute de prizonieri de război egipteni (în războaiele din 1956 şi 1967), iar în 1967 a expulzat între 100 000 şi 260 000 de palestinieni din Cisiordania nou ocupată şi au înlăturat dincolo de Înălţimile Golan 80 000 de sirieni.

În timpul primei Intifada, IDF a distribuit trupelor sale ciomege şi le-au încurajat să le folosească împotriva protestatarilor palestinieni. Secţiunea suedeză a organizaţiei „Salvaţi copiii“ a estimat că între 23 600 şi 29 900 de copii au avut nevoie de îngrijiri medicale pentru rănile suferite pe parcursul primilor doi ani de Intifada. Aproape o treime dintre ei aveau 10 ani sau mai puţin. Răspunsul israelian la a doua Intifada a fost mult mai violent, determinând cotidianul Ha’aretz să scrie că IDF s-a transformat într-o maşină de ucis a cărei eficacitate inspiră teamă, şocând uneori. IDF a tras un milion de gloanţe doar în primele zile de Intifada.

De atunci, pentru fiecare evreu ucis, Israelul a omorât 3,4 palestinieni, din care majoritatea erau spectatori inocenţi; proporţia între copiii palestinieni ucişi şi cei israelieni e şi mai ridicată (5,7 la 1). Este apoi interesant de remarcat că sioniştii au utilizat bombe teroriste pentru a-i determina pe englezi să plece din Palestina şi că Yitzhak Shamir, iniţial un terorist devenit ulterior prim-ministru, a recunoscut că „nici etica, nici tradiţia evreiască n-au putut elimina terorismul ca mijloc de luptă“.

Recursul palestinienilor la terorism e regretabil, însă nu surprinzător. Palestinienii gândesc că nu au la îndemână niciun alt mijloc de a-i obliga pe israelieni să accepte concesii. După cum a admis într-o zi Ehud Barak, dacă s-ar fi născut palestinian, ar fi devenit membru al unei organizaţii teroriste.

Prin urmare, dacă nici argumentele strategice, nici cele morale nu pot explica sprijinul Americii faţă de Israel, cum să ni-l explicăm?

Moderaţii şi intransigenţii

Explicaţia constă în forţa inegalabilă a lobbyului israelian, definit drept coaliţia prolixă a indivizilor şi organizaţiilor care lucrează activ pentru a orienta politica externă a SUA într-o direcţie proisraeliană. Aceasta nu înseamnă însă că este o mişcare unită cu o conducere fixată sau că toţi membrii săi sunt în totalitate de acord în toate chestiunile. Nu toţi evreii americani fac lobby, deoarece Israelul nu reprezintă un subiect pentru un număr mare dintre ei. În urma unei anchete desfăşurate în 2004, de exemplu, în jur de 36% din aceştia au declarat că nu se simt foarte legaţi emoţional sau deloc de Israel. Apoi, evreii americani au puncte de vedere diferite în privinţa politicilor israeliene specifice. Multe dintre principalele organizaţii ale acestui lobby (precum Comitetul pentru afaceri publice americano-israeliene şi Conferinţa preşedinţilor principalelor organizaţii evreieşti) sunt conduse de persoane intransigente, care susţin în general politica expansionistă promovată de partidul Likud, inclusiv ostilitatea faţă de procesul de pace de la Oslo. Majoritatea evreilor americani sunt, dimpotrivă, mai înclinaţi să accepte concesii faţă de palestinieni, iar câteva grupuri (precum Jewish Voice of Peace) susţin chiar cu tărie astfel de iniţiative.

În ciuda acestor diferenţe, atât moderaţii cât şi cei intransigenţi sunt cu toţii în favoarea unei susţineri absolute a Israelului. Liderii evreilor americani se consultă deseori cu responsabilii israelieni, pentru a se asigura că acţiunile lor contribuie la avansul obiectivelor israeliene. Cum a notat la un moment dat un activist al unei importante organizaţii evreieşti: „Spunem deseori: «Aceasta e politica noastră în chestiunea x, însă trebuie să verificăm ce gândesc israelienii.» Ca şi comunitate, procedăm mereu astfel“. A critica politica israeliană reprezintă un prejudiciu grav, iar a face presiuni asupra Israelului e de neconceput.

