Insecuritatea Securităţii Naţionale (9)

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8

4.3. „Corupţia: mîna dreaptă a dictaturii“

Nu ştim în ce măsură ni s-a aplicat strategia lui Sun Ţî, dar putem constata consecinţa globală: se adîncesc haosul economic şi social, creşte injustiţia, proliferează corupţia, scade autoritatea statului şi, în final, se instituie anomia socială, baza pe care se ridică statul mafiot. Prin aceasta, organismul social decade, intră în „metastază“.

Să ne amintim că, în anul 2002, apăruse în presa internă şi în articolele unor mercenari ai unor publicaţii internaţionale o adevărată isterie provocată de interpretarea tendenţioasă a unei figuri de stil – e-adevărat, cam nefericit alese – făcute de preşedintele Partidului „România Mare“, în legătură cu folosirea, într-un anumit context, a „mitralierei“. Dar nu s-a făcut vreo referire la tipul avut în vedere: mitralieră obişnuită sau mitralieră antiaeriană, mitralieră antimineri, mitralieră ţărănistă, mitralieră liberală, mitralieră pedeseristă, pistol-mitralieră etc. Iată că, în urma agresării întîmplătoare a unor judecătoare, se propusese păzirea acestora de jandarmi, care sunt dotaţi cu pistoale-mitralieră. Asta, spre a se putea evita să se ajungă la situaţia de care s-a speriat – pe bună dreptate – Cristian Tudor Popescu, de la Adevărul: reapariţia Escadroanelor morţii sud-americane. O formă primitivă incipientă se pare că deja a intrat în acţiune, prin tranşarea unui violator şi împrăştierea lui prin toată Brăila! Asta pentru că ieşise prea repede din puşcărie, ca urmare a „gîndirii suverane“ a unor judecători şi procurori, care i-au dat o pedeapsă minimă – nu se ştie dacă din motive umanitare sau pecuniare. Oricum, după cum se pare, pedeapsa acordată de ei i-a nemulţumit pe cei care au avut de suferit de pe urma criminalului, aşa că, la cuantumul minimal dat de magistraţi, i-au mai administrat şi ei diferenţa maximală.

Dar aici e un mare dubiu: nu se ştie dacă, pentru a repune în poziţia dreaptă balanţa Justiţiei, este suficientă această măsură; s-ar putea ca acţiunea represivă a lor sau a altora aflaţi într-o situaţie similară să se extindă şi asupra celorlalţi corupţi, angrenaţi în oblăduirea criminalilor – de la judecători şi procurori, la avocaţi şi poliţişti! Intuindu-se această situaţie, magistraţii au cerut ca ei şi familiile lor să fie păziţi de poliţişti bine înarmaţi. Trăgînd jarul pe turta lor, au speculat cu mult tapaj agresarea unei judecătoare – „care trebuia să intre a doua zi în dosarul Portbagajul“, deşi, în mod evident, agresorul habar nu avea de programul ei de-a doua zi. Numai că, după cum remarcase cu multă ironie, dar, judicios, Mircea Bunea, în excelentul eseu „Manipularea moarte n-are“¹¹², ea a fost agresată nu pentru calitatea ei de judecătoare – căci nu scria pe fruntea ei aşa ceva –, ci pentru calitatea ei de purtătoare de poşetă, aşa cum sunt agresate atîtea anonime. Semnificativ pentru a sublinia această gogoaşă umflată privind „agresarea magistraţilor“ (ei fiind jefuiţi în calitate de simpli trecători) este modul cu totul anodin în care a fost tratată agresarea unei tinere, ofiţer la S.R.I., „în faţa blocului în care locuia“. Atît şi nimic mai mult. Cazul merita atenţie mai mare din partea presei atît pentru că era vorba de o femeie-ofiţer (e-adevărat, îmbrăcată civil), cît şi pentru maniera în care s-a produs: tînăra Carmen P., de 25 de ani şi 50 de kilograme, deşi era, deci, „o mînă de om“, s-a bătut băieţeşte (aproape milităreşte, ca soldaţii din Delta Force), cu cei trei agresori, tineri, vînjoşi, bine îmbrăcaţi şi care nu păreau a fi fost ţigani. E adevărat că a stat aproape o lună în spital, dar, măcar pentru curajul dovedit, cazul ei merita mai multă atenţie decît i s-a dat. Pentru simetrie, ofiţerilor de la S.R.I. ar trebui să li se dea arma la purtător, ca la F.B.I., pentru a se apăra singuri şi pentru a fi apţi să intervină, la nevoie, în apărarea celor agresaţi (deşi acest gen de acţiune este în atribuţia Poliţiei).

