LITERATURA HOLOCAUSTICĂ: CAŞCAVALUL SECOLULUI (2)

Vasile Zarnescu

Episodul 1

Aşa cum am relevat în prima parte a articolului, precum şi episoadele anterioare ale studiului „Paul Goma are dreptate“, în această parte a doua (tipărită, iniţial, în SANTINELA nr. 10/2006, pag. 4 (http://www.strajerii.ro/santinela010.pdf), voi releva cum promotorii literaturii holocaustice vor să impună ideea că aşa-zisul „antisemitism funciar“ al unor popoare, în special europene, ar fi sursa „holocaustului unic“ al evreilor. Din cauza suferinţelor îndurate de evrei în Al Doilea Război Mondial, fără îndoială incontestabile – dar nu în proporţia falsă prezentată de literatura holocaustică –, ei ar fi îndreptăţiţi să se răzbune: principala formă de răzbunare găsită de ei este să ceară, acum, proprietăţi, despăgubiri, privilegii, în genere, bani, de la statele care, atunci, ar fi provocat suferinţele respective .Şi cer aceşti bani cu o poftă nesăţioasă, de parcă ar fi rechini.

Inversarea valorilor: act satanist

Autorii literaturii antiholocaust (în continuă proliferare), enumeraţi în prima parte a acestui studiu, mă determină să observ că, de fapt, lucrurile stau invers: şovinismul, rasismul, exclusivismul şi dispreţul manifest sau camuflat al ideologiei iudaice faţă de alte popoare şi religii constituie cauza antievreismului şi, în consecinţă, regimul de recluziune la care au fost obligaţi mulţi evrei în timpul ultimului război. De „Holocaust unic“ nu poate fi vorba, deoarece evreii nu au fost singurii care au pătimit şi, în nici un caz, în proporţia indicate de ei: 6 milioane. Robert Faurisson face o trecere în revistă a diverşilor autori care au studiat problema şi relevă că unii ajung la doar câteva sute de mii. Vom publica acest material al lui Faurisson cu proxima ocazie.

Dar, cum am mai spus, iar acest lucru trebuie repetat de toţi români de bună credinţă, de holocaustul armenilor comis de turci, al pieilor roşii din S.U.A., comis de imigranţii americani, de holocaustul românilor comis de iudeo-bolşevici în Basarabia şi, apoi, în România, nu se vorbeşte. Despre cartea lui Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române, nu vorbeşte nimeni, de parcă nici nu ar fi existat.

Aşadar, cauza reprimării unor evrei, în anumite epoci istorice, rezidă chiar în specificitatea religiei şi comportamentului lor, care îi fac dezagreabili şi inadaptabili. Sau se adaptează cameleonic doar pentru a parazita popoarele în mijlocul cărora s-au pripăşit.

Un argument peremptoriu, în acest sens, este chiar cartea savantului izraelit Israel Shahak, prezentată în episodul anterior, Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, apărută recent, fapt semnificativ, în Editura Samizdat. Iată ce scrie el, care, cum am relevat, este om de ştiinţă şi, în contradicţie cu un impostor precum este Elie Wiesel, are, deci, proprietatea termenilor şi logica riguroasă a savantului: „Să recunoaştem deschis că Talmudul şi literatura talmudică – dincolo de ura şi dispreţul pe care le exprimă faţă de toţi gentilii în general, aspect pe care îl vom cerceta mai în detaliu în capitolul V – conţin formulări şi precepte extrem de injurioase la adresa directă a creştinismului. De exemplu, Talmudul, în afara unui pomelnic de acuzaţii sexuale murdare împotriva lui Iisus, spune că pedeapsa acestuia în iad este să fie înecat într-o baie de excremente clocotite – voiau, oare, prin asta, să-şi atragă mulţumirile credincioşilor creştini? Să mai cităm şi preceptul care ordona evreilor să ardă, de preferinţă public, orice exemplar al Noului Testament care le-ar fi căzut în mâini. Precept care nu a fost încă abolit şi este aplicat până în zilele noastre: la 13 martie 1980, sute de exemplare ale Noului Testament au fost arse la Ierusalim, în public, şi respectându-se ritualul, sub auspiciile organizaţiei religioase Yad Le’akhim, subvenţionată de ministerul izraelian al cultelor.

