Ionuţ Apahideanu, Strategikon

Miercuri, trei state angajate cu forţe militare în Irak au anunţat revizuirea politicii lor în cadrul coaliţiei multinaţionale. Cu 7.100 soldaţi britanici în Irak (majoritatea în sudul ţării, inclusiv zona Basra), premierul Tony Blair a anunţat miercuri repatrierea a 1.600 în luna aprilie, la expirarea mandatului misiunii, iar unele surse speculează că un alt contingent de mărime comparabilă va fi evacuat în decembrie a.c. Aproape simultan, în Danemarca, premierul Anders Fogh Rasmussen a confirmat retragerea a 460 militari danezi (sub comandă britanică) din Irak în luna august a.c., aceştia urmând a fi înlocuiţi se pare de 50 soldaţi care vor desfăşura strict misiuni de asistenţă. În sfârşit, ministrul lituanian al Apărării a anunţat că ţara sa “se gândeşte serios” să nu prelungească mandatul celor 53 militari lituanieni din Irak, care expiră în luna august a.c., şi să păstreze doar un grup de instructori cu sarcina antrenării forţelor irakiene. Contribuţiile daneză şi lituaniană fiind mai degrabă simbolice din punct de vedere atât numeric, cât şi al naturii misiunilor desfăşurate, anunţul premierului Blair a captat în mod firesc atenţia comentatorilor şi a liderilor politici din arena internaţional, el fiind analizat “la cald” în cele de mai jos după context, reacţii, explicaţii şi implicaţii ale deciziei.

CONTEXT

Local (Irak)
– destabilizare aproape galopantă a situaţiei, în ciuda demarării măsurilor din planul de securizare “Operation Law and Order” a Baghdadului şi a închiderii frontierelor cu Siria şi Iran – state suspectate a asista financiar, militar şi logistic insurgenţii:

- la începutul lunii februarie, cel mai sângeros atentat de la sfârşitul oficial al războiului, consumat într-o piaţa dintr-un cartier şiit din Bagdad, s-a soldat cu 130 morţi şi sute de răniţi [1].

- Duminică, la doar câteva ore după ce poliţia irakiană anunţa reducerea cu 80% a atentatelor teroriste din capitală după lansarea planului de securizare, un nou val de atentate în Baghdad a ucis 60 persoane şi a provocat rănirea altor 100;

- luni, într-o coordonare spectaculoasă, 2 sau 3 maşini capcană au lovit perimetrul bazei militare americane de la Tarmiya (lângă Baghdad), susţinute de tiruri intense ale unor insurgenţi - 2 militari americani au fost ucişi şi peste 17 răniţi, restul fiind evacuaţi cu elicopterele; �� în aceeaşi zi, baza americană de la Talil (unde activează şi militari români din Batalionul 495 Infanterie) a fost atacată cu rachete, neînregistrându-se victime.

- marţi, agravând suplimentar tensiunea din ţară, o femeie sunnită a acuzat că a fost violată de membri ai Poliţiei Naţionale Irakiene, alcătuite covârşitor din şiiţi.

miercuri, tiruri de mitralieră şi rachete sol-aer ale insugenţilor au doborât lângă Baghdad încă un elicopter american de tip Black Hawk, crescând astfel numărul elicopterelor coaliţiei doborâte în ultimele 5 săptămâni la cel puţin 7.

- în numai ultimele 4 săptămâni, peste 750 irakieni şi-au pierdut viaţa în atentate

Regional
Pe măsura apropierii termenului impus Iranului de către CS-ONU, care a expirat ieri (miercuri), ultimele săptămâni au fost marcate de escaladarea non-violentă a spiralei conflictuale SUA vs. Iran şi de intensificarea speculaţiilor, infirmate oficial, privind pregătirea unei proxime intervenţii militare americane: după incidentul rămas misterios de luna trecută (reţinerea de către forţele irakiene (/americane?) a unui diplomat iranian de la Ambasada din Baghdad), Secretarul Apărării Robert Gates, susţinut în declaraţia sa de Casa Albă, a acuzat recent Iranul că ar fi livrat arme şi tehnologie militară insurgenţilor din Irak, iar posturi TV din SUA au acreditat ideea că liderul irakian şiit Moqtada al-Sadr s-ar fi refugiat în Iran; în replică, oficiali ai Corpului Gărzilor Revoluţionare Islamice au anunţat construcţia unor avioane nepilotate capabile să distrugă, indiferent de adâncime, submarinele americane din Golful Persic, iar cu doar 2 zile înainte de expirarea termenului impus de CS-ONU, forţele iraniene au început exerciţiul militar Eghtedar (“Măreţia”), cel mai mare în decurs de aproape un an; Suplimentar, posturi TV din SUA au acreditat ideea că liderul şiit din Irak Moqtada al-Sadr s-ar fi refugiat în Iran.