Presa interesată a făcut o campanie tendenţioasă în cazul judecătorilor, astfel că, între timp, s-a publicat un nou protocol cu Ministerul de Interne pentru protejarea magistraţilor şi a familiilor lor, sporind inutil cheltuielile bugetare – pentru că, e necesar să repetăm, în peisajul urban, ei, ca grup profesional, sunt anonimi şi, de aceea, nu-i atacă nimeni pentru ceea ce fac în calitate de magistraţi, chiar dacă ei înşişi încalcă legile şi nu judecă drept – motiv suficient pentru a fi supuşi judecăţii populare spontane, cum, probabil, se va întîmpla cît de curînd dacă nu este eradicată prompt corupţia masivă din Magistratură. Constatarea laconică şi distantă a aceleiaşi doamne (ex-)ministru de Justiţie Rodica Stănoiu – cum că „Nu sunt toţi corupţi; iar unii nici nu prea ştiu carte (sic)“ – nu ţine loc de măsură radicală. Dimpotrivă, sună, mai degrabă, a scuză şi a neputinţă. De aceea, împotriva corupţiei de la orice nivel şi din orice categorie socio-profesională, se profilează ca singura eficientă metoda propusă de un general intens mediatizat cu prilejul dezvelirii bustului Mareşalului Ion Antonescu la biserica pe care o ctitorise: „Tratamentul cu pastile mov, de calibrul 7,62“ (!).

Nici un magistrat nu a fost agresat de un justiţiabil. În toate cazurile a fost vorba de borfaşi şi de întîmplări cărora le-au căzut victimă magistraţii, în calitatea lor de „simpli cetăţeni“, de pietoni, trecători pe stradă. Cazul inginerului care a aruncat cu o sticlă incendiară în completul de la Curtea Supremă de Justiţie este peremptoriu prin faptul că este o excepţie. Dar tot Mircea Bunea, în articolul citat, releva esenţialul: că judecătoarele respective nici măcar nu citiseră dosarul inginerului-agresor! Şi, atunci, cum să „judece“ corect, oricît ar fi fost de „suverană“ gîndirea lor?! Cum să mai fie respectată autoritatea judecătorească, dacă ei nici măcar nu citesc dosarul, necum să mai mediteze la speţa în cauză? Şi cum să nu reacţioneze, astfel, unul purtat pe drumul tribunalelor peste 8 (opt) ani de zile?! În loc să fie judecaţi în procedura de urgenţă şi condamnaţi prompt şi mult mai dur magistraţii pentru fără-de-legile pe care le comit, li se dau escorte de jandarmi înarmaţi. În acest fel s-a creat un precedent periculos şi, pentru că nedreptăţile se înmulţesc inclusiv din vina atît a slabei prestaţii profesionale, cît şi a corupţiei majorităţii magistraţilor, creşte accelerat nemulţumirea populaţiei, astfel că, ulterior, vor urma alte categorii de înalţi funcţionari de stat care trebuie să fie escortate de jandarmi dotaţi cu pistoale mitralieră, ca să fie feriţi de furia populară.

Aşadar, uşor-uşor, se ajunge la conducerea societăţii cu mitraliera. Aceasta este consecinţa firească a unei societăţi anomice şi condusă de clicocraţia cleptocrată, mafiotă, specifică României în tranziţie.

