Toată clasa politică se dă în stambă, precum lătrăii comunişti ai lui Ceauşescu la aniversările acestuia, în legătură cu aşa-zisul triumf al diplomaţiei româneşti de la Haga. Pe scurt, o echipă de specialişti conduşi de aproape imberbul Aurescu ar fi reuşit, după o dispută de câţiva ani, să obţină patru cincimi din platoul continental al Mării Negre aflat în dispută de ani de zile între România şi Ucraina.
Dacă am sta să judecăm în procente, dacă am lua în considerare ameţitoarele cifre referitoare la independenţa energetică a României pentru douăzeci sau treizeci de ani pe baza presupuselor zăcăminte de hidrocarburi din subsolul Mării Negre,  aşa ar sta lucrurile, iar românii, care au atât de rare momente de satisfacţie naţională, ar trebui să mulţumească diriguitorilor statului pentru, nu-i aşa, o mare victorie. EROARE!!!

1.    Nu avem dreptul la nici un fel de satisfacţie, întrucât guvernanţii de azi şi de ieri nu au făcut nimic altceva decât să gestioneze un dezastru declanşat încă din vremurile tulburi de după cel de-al doilea război mondial. Considerată ca ţară învinsă, vândută Moscovei lui Stalin de către liderii Occidentului, trădată de liderii comunişti în frunte cu sinistra Ana Pauker, România a fost obligată să ratifice nu numai cunoscutele rapturi teritoriale reprezentate de Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi Cadrilaterul, ci şi să accepte o trasare a liniei de frontieră prin care imperiul bolşevic îşi alipea o parte din Delta Dunării, cea delimitată de Canalul Musura, plus Insula Şerpilor.
2.    Prin 1967, regimul lui Ceauşescu, intrând în posesia unor date conform cărora subsolul Mării Negre ar conţine mari rezerve de materii prime energetice, a încercat lansarea unor tratative cu URSS pentru delimitarea platoului continental, fără ca acestea să ajungă la vreun rezultat. În contextul epocii, lucrul era explicabil, câtă vreme molohul comunist ştia doar să înghită teritorii, nicidecum să le dea înapoi. Totuşi, tentativa rămâne notabilă, întrucât demonstrează că până şi un dictator odios putea să ţină cont de interesul naţional într-o măsură mai mare decât piţifelnicii politicii româneşti de astăzi.
3.    După prăbuşirea comunismului, noii lideri, indiferent de culoarea politică, au continuat să trădeze. Ion Iliescu a semnat un tratat cu defuncta URSS prin care ţara ar fi rămas, pe mai departe, un satelit politic şi, eventual, militar. Practic, România se obliga să nu încheie nici o alianţă fără aprobarea Moscovei. Noroc că tratatul a devenit caduc prin desfiinţarea vremelnică a imperiului ciumei roşii, altfel adio NATO, adio UE, adio reorientarea politicii noastre către Occidentul care, la rândul lui, ne trădase la Ialta.
4.    După dispariţia URSS, Ucraina, în fond o ţară inventată în mod artficial, a moştenit frontierele comune cu România, oferite generos de către Stalin prin desprinderea unor ţinuturi româneşti din Basarabia şi Bucovina, tocmai pentru a izola aşa-numita RSS Moldovenească. Odată cu frontierele, au fost moştenite şi problemele, Ucraina dovedind, prin pretenţiile sale de putere regională, că poate deveni mai agresivă chiar şi decât defuncta URSS. Să ne amintim, în acest context, doar de scandalul Bâstroe, sau de modul incalificabil în care sunt trataţi românii care trăiesc pe teritoriul românesc ocupat din Ucraina şi este de ajuns.
5.    Trecem peste trădarea românilor de peste Prut de către noile autorităţi de la Bucureşti prin recunoaşterea independenţei Republicii Moldova. Subiectul este, deja, cunoscut. Culmea trădării vine odată cu semnarea tratatului de bună vecinătate cu Ucraina.
În 1997, Emil Constantinescu, încă un preşedinte al României de o impotenţă politică inimaginabilă, recunoaşte prin semnătura sa şi teritoriile cedate pe colţ de masă de negociatorii Anei Pauker – adică Insula Şerpilor şi porţiunea de Deltă a Dunării, adjudecate prin şantaj ordinar de către Rusia Sovietică. Profesorul de geologie a declarat, deseori, că fără acest tratat, nu am mai fi fost admişi în NATO. Fals. Până la intrarea noastră, efectuată, de fapt,  ca urmare a înhămării la politica militară a Statelor Unite, mai avea să curgă multă apă pe Dunărea care a văzut multe, ne-a apărat de multe ori, dar nu ne-a putut apăra şi de trădători.
6.    Guvernul Năstase, după epuizarea căilor diplomatice în disputa legată de platoul continental al Mării Negre, a chemat Ucraina în faţa Curţii Internaţionale de la Haga. Au urmat alţi ani, de-a lungul cărora experţii români, beneficiind şi de asistenţa unor specialişti străini în dreptul mării, s-au străduit din răsputeri pentru ca, la final, să obţinem verdictul prezentat pe toate canalele de intoxicare mediatică în masă drept o mare şi sublimă victorie. Care victorie? Că am câştigat ceva care, prin dreptul istoric, ne aparţinea, de fapt? Că ne-am bătut pentru a salva ce se mai putea din ce era, de o întreagă istorie, al nostru? Că, prin hotărârea curţii, Insula Şerpilor este adjudecată, definitiv, de Ucraina?
7.    Admitem, totuşi, că verdictul de la Haga, ar fi o victorie… Cu toate acestea, nici nu au apucat canalele de ştiri să-şi epuizeze dezbaterile savante, că s-a şi aflat că trădarea nu se oprise! Cu o diabolică osârdie, aşa-numita victorie fusese vândută la masa verde de guvernul Tăriceanu, alt trădător dintr-o lungă serie, cu mult înainte de pronunţarea verdictului. Dreptul de prospecţie şi, ulterior, de exploatare este concesionat pe sub uşă unor firme străine şi nici măcar mass media, atât de puternic măsluite în luările lor de poziţie, nu mai pot ascunde că o firmă fantomă ar deţine drepturi asupra unor porţiuni imense din potenţiala prăjitură energetică a proaspăt obţinutei suprafeţe din platoul continental al Mării Negre.
Ca şi în cazul cedării tuturor rezervelor către OMV PETROM, este neîndoios că, şi aici, statul român se va confrunta cu o serie de clauze secrete  ce îl vor obliga la cine ştie ce blestemate compromisuri.
8.    Până acum, a căzut doar capul şefului Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale. Vor mai cădea şi altele, sau DNA va continua să existe numai ca instrument de ţinere sub control a adversarilor politici? Ar trebui, dacă mai există ceva din fantomatica justiţie românească, să-i vedem purtaţi în cătuşe pe toţi semnatarii guvernamentali ai documentelor care iniţiază unul dintre cele mai cumplite furturi din istoria României, în frunte cu Tăriceanu. Din păcate, acest lucru nu se va întâmpla, decât dacă s-ar scula din morţi Vlad Ţepeş.
9.    Oricum, Insula Şerpilor, unde legenda spune că s-ar afla mormântul lui Ahile, eroul Iliadei, poartă un nume nou, oferit volens-nolens de politrucii post-decembrişti de pe Dâmboviţa – INSULA TRĂDĂTORILOR.

Cancelaria Mişcării Conservatoare