Transregional (SUA-Irak)
Victoria Democraţilor la alegerile legislative din SUA a generat creşterea progresivă a presiunilor domestice pentru revizuirea strategiei Administraţiei Bush în Irak. Într-o tentativă tip “one last effort”, Bush a anunţat luna trecută suplimentarea efectivelor din teatru cu cinci brigăzi (21.500 militari). Agenda politică internă a ultimelor zile a fost dominată încă o dată de subiectul Irak:

- Senatorii democraţi au eşuat la limită, cu 56 voturi (inclusiv 7 ale unor republicani, vs. 34 contra) din cele 60 necesare, în adoptarea unei moţiuni de dezaprobare a strategiei în Irak şi a deciziei de suplimentare a efectivelor din Irak (moţiune adoptată în Cameră cu 246 vs. 182 voturi).

- Relativ suprinzător, senatorul republican John McCain, posibil candidat la alegerile prezidenţiale din 2008, l-a calificat pe fostul Secretar al Apărării Ronald Rumsfeld ca pe “unul din cei mai slabi din istorie”, care nu a trimis suficiente trupe în Irak în 2003, când era necesar, şi a afirmat că “regretă profund” “preţul războiului din Irak, [unul] mult prea mare”.

- Senatorul democrat Joseph Biden, unul din aspiranţii la desemnarea drept candidat democrat la alegerile prezidenţiale, a opinat că “[p]reşedintele Bush ar trebui să urmeze exemplul primului ministru Blair şi să înceapă retragerea trupelor din Irak, şi nu să mai trimită alţi militari într-o ţară aflată în plin război civil”.

Interne

a. Societatea civilă

Sir Jeremy Greenstock, fost ambasador al Regatului Unit la ONU şi la Baghdad, a criticat sever erorile comise de coaliţie imediat după conflictul militar din 2003: “Mi se pare că în zilele care au urmat victoriei din 9 aprilie [2003] nimeni nu a fost instruit să pună pe primul loc securitatea Irakului. Să aducă mai întîi legea şi ordinea pe străzi. Nu s-a constituit o forţă poliţienească. Nu s-a format o armată, exceptând-o pe cea a invadatorilor victorioşi. Şi nu am văzut vreun general american căruia să-i fi fost atribuită răspunderea de a se asigura că prima îndatorire a guvernului – or, noi eram guvernul – era să menţină legea şi ordinea pe străzi. A existat încă de la început un vid în care jefuitorii, sabotorii, infractorii şi insurgenţii s-au mişcat în voie.”

Am. (r) Richard Cobbold, directorul prestigiosului think thank Royal United Services Institute din Londra a calificat măsura cabinetului ca pe “una care trebuia luată” şi a apreciat că, dincolo de incertitudinea remanentă, prezenţa britanicilor nu ameliorează situaţia din Basra: “Britanicii agravează tensiunile prin simpla lor prezenţă”.

Majoritatea covârşitoare a comentariilor pe forumurile Internet salută decizia lui Blair, dar îi reproşează caracterul întârziat şi mai degrabă forţat, impus de presiunea opiniei publice.

b. Mass media

-The Guardian, apropiat în mod tradiţional laburiştilor, a etichetat decizia lui Blair ca pe “un serviciu funerar al unei politici tragice”, interpretând discursul său din Camera Comunelor ca pe o recunoaştere a eşecului în Irak;

-The Daily Telegraph (cu orientare de centru-dreapta) şi-a început editorialul comentând că “prima reacţie la anunţul de ieri trebuie să fie una de uşurare”;

-The Independent (orientare de stânga) a comentat sarcastic că “[Blair’s] misadventure in Iraq will go down in history as the fatal flaw of a promising prime minister”, adăugând că “if the partial reduction in British troops results in a quagmire, a bloodbath, or both, to the shame of an ill-judged invasion will be added the irresponsibility of a withdrawal that was announced for reasons that were predominantly selfish, cynical and short term.”;

-The Times i-a recomandat Cabinetului “să nu se grăbească să părăsească sudul Irakului pe baza unui calendar artificial”.