Edgar Bronfman Sr., preşedintele Congresului Mondial Evreiesc, a fost acuzat de „perfidie“ deoarece îl invita printr-o scrisoare pe preşedintele Bush, la mijlocul lui 2003, să convingă Israelul să limiteze construcţia controversatei „bariere de securitate“. Acesta a fost criticat astfel: „Este un gest obscen ca preşedintele Congresului Mondial Evreiesc să-l incite pe preşedintele SUA să reziste politicii promovate de guvernul israelian“.

Când Seymour Reich, preşedintele Forumului Politic Israelian, a sfătuit-o, în noiembrie 2005, pe Condoleezza Rice să ceară Israelului să redeschidă un punct critic de trecere a frontierei în Fâşia Gaza, acţiunea sa a fost denunţată drept „iresponsabilă“: „În cadrul principalului curent evreiesc nu e loc pentru o prospectare activă împotriva politicii legate de securitatea Israelului“. Retrăgându-se în faţa acestor atacuri, Reich a anunţat că „termenul «presiune» nu face parte din vocabularul meu atunci când e vorba de Israel“.

Lobbyul cel mai puternic

Evreii americani au creat un număr impresionant de organizaţii pentru a influenţa politica externă americană, între care AIPAC (American Israel Public Affairs Committee) e cea mai puternică şi mai cunoscută. În 1997, revista Fortune a cerut membrilor Congresului să enumere lobbyurile cele mai puternice la Washington. AIPAC a fost plasat pe locul doi după Asociaţia americană a pensionarilor (AARP), însă înainte de AFL-CIO (Federaţia americană a muncii - Congresul organizaţiilor industriale) şi National Rifle Association (cea mai veche organizaţie a deţinătorilor de arme). O anchetă similară a cotidianului National, din martie 2005, ajunge la aceeaşi concluzie, plasând AIPAC pe locul doi, la egalitate cu AARP.

Din acest lobby mai fac parte şi evanghelişti creştini binecunoscuţi precum Gary Bauer, Jerry Falwell, Ralph Reed şi Pat Robertson, cu toţii, ca şi Dick Armey şi Tom Delay, foşti reprezentanţi ai majorităţii în Camera Reprezentanţilor; toţi cred că renaşterea Israelului reprezintă împlinirea unei profeţii biblice şi susţin agenda expansionistă a acestuia; a acţiona altfel, gândesc ei, ar însemna a contrazice voinţa Domnului. Ne-evreii neoconservatori precum John Bolton, Robert Bartley (fost redactor la cotidianul Wall Street Journal), William Bennett, fost ministru al educaţiei, Jeane Kirkpatrick, fost ambasador la ONU şi influentul editorialist George Will sunt şi ei apărători fervenţi ai Israelului.

Tipul american de guvernare pune la dispoziţia activiştilor numeroase moduri de a influenţa procesul politic. Grupurile de interese îi pot influenţa pe reprezentanţii aleşi şi pe membrii biroului executiv, contribuie la campanii electorale, votează la alegeri, încearcă să modeleze opinia publică etc… Cheltuiesc o cantitate disproporţionată de energie de influenţă atunci când se angajează să convingă asupra unei chestiuni faţă de care majoritatea populaţiei manifestă indiferenţă. Politicienii au tendinţa de a-i satisface pe cei care se interesează de un subiect, chiar dacă numărul lor e mic, convinşi fiind că restul populaţiei nu-i va penaliza dacă vor acţiona în consecinţă. După principiile sale de bază de funcţionare, lobbyul israelian nu diferă de cel al fermierilor, al sindicatului oţelarilor sau textiliştilor, sau de oricare alt lobby etnic. Nu e nimic abuziv în faptul că evreii americani şi aliaţii lor creştini încearcă să influenţeze politica americană.

Activităţile lobbyului nu reprezintă o conspiraţie de tipul celei care apare în instrumente de promovare de genul Protocoalelor Înţelepţilor Sionului. În majoritate, indivizii şi grupurile care-l compun nu procedează altfel decât alte grupuri de interese, dar o fac mult mai bine. În schimb, grupurile de interese proarabe, în măsura în care există, sunt slabe, ceea ce facilitează în mare măsură demersul lobbyului israelian.