De aceea, devine cu atît mai actuală o apoftegmă postdecembristă: „Decît o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă“. Evident, este vorba de dictatura legii! Căci aceasta este caracteristica etapei de tranziţie: haosul organizat de o minoritate contra majorităţii, în scopul spolierii acesteia din urmă de tot ce s-a agonisit în deceniile anterioare. Mijlocul facil al acestei spolieri este „corupţia, mîna dreaptă a dictaturii“, după expresia laconică a lui Vargas Llosa.

5. Contracararea corupţiei

Cine declară că începe o campanie rapidă contra corupţiei o face doar din spirit demagogic, electoral. Am fost, de atîtea ori, martorii unor asemenea hotărîri şi angajamente; de aceea, pentru că placa s-a cam uzat, s-a trecut la faza „organizatorică“: înfiinţarea „Parchetului Naţional Anticorupţie (P.N.A.)“, devenit, recent, D.N.A. Dar cine crede că o asemenea campanie „hei-rupistă“ are sorţi de izbîndă nu este decît un naiv, sau chiar un ipocrit. Deoarece, sub aspect teoretic, contracararea corupţiei ţine şi de mentalitate, de sistemul educaţional formal şi informal, iar sub aspect acţional, pragmatic, acest demers ţine de sistemul legislativ, de activitatea Parlamentului şi Executivului – care, acesta din urmă, promovează, şi el, norme juridice (legi, în fond) prin intermediul ordonanţelor (simple sau de urgenţă).

Or, de vreme ce mafioţii sunt pe toate treptele socialului, dar fiinţînd şi un „nucleu dur“ al corupţiei, legislaţia este concepută haotic, adesea deliberat contradictoriu, astfel încît „plevuşca“ să fie prinsă în năvodul legii, iar „rechinii“, „durii“ să rămînă liberi. De aceea, avem corupţie fără corupţi, de aceea avem corupţie instituţionalizată, dar instituţii „bune“, funcţionale; dar ele funcţionează în interesul corupţilor care le conduc şi, fireşte, al acelora care – prin intermediul promovărilor politice, clientelare – i-au pus în respectivele posturi de conducere.

O dovadă teoretică a acestei situaţii este că, în ultimii 15 ani, noţiunile care domină (în publicistică, în discursurile parlamentare, în studiile academice) sunt haosul (economic, organizatoric, legislativ etc.), uneori provocat deliberat, şi corupţia instituţionalizată (în toate domeniile societăţii).

Baza Moralei este Decalogul – căci acesta există nu numai în creştinism, ci, cu mici deosebiri de formulare, şi în celelalte religii monoteiste –, iar pe el se întemeiază Iubirea aproapelui, Legea, Ordinea, Dreptatea, Libertatea. Imoralitatea generează Fărădelegea şi Haosul, pe care se dezvoltă, în mod endemic, nedreptatea, servitutea, corupţia, lăcomia, privarea de libertate, violenţa, crima.

5.1.  Magistratura: catalizatorul corupţiei

Coruperea intensivă şi extensivă este înlesnită de un factor suplimentar: de efortul depus, în genere, de magistraţi şi, îndeosebi, de Procuratură (Parchet) pentru favorizarea infractorilor, manifestată prin tergiversarea anchetelor pînă la depăşirea termenului de prescriere a infracţiunii respective, prin eliberarea neîntemeiată a criminalilor, prin sentinţele minime pronunţate, prin blocarea sau returnarea dosarelor instrumentate de S.R.I. şi de M.I. – după cum s-au lamentat chiar primii doi foşti directori ai S.R.I.-ului, în bilanţurile prezentate în Parlament. Şi, dacă respectivii procurori îşi permiteau să returneze un dosar instrumentat de către Serviciile Secrete, care trebuie să fi fost „beton“, cum se zice, atunci vă daţi seama cu cîtă nonşalanţă procedează Procuratura în dosarele unor simpli cetăţeni. Realmente,  Procuratura, zisă, acum, şi Parchet, a devenit şi ea, în cea mai mare măsură, un S.r.l., pentru că ea este o instituţie pe care nu o mai controlează nimeni; dimpotrivă, acum, după dispariţia P.C.R.-ului, Parchetul a rămas singura instituţie a Statului care le controlează pe toate celelalte, enumerate în ordinea descrescătoare a ierarhiei politico-sociale: judecătoriile şi tribunalele, Serviciile Secrete, Armata, Poliţia, Administraţia etc.