-BBC, de regulă echilibrat în aprecieri, l-a catalogat pe Blair (succesiv unui interviu în ziua următoare anunţului) ca “mai sfidător, recalcitrant şi convins de dreptatea sa decât oricând”.

Externe (relevante)

SUA
- reacţiile oficiale au încercat să atribuie decizia cabinetului Blair pe seama unei stabilizări a situaţiei din Irak, în flagrantă discordanţă cu realitatea sumbră sus-menţionată a evenimentelor consumate în plan local: vicepreşedintele Dick Cheney a afirmat că “un calendar pentru începerea retragerii militarilor britanici din Irak este urmarea progreselor semnificative obţinute de aceştia în sudul ţării”, în timp ce Condoleezza Rice a apreciat că “britanicii au făcut ceea ce presupune într-adevăr planul de ansamblu pentru ţară, adică transferul responsabilităţilor de securitate către irakieni pe măsură ce situaţia o permite” şi că “coaliţia rămâne intactă, iar britanicii de fapt mai au încă mii de trupe desfăşurate în Irak”;

-Privitor la eventuala repoziţionare a militarilor americani consecutiv retragerii britanice parţiale, Bryan Whitman, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, a anunţat că “decizia guvernului de la Londra de a începe retragerea treptată a militarilor britanici din sudul Irakului nu va antrena o redislocare a trupelor SUA staţionare în nordul ţării”;

-Previzibil, anunţul Londrei a reamplificat polemicile în Congresul SUA, acolo unde speaker-ul Camerei, Nancy Pelosi, i-a solicitat preşedintelui să repudieze public remarca lui Cheney că opoziţia congresmenilor (democraţi) faţă de noul plan al preşedintelui Bush de a consolida prezenţa militară americană în Irak ar deservi strategia al-Qa’ida.

Rusia
-într-o reacţie prudentă, ministrul de externe Serghei Lavrov a pledat împotriva unei retrageri pripite şi nepregătite corespunzător din Irak a trupelor coaliţiei.

EXPLICAŢII ŞI IMPLICAŢII ALE DECIZIEI

Justificarea oficială a deciziei

În anunţul său, premierul Blair a respins încă o dată criticile şi a apreciat misiunea trupelor ca pe una încheiată şi de succes, nuanţând că “[a]ceasta nu înseamnă că situaţia în Basra este aşa cum ne-o dorim, [căci situaţia din oraş] este încă dificilă şi periculoasă, [ci] înseamnă că următorul capitol din istoria oraşului poate fi scris de irakieni”. În întărirea argumentului său, pe principiul “se poate şi mai rău”, Blair a apelat la o comparaţie contrastivă, accentuând că “situaţia din Basra este foarte diferită de cea din Baghdad”, întrucât “nu există insurgenţă, violenţă sectară redusă, şi nicio bază al Qaeda”, în timp ce în capitală “s-a dezlănţuit o urgie a terorismului”, astfel încât “dacă Baghdadul nu poate fi securizat, viitorul întregii ţăi este în pericol”.

Explicaţii şi motivaţii

1. Trendul dezangajării

Gradul de supriză al anunţului lui Blair se cuvine amendat prin prisma trendului numeric al forţelor britanice în ultimii ani, unul clar descendent şi totodată concordant tendinţei generalizate (cu excepţia marcantă SUA) la nivelul coaliţiei de evacuare a Irakului. Bunăoară, dacă la momentul intervenţiei militare din primăvara lui 2003, efectivele britanice însumau aprox. 43.000 militari, marea majoritate a forţelor de peace enforcement a fost evacuată în chiar primul an post-conflict, astfel încât totalul efectivelor Regatului Unit în Irak ajunsese la sfârşitul lui 2004 la puţin peste 9.000. La doi ani distanţă, în 2006, trupele au fost încă o dată reduse, ajungând la actualul număr de 7.100. Ca atare, anunţul lui Blair se înscrie trendului constant descrescător de după 2003. Ba mai mult, chiar şi cu 5.500 militari remanenţi (cel puţin până în luna decembrie a.c.) în teatrul de operaţiuni, Marea Britanie este în continuare principalul aliat al SUA în Irak, distanţându-se net de statul clasat următor numeric – Coreea de Sud, care va rămâne cu 1.200 militari în luna aprilie.