Presiuni asupra Congresului

Lobbyul urmează două strategii ample. În primul rând, îşi utilizează marea influenţă pe care o are la Washington pentru a face presiuni asupra Congresului şi biroului executiv. Indiferent de opinia unui legiuitor sau a altuia, a unui politician sau a altuia, lobbyul încearcă să facă în aşa fel încât sprijinul Israelului să fie o alegere potrivită. În al doilea rând, acesta încearcă să se asigure că discursul public aşază Israelul într-o lumină pozitivă, repetând miturile privind crearea sa şi apărându-i punctul de vedere în discuţiile politice. Scopul este acela de a împiedica obţinerea de către comentariile critice a unei audienţe echitabile în arena politică. Controlarea dezbaterilor e esenţială pentru garantarea sprijinului american, deoarece o discuţie sinceră pe tema relaţiilor americano-israeliene i-ar putea determina pe americani să favorizeze o politică diferită.

Un punct-cheie al eficacităţii lobbyului îl reprezintă influenţa sa în Congres, unde Israelul e practic imunizat la orice critică. Acesta reprezintă un demers remarcabil, deoarece Congresul lansează rareori subiecte contestabile. Când vine vorba despre Israel, criticile potenţiale dispar. O explicaţie ar fi că unii dintre principalii săi membri sunt sionişti creştini precum Dick Armey, care declarase în septembrie 2002: „Prioritatea mea în politica externă este protecţia Israelului“. Ne gândim totuşi că prioritatea tuturor membrilor Congresului ar trebui să fie protejarea Americii…

De asemenea, există senatori şi membri ai Congresului Evreiesc care lucrează pentru a se asigura că politica externă a SUA susţine interesele Israelului.

O altă sursă a forţei lobbyului israelian e utilizarea personalului proisraelian din cadrul Congresului. Morris Amitay, fost şef al AIPAC, a admis într-o bună zi: „Există destui indivizi pe post aici, la Capitol Hill, care s-au dovedit drept evrei, care sunt dispuşi… a recepta diferite subiecte în termenii apartenenţei lor la comunitatea evreiască… Sunt cu toţii persoane în măsură să ia o decizie în aceste domenii pentru senatorii lor… Vă pot face viaţa amară chiar la nivelul echipei“.

AIPAC însuşi constituie elementul central al influenţei lobbyului în Congres. Succesul său se datoreşte capacităţii de a-i recompensa pe acei legiuitori şi candidaţi la un loc în Congres care le susţin ordinea de zi şi de a-I pedepsi pe cei ce-o sfidează. Banii sunt esenţiali în alegerile din SUA (cum ne aminteşte scandalul pe tema afacerilor dubioase al lobbyistului Jack Abramoff), iar AIPAC se asigură că amicii săi obţin ajutor financiar puternic din partea numeroaselor comitete de acţiune politică proisraeliene. Toate persoanele percepute drept ostile Israelului pot fi sigure că AIPAC îşi va orienta contribuţiile de campanie către adversarii lor politici. AIPAC organizează totodată campanii de trimitere de scrisori şi-i încurajează pe redactorii de presă să-i susţină pe candidaţii proisraelieni.