Aşadar, începând cu secolul al XIII-lea, în Europa s-a dezvoltat o ofensivă puternică şi solid sprijinită, în numeroase privinţe, împotriva iudaismului talmudic. (…) Care a fost reacţia evreilor – sau, mai exact, a rabinilor? Cel mai simplu a fost să recurgă la vechea tehnică a tămâierilor şi a manevrelor de culise. Aproape în toată Europa, oricine putea, aproape întotdeauna, să se «aranjeze» cu ajutorul «cadourilor»“ (pag. 40-41). Adică, în terminologia de acum, prin coruperea celor de care depindea atingerea scopurilor – aşa cum fac evreii şi acum, în România aflată sub ocupaţia Tranziţiei, pentru a obţine, preferenţial, afaceri oneroase: vezi acapararea Hotelului Bucureşti, vezi modernizarea MIG-urilor, vezi cazul Sorin Beraru, vezi cazul Roşia Montană, în care a fost implicat evreul Frank Timiş ş.a.

Imperialismul Israelului

Dar să revin la cartea lui Israel Shahak. Trebuie să precizez că fragmentul citat este din capitolul intitulat, semnificativ, „O istorie totalitară“! Iar, ca dovadă că dovedeşte acribie ştiinţifică în ceea ce spune, este faptul că, în premisele lucrării începe cu definiţiile care circumscriu domeniul şi clarifică problemele. Astfel, primul capitol al acestei lucrări mici, dar excepţionale, este intitulat „Definiţia statului evreu“, care începe astfel: „Trebuie să vorbim despre atitudinea adoptată în mod curent de evrei faţă de neevrei: fără aceasta, nu este posibil nici măcar să înţelegem ideea de Israel ca «stat evreu», după definiţia pe care Israelul a dat-o în mod oficial. Neînţelegerea generală care – independent chiar de regimul practicat în Teritoriile ocupate – face să se creadă că Israelul este o adevărată democraţie vine din refuzul de a se înţelege ce înseamnă expresia «stat evreu» pentru neevrei. După părerea mea, Israelul ca stat evreu constituie un pericol nu numai pentru el însuşi şi pentru locuitorii săi, dar şi pentru toate celelalte popoare şi state din Orientul Mijlociu şi din alte părţi. Consider la fel de periculoase alte state sau entităţi politice din regiune care, în ceea ce le priveşte, se definesc ca «arabe» sau «islamice». Nu sunt nici pe departe singurul care evocă aceste riscuri. Pe de altă parte, nimeni nu vorbeşte despre pericolul implicat de caracterul evreiesc al statului Israel“ (pag. 17 – subl. mea, V.I.Z.). Puţin mai departe, capitolul intitulat, la fel de elocvent, „Expansionismul izraelian“, începe tot printr-un fel de aforism: „Ca «stat evreu», principalul pericol reprezentat de Israel pentru poporul său, pentru ceilalţi evrei şi pentru vecinii săi constă în dorinţa sa, justificată ideologic, de extindere teritorială şi în cortegiul de războaie care, inevitabil, decurg din aceasta. El devenind tot mai evreiesc, sau, după expresia ebraică, «revenind la iudaism» (proces în plină desfăşurare, cel puţin după 1967), politica reală a Israelului se inspiră din ce în ce mai mult din idei extrase din ideologia iudaică şi tot mai puţin din considerente raţionale.

Spunând «raţionale», nu înţeleg să aplic o judecată morală asupra orientărilor politicii izraeliene, nici să scriu despre presupusele sale imperative de apărare sau de securitate – cu atât mai puţin despre pretextul fals al «supravieţuirii Israelului». Eu vorbesc aici despre politica sa imperială, întemeiată pe pretinsele sale interese. Oricât de rea ar fi această politică în plan moral sau politic, cred că şi mai rea, încă, este adoptarea de conduite inspirate din «ideologia iudaică» în una sau alta din variantele sale. Justificările politicii izraeliene fac apel, în general, la articole ale credinţei iudaice sau, chiar, în cazul laicilor, la «drepturi istorice» care decurg, ele însele, din aceste convingeri şi îşi păstrează întregul caracter dogmatic şi religios“ (pag. 24 – subl. mea, V.I.Z.).

Aici sunt expuse, foarte laconic, tezele dezvoltate de Roger Garaudy în Miturile fondatoare ale politicii izraeliene şi în Procesul sionismului izraelian. Oricum însă, Israel Shahak, în întreaga sa lucrate, continuă în acelaşi stil sobru, obiectiv, metodic şi demolator.