În acelaşi sens, însuşi mandatul şi provocările forţelor britanice în zona Basra diferă substanţial de cele ale militarilor americani, iar situaţiile din Basra şi Baghdad nu suportă, realist vorbind, comparaţia, astfel încât costurile şi incertitudinea asociată evacuării britanice din oraş sunt incomparabil mai mici decât în cazul echivalent al trupelor SUA şi ca atare, fiind mai puţin riscantă, decizia lui Blair nu este atât de suprinzătoare pe cât au ipostaziat-o anumiţi comentatori politici.

2. Calculul strategic: “supraîntinderea” pe două fronturi (explicaţia outside-in)

Ca un factor care nu afectează în mod singular Marea Britanie, multe din statele prezente cu forţe în Irak sunt angrenate şi în teatrul de operaţiuni din Afghanistan, acolo unde situaţia este, după toate criteriile posibile, semnificativ mai gravă decât în Irak, un guvernator local avertizând săptămâna trecută în mod semnificativ că insurgenţa (de altfel impropriu denumită “talibană”) a început să se transforme într-o mişcare de eliberare naţională împotriva trupelor coaliţiei considerate tot mai mult ca forţe de ocupaţie. În perspectiva extrem de probabilă a reluării la debutul primăverii a ofensivei insurgenţilor la o intensitate şi anvergură fără precedent, ecoul apelurile repetate lansate statelor membre NATO în cursul ultimelor 5 luni de suplimentare a efectivelor din teatru a fost dezamăgitor, cei 3.000 militari promişi până acum de câteva state, majoritatea din “noua Europă”, fiind consideraţi în mod unanim ca insuficienţi.

În mod specific Marii Britanii, aceasta pe de o parte deţine la momentul prezent comanda ISAF (International Security Assistance Force), iar pe de altă parte “duce greul” în Afghanistan, alături de compania restrânsă a SUA, Canadei şi Olandei [2]: din totalul oficial de 5.600 militari britanici, 4.300 desfăşoară misiuni de peace enforcement în zona extrem de critică din sudul ţării (în special provincia Helmand), restul de 1.300 asigurând securitatea capitalei Kabul. În acest context, una din mărturiile “supraîntinderii” şi totodată argument în favoarea mutării de trupe din Irak în Afghanistan a furnizat-o o decizie recentă, extrem de riscantă, a unui comandant britanic de a ceda unui lider taliban local controlul unei zone considerate de ameninţare medie.

3. Calculul politic intern (explicaţia inside-out)

Unul din factorii explicativi ai deciziei este atribuit climatului politic intern din Marea Britanie şi îl ipostaziază pe Tony Blair nu atât ca prim ministru, cât ca om politic, lider al partidului laburist.

Aflat în ultimele sale luni de mandat, confruntat încă din 2003 cu o opoziţie publică puternică faţă de politica sa în Irak (vezi de altfel şi reacţiile sus-citate ale opiniei publice şi ale mass media la anunţ, care au reproşat în mod majoritar caracterul întârziat al măsurii) şi ironizat de mass media domestice şi internaţionale ca “lacheu” al lui George W. Bush, premierul Blair ar fi putut urmări prin această măsură stoparea declinului de încredere a opiniei publice în partidul şi guvernarea laburiste în perspectiva proximelor alegeri legislative. De aici decurg de altfel şi eforturile lui Blair de a prezenta misiunea din Basra ca pe un succes în ochii alegătorilor, evacuarea trupelor din zonă dorindu-se a fi tocmai o confirmare a presupusei reuşite. În plus, probabilul său succesor, Gordon Brown, se confruntă încă dinainte de instalarea în funcţie cu presiuni în direcţia clarificării liniei de politică externă a Regatului Unit în următorii ani [3], cu atât mai mult cu cât unele mass media britanice au acreditat informaţia că de fapt, un anumit număr de militari britanici va rămâne în Irak până în 2012 – cu mult mai târziu decât se planificase oficial. [4]