Opinia publică din SUA nu contează

SUA au respins multe rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU prin care hegemonia Israelului era limitată, acordând statului evreu ajutoare mai mari pe cap de locuitor comparativ cu oricare altă ţară din lume, furnizându-i armament, care în mod normal este interzis celorlalte ţări, şi par, în mod evident, părtinitoare în ceea ce-i priveşte pe israelieni. Această dragoste oarbă pentru Israel nu este condusă nici de sondajele de opinie din SUA şi nici de înţelegere profundă a cetăţenilor din Orientul Mijlociu pe jumătate americani. Este o manifestare de putere a Comitetului pentru Afaceri Publice Americano-Israelian, cunoscut mai bine ca AIPAC sau de lobby israelian, notează cotidianul The Jordan Times. Arabii de pretutindeni nu realizează că majoritatea americanilor ştiu prea puţine despre Orientul Mijlociu, palestinieni, Irak şi Liban. Înainte de 11 septembrie majoritatea americanilor nu ştiau prea multe despre această regiune şi nici acum nu se poate spune că ştiu suficient. Americanii şi-au ales reprezentanţi în Congres şi Senat care să vorbească în numele lor şi tot ce îi interesează pe ei sunt politicile interne şi ale guvernului. În cadrul democraţiilor, spre deosebire de sistemele dictatoriale unde fiecare este un guru politic, oamenii lasă politicile în seama politicienilor şi îşi văd mai departe de vieţile lor. Atunci când îşi aleg preşedintele, economia este prima luată în considerare.

Arabii, care în general văd SUA ca fiind complet de partea Israelului, nu pot înţelege această ignoranţă aparentă faţă de cauze pe care ei le consideră juste şi, drept urmare, îi blamează pe americani. Pentru a explica politica malignă a SUA faţă de Israel, arabii născocesc conspiraţii americane şi vorbesc despre dorinţa Americii de a controla petrolul şi regiunea lor. Arabii abordează cu superficialitate această problemă, numind poporul american „marele diavol“, o acuzaţie nemeritată. Ceea ce nu reuşesc arabii să înţeleagă în general este că opinia publică în SUA nu contează, dreptatea cauzei lor este insignifiantă şi că orice acţiune a lor, dacă nu este direcţionată către maşina politică a SUA, nu va avea niciun efect. Publicul american pur şi simplu nu ştie, nu vrea să ştie şi, chiar dacă ar şti, atitudinea lui ar fi la fel de nonşalantă, asemenea europenilor. Aceasta este o concluzie tristă, dar adevărată. Ţările Uniunii Europene, datorită proximităţii faţă de această regiune, ştiu mai multe despre aceste probleme şi sunt de obicei mai puţin părtinitoare în transmisiunile media. Sprijinul european nu s-a manifestat numai în cauza arabă, cum ar fi implementarea Rezoluţiei 242 a ONU, retragerea din teritoriile ocupate şi încetarea ostilităţilor din Liban. O opinie publică proarabă în SUA ar produce cel mai probabil rezultate similare şi simpatie.

De aceea este nevoie de o administraţie americană care să sprijine cauzele arabe. Răspunsul ar putea fi găsit în ceva similar cu AIPAC, puterea Israelului din spatele puterii. Fondat în 1953, cu scopul bine definit de a face lobby pe lângă Congresul american în ceea ce priveşte problemele şi legislaţia ce sunt în interesul Israelului şi SUA, AIPAC numără în prezent 100 000 de membri, care se întâlnesc cu regularitate cu reprezentanţi ai Congresului şi organizează evenimente în cadrul cărora fac schimb de idei. În perioada cuprinsă între 1978 şi 2000, AIPAC a donat direct celor 1 732 de candidaţi ai Congresului suma de aproape 35 de milioane de dolari. Ajutorul oficial al SUA acordat Israelului începând cu 1948 a depăşit 103 miliarde de dolari.

Puterea AIPAC se manifestă prin sprijinul acordat Israelului, câştigat în rândul membrilor Congresului şi al administraţiei Casei Albe începând cu anii 60. Candidaţii Congresului care sunt în favoarea Israelului primesc fonduri pentru campania electorală şi publicitate favorabilă prin intermediul unor organizaţii afiliate la AIPAC şi spaţii media, pe când cei care nu sprijină aceste idei sunt vânaţi pentru a fi înlocuiţi cu cei care sunt în favoarea Israelului. AIPAC nu uită: pentru a fi pe lista neagră e suficient să votezi nefavorabil faţă de politica proisraeliană.