Dar, ca şi în cazul lui Norman Finkelstein, care, în INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, îmbină relatarea ştiinţifică cu stilul pamfletului vitriolant, şi Israel Shahak a avut de suferit represaliile sioniştilor şi a devenit, curând, „extrem ne nepopular în Israel“, cum se exprimă, eufemistic, prefaţatorul cărţii, Edward W. Said. S-a ajuns până acolo, încât, prin anul 1981, a fost declarat mort de către Washington Post. Şi deşi Israel Shahak s-a dus personal la redacţia ziarului ca să demonstreze că nu este mort, n-a dat niciodată vreo dezminţire! Ca dovadă de cât de „obiective“ pot fi şi „prestigioasele“ cotidiane americane.

Această atitudine abuzivă a unei mari părţi a presei izraeliene şi occidentale prosioniste a devenit mai virulentă după anul 1975, când Israelul a devenit putere nucleară, cu sprijinul şi la adăpostul S.U.A.

Aerul pestilenţial al literaturii holocaustice

Tot cam după această dată a devenit mai agresivă literatura holocaustică. Văzând că este „un os de ros“, tot mai mulţi evrei s-au calat pe acest culoar al „economiei de piaţă“, devenind conştienţi că, cu cât sunt mai agresivi, mai tupeişti, cu atât intimidează mai mult adversarul şi obţin bani mai mulţi pentru suferinţa provocată de „holocaust“.

Un astfel de exemplu este escrocul Radu Ioanid, cu cartea sa Răscumpărarea evreilor – Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel (editura Polirom, Iaşi, 2005). După cum rezultă chiar din titlu, lucrarea tratează aspecte privind emigrarea evreilor din România, aşadar, despre fapte petrecute după anul 1948, după înfiinţarea statului Israel. Dar, „holocaustul“ se terminase în 1945, odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, era vorba de evrei, care, cei mai mulţi, trăiseră în România şi trăiseră bine – fuseseră protejaţi de regimul Mareşalului Ion Antonescu, fuseseră trimişi la curăţat zăpada din oraşe, nu pe front, în linia întâia, cum meritau şi cum sugerează unul dintre rarisimii evrei cinstiţi, Larry Friths, chiar aici, în pagina a doua a SANTINELEI!

În consecinţă, problema emigrării evreilor din România după anul 1948 nu are nici o legătură – dar absolut nici una – cu problema holocaustului, fie el unic, sau obişnuit, ca şi al armenilor, ca al amerindienilor, ca al românilor sub iudeo-comunişti. Dar Radu Ioanid face parte din Comisia antiromânească instituită de Ion Iliescu şi condusă de marele impostor Elie Wiesel, şi nu se putea să piardă aşa o pleaşcă din care să iasă bani. Căci, deşi este un director la Muzeul holocaustului din Washington, ca membru al unei comisii oficiale româneşti, el primeşte bani frumoşi de la statul român pentru denigrarea României în dejecţiile scrise de el. Şi, într-adevăr, deşi problema nu are legătură cu holocaustul, cui îi cere porcul de Radu Ioanid să-i scrie o prefaţă? În baza dictonului Asinus asinum fricat – Măgarul scarpină pe măgar, evident că îi cere altui porc, lui Elie Wiesel. Iată ce spune acest ticălos de Wiesel sau Weasel (nevăstuică) – se pronunţă cam la fel – pe coperta a patra: „Oricine este interesat de evenimentele care vor marca pentru totdeauna destinul unui popor şi setea lui de umanitate (mă refer, desigur, la ceea ce, în absenţa unor cuvinte care să reflecte în mai mare măsură adevărul, este numit Holocaust) trebuie să citească această carte“ (sic). Acest scriitor de doi bani – pardon, de foarte mulţi bani, dar de mâna a doua sau chiar a treia –, propulsat oneros, ca publicist de escrocul de Mauriac, după cum am arătat în studiul Paul Goma are dreptate, nu scapă nici un prilej de a face legătura cu holocaustul indiferent de problemă. Dar, pentru că este tâmpit, nu are cum să nu dea cu „mucii-n fasole“ – ca să mă exprim şi eu populăros ca preşedintele Traian Băsescu. Într-adevăr, el este atât de prost încât crede, sincer, că dacă sioniştii au conspirat să-i dea lui Premiul Nobel pentru Pace, ca să fie mai impozant şi ca să pară mai convingător în agresiunile sale cu scopul de a scoate cât mai mulţi bani de la germani, de la elveţieni, de la români şi de la alţii, atunci, el chiar ar fi capabil, chiar ar fi deştept! Or, dacă analizaţi fraza simplă – e simplă, nu e complexă! – din paranteză, atunci vedeţi cât de repede se contrazice, confirmând proverbul românesc „Două vorbe, trei prostii!“ Să o analizăm: „Ceea ce, în absenţa unor cuvinte care să reflecte în mai mare măsură adevărul, este numit Holocaust“. Altfel spus, „Dacă nu avem suficiente cuvinte care să reflecte mai bine adevărul, atunci folosim cuvântul holocaust“. Concluzia: „Cuvântul holocaust nu exprimă adevărul, este ambiguu, confuz“. Asta se înţelege din fraza din paranteză şi altceva nu! Cât despre „setea de umanitate“ a poporului evreu, am văzut, mai sus, cum îl descrie Israel Shahak. Şi încă nu am dat decât câteva citate. Dar, ca să vedeţi câte grozăvii mai spune, citiţi-i cartea, fiindcă nu ştiu dacă vom avea, prea curând, spaţiul disponibil în revistă ca să o publicăm, în serial, de şi ar merita!