PRESIUNEA ASUPRA POLITICII SUA ÎN IRAK

Câtă vreme implicaţiile sale asupra (in)stabilităţii generale din Irak sunt nesemnificative, retragerea paţială a Marii Britanii, al doilea stat ca număr de forţe şi capabilităţi din coaliţie, creşte substanţial presiunea externă, dublată de cea internă agravată consecutiv victoriei legislative a Democraţilor, pentru retragerea SUA din Irak sau cel puţin fixarea unui calendar clar în acest sens. În ansamblu, trendul din ultimii 2-2,5 ani al trupelor din coaliţie este în mod evident unul de retragere, excepţia marcantă fiind tocmai SUA (acompaniată la o scară redusă, graţie obstinaţiei preşedintelui Băsescu, şi de România), care riscă ipostazierea operaţiunilor militare din Irak ca pe o afacere exlusivă şi interesată a Washingtonului. Astfel de interpretări sunt alimentate şi empiric, opozanţii indicând spre exemplu ponderea exporturilor către SUA din totalul comerţului exterior irakian (compus covârşitor din petrol), care a crescut practic de la zero înaintea invaziei din 2003 la 37,8% în 2005 şi la peste 51% în 2006.

Concret, după retragerile sonore ale efectivelor italiene şi spaniole şi în absenţa din teatru a Germaniei, Franţei sau Canadei, din “coaliţie” mai fac parte actualmente, în afară de SUA (cu circa 140.000 militari): Albania (120 militari executând misiuni de patrulare în zona aeroportului Mosul); Armenia (46, cu mandat expirând la sfârşitul a.c.); Australia (550, fără plan anunţat de retragere); Azerbaijan (150, patrulare şi pază, fără plan anunţat de retragere); Bosnia-Herţegovina (36 ofiţeri instructori); Bulgaria (155, marea majoritate misiuni de pază); Cehia (99); Coreea de Sud (2300, din care jumătate vor fi evacuaţi în aprilie a.c., iar parlamentul de la Seul insistă pentru retragerea completă); Danemarca (460, care se vor retrage cvasicomplet în august); El Salvador (380, cu misiuni umanitare şi de peace keeping); Estonia (35); FYROM (40), Georgia (900); Kazakhstan (27 ingineri militari); Letonia (125); Lituania (53, guvernul “se gândeşte serios” la vaianta unei retrageri în august); Marea Britanie (7.100, cu cel puţin o retragere cu 25% programată pentru aprilie a.c. şi alta de 25% posibilă în decembrie); Mongolia (160); Olanda (15!); Polonia (circa 900, cu mandat care expiră la sfârşitul a.c.); România (603, vezi infra); Slovenia (4). Practic, “coaliţia” în actuala ei structură se compune din 91% forţe americane, ponderea acestora urmând să urce până în august, după completarea suplimentării americane şi retragerile parţiale anunţate de alte state, la 97%!

Conex acestui trend şi evoluţiei locale din Irak, ultimele luni au consemnat în plus o intensificare majoră a presiunilor şi criticelor oficialilor din diverse state, chiar aliate, la adresa strategiei americane în Irak şi în regiune: din seria ultimelor astfel de poziţii, săptămâna trecută de pildă , ministrul japonez de externe Taro Aso a calificat politica SUA în Irak drept “naivă”, în timp ce premierul francez Dominique de Villepin a apreciat, într-un discurs de duritate semnificativă, că “SUA au eşuat în Irak”, motiv pentru care “trebuie să definim un calendar al retragerii trupelor americane şi britanice”.