Sprijinul AIPAC în campanii strânse poate stabili rezultatul. Membrii Congresului ştiu acest lucru şi se comportă ca atare. Publicului nu îi pasă cum votează reprezentanţii lor asupra problemelor Orientului Mijlociu, deoarece acestea nu îl interesează şi nu se răsfrâng asupra vieţii lui de zi cu zi. Fiind conştientă de puterea AIPAC şi de abilitatea acestuia de a mobiliza membrii Congresului, Casa Albă trage linie, altfel legi interne importante nu ar fi niciodată votate. Când limitele sunt la maximum, fiecare vot din Congres devine important. Când un preşedinte are o agendă privind problema Orientului Mijlociu, acesta ştie că sprijinul Congresului poate fi obţinut prin AIPAC. Când preşedintele adoptă o poziţie dură la adresa Israelului, el ştie că agenda sa internă se va confrunta cu o oarecare rezistenţă atunci când va avea de-a face cu Congresul. Mai grav, va urma un an electoral şi preşedintele american ştie că va avea în mod cert de suferit dacă nu va sprijini Israelul. Pe scurt, este o politică de sinucidere să te opui AIPAC, în special când administraţia de la Casa Albă este slabă.

Cu toate acestea, arabii nu ar trebui să fie surprinşi că, la 18 iulie, Senatul a aprobat în unanimitate o rezoluţie prin care „a condamnat Hamas şi Hezbollah şi ţările care le finanţează, sprijinind exercitarea de către Israel a dreptului său la autoapărare“. Potrivit fostului consilier al administraţiei Carter pe probleme de securitate, Zbigniew Brzezinski, AIPAC a conceput această rezoluţie.

Efectul este că, dacă arabii doresc o atitudine mai corectă din partea administraţiei americane, ei ar trebui să facă propriul lor lobby, corect şi eficient, pe lângă Washington, în loc să ţină cont de opinia publică. Opinia publică în SUA este nerelevantă, nu contează şi nu va conta niciodată.

Electorii evrei şi alegerile prezidenţiale

Nu e nicio îndoială asupra eficacităţii acestor strategii. Iată un exemplu: la alegerile din 1984, AIPAC a ajutat la înfrângerea senatorului Charles Percy din Illinois, care, conform unui înalt responsabil al lobbyului, a demonstrat „insensibilitate şi chiar ostilitate vizavi de interesele noastre“. Thomas Dine, şeful AIPAC la acea vreme, a oferit următoarea explicaţie: „Toţi evreii din America, de la un capăt la altul, s-au unit pentru a-l înlătura pe Percy. Iar politicienii americani - cei care ocupă acum poziţii publice şi cei care aspiră la ele - au primit acest mesaj“.

Influenţa AIPAC pe Colina Capitoliului merge şi mai departe. Conform declaraţiilor lui Douglas Bloomfield, fost membru în conducerea AIPAC: „Este o obişnuinţă pentru membrii Congresului şi staffurile lor să ni se adreseze nouă în primul rând, atunci când au nevoie de informaţie, înainte de a apela la Biblioteca Congresului, la Departamentul de Cercetare al Congresului, la personalul comitetului sau la experţii în administraţie“. Acesta a făcut o afirmaţie şi mai importantă: „AIPAC a fost deseori invitat să revadă discursuri, să lucreze asupra legislaţiei, să dea sfaturi asupra strategiilor de urmat, să efectueze cercetări, să facă rost de sponsori şi să procure voturi“.

Rezultatul? Faptul că AIPAC, agent al unui guvern străin, a pus mâna pe Congres, având drept consecinţă faptul că politica americană vizavi de Israel nu e nici măcar luată în discuţie, chiar dacă această politică produce consecinţe importante asupra întregii lumi. Altfel spus, una dintre cele trei ramuri principale ale guvernării americane e total implicată în sprijinirea Israelului. Ernest Hollings, ex-senator democrat, remarca, la părăsirea fotoliului său: „Nu puteţi face o politică israeliană alta decât o impune AIPAC“. Ori cum a zis într-o zi Ariel Sharon în faţa unui public american: „Când oamenii mă întreabă cum pot ajuta Isaelul, le spun: «Sprijiniţi AIPAC!»“.