Acest factor „catalizator“ este nemeritat, ţinînd cont de efortul pecuniar deosebit de mare al societăţii pentru prevenirea fenomenului, efort concretizat în salariile exorbitante plătite magistraţilor, precum şi în taxele plătite de justiţiabili la declanşarea, în decursul desfăşurării, sau după încheierea procesului. Dar această accelerare a coruperii era, totuşi, previzibilă chiar din „expunerea de motive“ a magistraţilor la cererea de mărire a lefurilor lor: principalul motiv a fost că aveau nevoie de remuneraţie mare ca să nu fie ispitiţi la mită ca muştele la dejecţii. Adică, recunoşteau, ab initio, că erau coruptibili şi nu lipsea decît pretextul pentru a se lăsa corupţi. Şi pretextul a venit: inflaţia, în forma sa accelerată. Accelerarea inflaţiei determina accelerarea corupţiei magistraţilor în progresie exponenţială, cum am mai spus, căci, pe cale de consecinţă logică şi faptică, simbria – dublată, aproape, în fiecare an – le rămînea, cu forţă de necesitate, mereu în urma preţurilor, iar statutul lor social le impunea cheltuieli sporite; şi, pentru a-şi completa veniturile, se lăsau mituiţi, ştiind că statul îi va scoate din această promiscuitate morală şi situaţie penală, mărindu-le lefurile, aşa cum am demonstrat anterior, în capitolul „Magistratura + inflaţia = corupţia“. Procuratura, recte Parchetul, ca expresie şi, totodată, rămăşiţă viguroasă a sistemului sovietic de organizare a Justiţiei, îşi arată, astfel, încă odată, adevărata faţă: birocratică şi coruptă pînă în vîrful unghiilor rapace ale marii majorităţi a procurorilor. Dar Parchetul se ajută, în anchetele sale, de Poliţie, iar, apoi, dosarul se transmite Judecătoriilor. Deci, prin simbioza Magistratură-Poliţie, corupţia se transferă în interiorul acesteia pe principiul vaselor comunicante – Procuratura fiind controlorul de cel mai înalt nivel ierarhic. Dar Procuratura, adică Parchetul General, se subordonează Ministerului Justiţiei, care ministru este un post politic! Procurorul şi judecătorul vor fi fiind ei inamovibili şi „independenţi“, dar sunt obedienţi politic. Deci, „independenţa“ lor nu face nici cît o ceapă degerată. Căci, chiar dacă inamovibilitatea lor îi ţine pe loc, obedienţa – citeşte: lichelismul politic – îi face să se aplece după cum bate vîntul politic. De altfel, în urma unui proces contra statului român, de la Strasbourg, s-a constat că „…procurorii noştri nu îndeplinesc condiţiile cerute de noţiunea de magistrat, în sensul articolului 5, paragraful 3, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului“¹¹³. De aceea, se impune desfiinţarea actualei forme de organizare a Procuraturii (Parchetului) şi efectuarea unei veritabile reforme a Justiţiei. Pe de altă parte, dacă un ofiţer de la Serviciile Secrete cere procurorului desemnat aprobarea de rigoare necesară supravegherii unui procuror sau judecător suspectat de corupţie, evident că respectivul găseşte chichiţe avocăţeşti pentru a respinge cererea; sau, dacă probele sunt prea grave şi riscă şi el să dea de bănuit, aprobă cererea, dar, discret, îşi avertizează colegul magistrat că face obiectul supravegherii Serviciilor Secrete, pentru a-şi lua măsuri de salvare. Aţi văzut, timp de 11 ani, pînă în primăvara anului 2001, vreun procuror sau judecător implicat penal în vreun dosar, îndeosebi în acelea privind restituirile caselor şi altor proprietăţi naţionalizate, pline de falsuri grosiere – inclusiv cu morţi prezentaţi ca martori în instanţe –, pentru care nu trebuie să fii jurist ca să le observi?! Nu, doar cîţiva rotiţi sau, cel mult, demişi din funcţii; iar aici este „meritul“ solidarităţii lor de clan mafiot inamovibil – fapt dovedit, nu de mult, de comportamentul magistraţilor în cazul judecătorilor arestaţi Valentino Acatrinei şi Cristian Bojincă, descris magistral de Violeta Fotache, sub excelentul titlu „Banii lui Shimon Naor lasă urme / Mobilizare generală în C.S.J. pentru a-i scoate basma curată pe magistraţii corupţi“¹¹⁴ –, ceea ce atestă injustiţia din Justiţie, după cum relevă Ion Marin¹¹⁵, mulţimea titlurilor din ziare¹¹⁶ sau jocul grafic ingenios din numele revistei avocatei Graziela Bârlă: In Justitie injustitie, citit În Justiţie injustiţie. Abia din primăvara lui 2001, sub presiunea crescîndă a acuzaţiilor apărute în presă şi a nevoii politice de a aplica măcar unele din promisiunile electorale cu care s-au „cîştigat“ alegerile parlamentare şi prezidenţiale, au fost arestaţi, ici-colo, cîţiva judecători şi procurori. Dar, în comparaţie cu profunzimea corupţiei din magistratură, aceste cazuri au doar rolul „fardării mortului“.