Deloc întâmplător, şi chiar dacă rămâne extrem de improbabil ca Blair să-şi fi asumat decizia fără consultarea prealabilă a SUA, declaraţiile ulterioare ale oficialilor britanici au ţinut să reitereze explicit şi în mod public convergenţa nealterată a opiniilor UK şi SUA asupra situaţiei din şi soluţiilor în Irak. Astfel, gl.-mr. Jonathan Shaw, comandantul forţelor britanice din Basra a repetat că “măsura este o recunoaştere a creşterii capabilităţii de ripostă a armatei irakiene. Militarii britanici rămân în Irak într-un număr semnificativ şi atât timp cât poporul acestei ţări doreşte acest lucru.” La rândul său, Secretarul Apărării, Des Browne, a dat asigurări că “Londra şi Washingtonul rămân pe aceeaşi lungime de undă în ceea ce priveşte strategia pentru Irak.”

Dincolo de credibilitatea discursului oficial de la Londra, Administraţia Bush rămâne tot mai singură “sub lupa” reflectoarelor aţintite asupra Irakului şi se va confrunta cu o presiune internă şi externă tot mai mare în direcţia retragerii, presiune care riscă să fie agravată de eventuala intensificare a atentatelor din Baghdad. Consecutiv, la nivelul regional de analiză, scenariul unei eventuale intervenţii militare împotriva Iranului pare tot mai îndepărtat, date fiind costurile indezirabil de mari ale unei asemenea măsuri.

ROMÂNIA: QUO VADIS?

Fără a detalia o analiză care ţine mai degrabă de politica internă, cel puţin la fel de interesante sunt şi implicaţiile pentru România ale anunţului lui Tony Blair, într-un context specific dominat de divergenţa acută de opinii dintre preşedintele Băsescu şi liberalii conduşi de premierul Tăriceanu asupra viitorului trupelor româneşti în Irak şi într-unul general marcat recent de o serie de scurt-circuite în mecanismele decizionale de politică externă a României (vezi cazul românilor reţinuţi în Irak, articolul din La Repubblica, semnat şi de ambasadorul român la Roma cu sau fără (?) aprobarea Centralei MAE, nominalizările penru ambasadele de la Washington şi Londra, etc.).

După anunţul-surpriză care a provocat o explicabilă stupoare la Washington al cuplului Tăriceanu-Atanasiu din vara anului trecut (neconcretizat urmare a “defecţiunii” lui Ungureanu şi Vlădescu în CSAT) şi iniţativa PNL de strângere de semnături în favoarea retragerii [5] (de unde, aşa cum am mai spus, senzaţia că politica externă s-ar formula pe bază de semnături), decizia premierului Blair exercită inclusiv asupra României implicaţii interesant de urmărit în următoarele luni. Actualmente, după repatrierea de anul trecut a 183 militari (poliţia militară plus detaşamentul de geniu), efectivele României în Irak cifrează a 603, cu puţin mai mult decât cele din Afghanistan:

—–
Note:
[1] Situaţia din Irak s-a deteriorat exponenţial în ultimele două luni, cărora le sunt înscrise cele mai sângeroase 3 zile (ca număr de victime ale atentatelor) de la sfârşitul decalarat al operaţiunilor militare din 2003.

[2] De altfel, în chiar ziua anunţului, un alt soldat britanic din Afghanistan a căzut victimă unei mine antipersonal, crescând numărul total al britanicilor ucişi de la sfârşitul lui 2001 la 47.

[3] Aspect căruia, în pofida practicii împământenite în România, i se cuvine acordată importanţa reală într-un regim democratic consolidat în care politica externă poate deveni în mod fundamentat şi meritat, subiect de politică internă – strict coincidental bunăoară, în chiar ziua anunţului lui Blair, în Italia guvernul Prodi demisiona tocmai din cauza eşecului (la limită – 158 voturi întrunite din 160 necesare, vs. 136 împotrivă) de a obţine votul de susţinere al Parlamentului pentru linia guvernului de politică externă.

[4] Cadru analitic completat de posibilitatea ca prinţul Harry să îşi efectueze stagiul militar în Irak începând cu luna aprilie, devenind astfel primul membru al familiei regale din ultimii 25 de ani care “merge la război” (după ducele de York, participant la operaţiunile militare din insulele Malvine/Falkland, din 1982.

[5] Şi s-ar putea spune nedorită a fi finalizată, dovadă că deşi a strâns numărul minim de semnături prevăzut legal, PNL a abandonat proiectul pentru câteva luni, până la anunţul de ieri.