Graţie parţial şi influenţei pe care electorii evrei o exercită în alegerile prezidenţiale, lobbyul evreilor americani are o putere semnificativă şi asupra executivului. Deşi constituie mai puţin de 3% din populaţie, aceştia fac donaţii substanţiale de campanie candidaţilor celor două partide. Washington Post a estimat la un moment dat că reprezentanţii democraţi la alegerile prezidenţiale „depind de simpatizanţii evrei, care le asigură cel puţin 60% din banii necesari“. Şi pentru că electorii evreii au o prezenţă ridicată la urne şi sunt concentraţi în state-cheie precum California, Florida, Illinois, New York şi Pennsylvania, candidaţii la Casa Albă fac totul pentru a nu-i contraria.

Lobbyul nu tolerează imparţialitatea

Principalele organizaţii de lobby lucrează pentru a se asigura că cei care critică Israelul nu obţin posturi importante de decizie în politica externă. Jimmy Carter l-a dorit pe George Ball drept primul său secretar de stat, însă ştia că Ball trecea drept un critic al Israelului şi că lobbyul se opunea nominalizării sale. În felul acesta, orice politician aspirant este încurajat să devină un apărător manifest al Israelului, de aceea cei care critică public politica israeliană au devenit rara avis, specii aflate în pericol în cadrul establishmentului politicii externe americane. Când Howard Dean a făcut un apel la Statele Unite să-şi asume un rol „mai echitabil“ în conflictul arabo-israelian, senatorul Joseph Lieberman l-a acuzat că vinde Israelul şi i-a calificat declaraţia drept „iresponsabilă“.

Practic, toţi democraţii importanţi din Camera Reprezentanţilor au semnat o scrisoare prin care criticau aprecierile lui Dean, iar ziarul Chicago Jewish Star nota: „Atacatori anonimi… umplu căsuţele de mail ale responsabililor evrei din ţară, pentru a-i preveni – fără prea multe dovezi - asupra faptului că Dean ar reprezenta o ameninţare pentru Israel“.

Această teamă era absurdă. Dean era, de fapt, un proisraelian convins: coresponsabilul său de campanie a fost un ex-preşedinte al AIPAC, Dean însuşi declarând că propriile sale opinii asupra Orientului Mijlociu sunt mult mai apropiate de cele ale AIPAC decât cele mult mai moderate reprezentate de Americans for Peace Now. El sugerase pur şi simplu că, „reunind cele două părţi“, Washingtonul ar acţiona ca un intermediar onest. Ceea ce nu e tocmai o idee radicală, însă lobbyul nu tolerează imparţialitatea.

În timpul administraţiei Clinton, politica privitoare la Orientul Mijlociu era făcută în cea mai mare parte de responsabili având legături directe cu Israelul sau de importante organizaţii proisraeliene. Între ele se numără: Martin Indyk, fost director adjunct în Departamentul de Cercetare al AIPAC şi cofondator al Institutului proisraelian pentru politici în Orientul Apropiat (Institute for Near East Policy - WINEP) din Washington; Dennis Ross, care s-a angajat la WINEP după ce a părăsit guvernul în 2001; Aaron Miller, care locuia în Israel şi îl vizitează des. Toţi aceştia s-au numărat printre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Bill Clinton la summitul de la Camp David, din iulie 2000. Şi chiar dacă toţi trei au susţinut procesul de pace de la Oslo şi erau în favoarea creării unui stat palestinian, au făcut-o doar în limitele a ceea ce părea acceptabil pentru Israel. Delegaţia americană a discutat cu Ehud Barak, şi-a coordonat în prealabil cu Israelul poziţiile de neagociat şi nu a formulat nicio propunere independentă. Fără a fi surprinşi, negociatorii palestinieni s-au plâns că au avut de discutat cu două echipe israeliene: una afişase drapelul israelian, iar cealaltă drapelul american.

Situaţia este mult mai evidentă în administraţia Bush, unde în rândul oficialilor de rang înalt se numără avocaţi atât de fervenţi ai cauzei israeliene precum Elliot Abrams, John Bolton, Douglas Feith, I. Lewis („Scooter“) Libby, Richard Perle, Paul Wolfowitz şi David Wurmser. După cum observăm, toţi aceştia au făcut presiuni pentru adoptarea de politici privilegiate faţă de Israel, susţinute de organizaţii lobbyiste.

(Va urma - Partea IIa si ultima maine, marti 14 noiembrie)