5.2. Remedii rapide contra corupţiei

De vreme ce chiar fostul ministru al Justiţiei, Valeriu Stoica, a dat o normă juridică privind dezincriminarea provizorie a bancrutei frauduloase¹¹⁷, adică pentru a absolvi deliberat escrocii de mare calibru¹¹⁸ – deci a dat o lege pentru a favoriza Răul!, inversînd natura lucrurilor, căci Legea se instituie pentru a apăra Binele –, nu este de mirare că a devenit o „banalitate“ să se vorbească de corupţia la nivel politic înalt, de corupţia instituţionalizată. Şi toate acestea cu concursul des-interesat al magistraţilor corupţi, motiv care ne determină să facem o propunere de lege ferenda: ca remediu radical şi eficient în lupta contra corupţiei, clamată inclusiv de noua Putere, să fie promulgată o Ordonanţă de urgenţă, care să aibă doar cîteva articole: 1) în timpul şedinţei de instanţă sau a prezenţei la birou, magistraţii – judecătorii şi procurorii – să poarte un ecuson pe care să le fie scris citeţ prenumele şi numele, aşa cum vedem că poartă oficialii la reuniunile internaţionale în Ţările civilizate; 2) fiecare act eliberat de magistraţi să aibă trecut, în afara semnăturii lor, prenumele şi numele lor, dactilografiat citeţ, numele scris cu majuscule; 3) să se interzică orice abreviere în redactarea actelor judecătoreşti (sentinţe, hotărîri, ordonanţe etc.), deoarece, în actuala situaţie, s-a ajuns la o veritabilă bătaie de joc cu ifose juridice: textele respective sunt scrise într-o veritabilă păsărească, din care justiţiabilii nu înţeleg aproape nimic; 4) procesul să fie înregistrat pe bandă magnetică, pentru a se împiedica falsificarea discuţiilor şi depoziţiilor de către grefiere, de conivenţă cu magistraţii; 5) orice petent să aibă dreptul să înregistreze convorbirile avute cu magistraţii, fără ca justiţiabilii să fie obligaţi să îi prevină pe „justiţiari“ – fiindcă aceştia, de vreme ce sunt corecţi, nici nu ar avea vreun motiv să se teamă că sunt înregistraţi; dimpotrivă, ar trebui să fie bucuroşi, fiindcă, astfel, li s-ar face reclamă de cît de buni sunt profesional; 6) pentru fiecare sentinţă, decizie, ordonanţă etc. greşită, magistraţii care au emis-o să fie pedepsiţi cu un sfert din pedeapsa reală care trebuie dată în cauză; 7) în cazul în care au arestat un nevinovat fără probe şi, apoi, au muşamalizat greşelile sau înscenările, magistraţilor să li se acorde o pedeapsă dublă faţă de cît prevede legea în cazul impricinaţilor. [Notă. Am publicat, în luna mai 2003, propunerile de mai sus în Justiţiarul^118a. Între timp, doar propunerea a 4-a, privind înregistrarea pe bandă magnetică, a fost aplicată, dar numai pentru procesele penale. Însă şi aici este aplicată doar de ochii lumii: există un microfon în sala de şedinţe, uneori – foarte rar – staţia este activă şi se aude la difuzor convorbirea dintre judecător-avocat-învinuit, dar nu se înregistrează niciodată nimic: explicaţia dată a fost că nu sunt resurse financiare, personal calificat etc.].