Revenind la mizeria lui Radu Ioanid, intenţionez să-i fac o analiză mai extinsă ulterior. Acum, vreau să mai precizez că postfaţa este scrisă de un alt trădător evreu, Ion Mihai Pacepa, faţă de care Justiţia română a fost atât de slugarnică de ticăloasă încât i-a redat gradul de general. De fapt, cred că acest individ nici nu mai trăieşte şi altcineva îi foloseşte numele şi îi încasează bani în contul lui. Iată ce scrie el, în mai multe locuri: „După ce am primit azil politic, am informat guvernul Statelor Unite despre acest comerţ cu carne vie (sic)“. Prin cuvântul „comerţ“ autorul acestor rândul se referă la tema cărţii, Răscumpărarea evreilor. Dar expresia „comerţ cu carne vie“ este folosită, în această postfaţă, de câteva ori, ceea ce denotă că nu este o scăpare din condei. Or, să fii general, poliglot, fost adjunct al Direcţiei de Informaţii Externe, se presupune destul de instruit, şi să foloseşti expresia „comerţ cu carne vie“ este absolut descalificant şi degradant atât la adresa subiecţilor – evreii emigranţi –, cât şi la adresa hârtiei pe care este scrisă. Pentru că sintagma „comerţ cu carne vie“ se foloseşte exclusiv pentru desemnarea traficului cu prostituate! Dacă, aşa cum pretinde acest I. M. Pacepa, a folosit aceeaşi exprimare în informarea către guvernul S.U.A. şi dacă respectivul guvern a luat de bune cele scrise, înseamnă că guvernul S.U.A. îşi merită soarta şi că un eveniment ca „9/11“ este explicabil şi la fel de meritat – sau, mă rog, în lipsa unor „cuvinte care să reflecte în mai mare măsură adevărul“, spun şi eu, ca Wiesel, că îi paşte, oricând, un holocaust.

Oricum, din textul excreţiei lui Radu Ioanid se degajă un aer pestilenţial, intenţia lui fiind să fie cât mai acuzator la adresa României, pentru a o intimida şi a-i lua câţ mai mulţi bani.

Foamea nesăţioasă de bani a autorilor de literatură holocaustică duce cu gândul la „rechinii“ din economia de piaţă, care ar face orice ca să câştige bani. Iar cuvântul „rechinii“, cu ghilimele, mă duce cu gândul la filmul Fălci. Interesant este faptul că titlul filmului, în engleză, JAWS, l-a inspirat pe un artist plastic şi a făcut o replică a coperţii inspirate de filmul respectiv, cu titlul JEWS. Pronunţia este cam apropiată. Iar asocierea este, categoric, întemeiată: autorii sionişti ai literaturii holocaustice nu sunt decât nişte „rechinii“ care se înfruptă din „caşcavalul secolului“.

Sociolog Vasile I. ZĂRNESCU