Pînă cînd nu vor fi curăţate „grajdurile lui Augias“ din Justiţie, putem spune că „Magistratura dăunează grav libertăţii şi democraţiei“.

În acest sens, sunt elocvente arestarea şi detenţia ilegale, comise de către Parchetul de pe lîngă Judecătoria Sectorului 2, contra lui Marcel Ivan, ex-preşedintele de la Credit Bank – caz prezentat de avocatul Ion Gheorghişan, în 28 martie 2002, pe canalul de televiziune OTV, la emisiunea lui Dan Diaconescu –, precum şi ilegalităţile comise contra cetăţeanului francez de origine română Carl Hirschhorn, caz expus, tot de avocatul Gheorghişan, în articolul „Judecătoria Curţii de Apel Bucureşti deposedează românii pentru a intra în graţiile spionajului american“¹¹⁹.

Şi deoarece corupţia din Justiţie constituie un exemplu pentru funcţionarii din Administraţie – iar, în cadrul acesteia, în mod deosebit, pentru cei din Vamă şi din Garda Financiară, din cauza cărora evaziunea fiscală a ajuns să o depăşească pe aceea din vremea Prohibiţiei americane –, să mai fie inclus, în respectiva ordonanţă de urgenţă, şi punctul 8): Acolo unde se constată o neregulă în aplicarea legii, inspectorul sau funcţionarul vinovat de neaplicarea prevederilor legale, în mod solidar cu şeful direct, să primească 30 la sută din amendă, iar cetăţeanul sau persoana juridică în cauză urmînd să plătească numai 70 la sută; dacă a fost şi o sesizare privind problema respectivă şi tot nu s-a procedat la aplicarea legii, funcţionarii vinovaţi să suporte 50 la sută din amendă, iar nivelul amenzii plătite de contravenient să fie maxim.

Acum, pentru greşelile comise de magistraţii din instanţele de diferite nivele ierarhice, nimeni nu îi sancţionează administrativ, pecuniar sau penal: dacă o instanţă superioară anulează, casează etc. o sentinţă dată de o instanţă inferioară, judecătorii şi procurorii care au constituit respectiva instanţă inferioară nu pătimesc cu nimic, nici măcar cu o avertizare colegială, în Colegiul de onoare (sic): „Băi, porcilor, vedeţi că prea aţi făcut-o de oaie!“. Elocvent, în acest sens, este exemplul „Stan, procuror de pai“, din Academia Caţavencu: „Un procuror din Buzău, îndrăgind anchetarea, a ajuns la Bucureşti, tocmai la Parchetul General (…). Pus pe treabă, se ia la trîntă cu corupţia, de la care (…) rămîne cu o mică amintire de 2.000 (două mii) de mărci, cerute şi primite de la avocatul unui magnat anchetat. Avocatul, însă, ca fost ofiţer S.I.E., raportează tranzacţia, deja înregistrată de către superiorii procurorului! Aşa că, prins cu anticorupţia în sac, eroul nostru se ruşinează şi este imediat pedepsit exemplar cu o mustrare şi o mutare tocmai la Parchetul Municipiului Bucureşti, unde (…) împarte şi-n zilele noastre dreptatea! Cu cine, însă, o împarte şi cu cît, că acum e în euro, nu ştim, pentru că, nu-i aşa, sunt alţii care trebuie să stabilească“¹²⁰. Adică şefii lui şi, eventual, cei din Serviciile Secrete, dacă mai au reţele de informatori în rîndul magistraţilor. Dar NU, nu păţesc nimic; magistraţii corupţi şi protectorii lor sus-puşi funcţionează, în continuare, ca înalţi funcţionari ai statului, cum glăsuieşte articolul nr. 239 din Codul penal referitor la ultrajul adus magistraţilor, fără să-i doară nicăieri de „greşelile“ comise: nici măcar în pixul cu care scriu „greşelile“, căci, conştiinţa lor este suverană şi, atunci, cine le poate ştirbi suveranitatea lor?! Dvs.?! Vreţi să fiţi condamnaţi pentru ultraj, cum era gata s-o păţească Marcel Ivan, ex-preşedintele de la Credit Bank? N-aş prea crede!

NOTE

112) Cf. Independent, nr. 74, 21 iunie 2001, p. 4.

113) Răzvan Savaliuc, „Cătuşe sovietice“, în Ziua, nr. 2301, 10 ian. 2002, pag. 3.

114) Violeta Fotache, „Banii lui Shimon Naor lasă urme / Mobilizare generală în C.S.J. pentru a-i scoate basma curată pe magistraţii corupţi“, în Adevărul, nr. 3401, 24 mai 2001, pag. 1 şi 14.

115) Vezi Ion Marin, „Doamna ministru face curăţenie de primăvară în curtea Justiţiei“, în Ultima oră, nr. 637, 27-28  aprilie 2001, pag. 1; idem, „Justiţia între politizare şi intimidare“, în Ultima oră, nr. 623, 5 aprilie 2001, pag. 1; vezi şi: Almona Ţilea, „Capetele judecătorilor corupţi cad sub ochiul ager al ministrului Justiţiei“, în Ultima oră, nr. 638, 30  aprilie 2001, pag. 5; Nicolae Cristache, „Doamnă ministru Rodica Stănoiu“, în Ora, nr. 45, 26 aprilie 2001, pag. 1; Gabriela Doboş, „Procurorul ieşean arestat pentru corupţie rămîne vecin de celulă cu delincvenţii pe care i-a încătuşat“, în Adevărul, nr. 3412, 6 iunie 2001, pag. 16.

116) Violeta Fotache, „Circ la C.S.J. sub semnul solidarităţii de castă / Iorgovan, infractorul Suciu Chioru şi fugarul Nahor – pledanţi în favoarea magistraţilor corupţi Acatrinei şi Bojincă“, în Adevărul, nr. 3389, 10 mai 2001, pag. 1 şi 12; Eugenia Popescu, „A început depolitizarea Justiţiei / Bojincă şi Acatrinei au fost arestaţi pentru facilitarea eliberării lui Nahor“, în Cronica Română, nr. 2528, 9 mai 2001, pag. 5; etc.

117) Agenţia Universul, „Ordonanţa bancrutei frauduloase «a scos basma curată» 900 de infractori“, în Curentul, nr. 61, 16 martie 1998, pag. 8.

118) D. Moldovan, „P.D. cere lista…“, în Adevărul, 3 martie 1998, pag. 3.

118a) Vasile I. Zărnescu, „Magistratura a devenit catalizatorul corupţiei“, în Justiţiarul (ediţia naţională), nr. 1(66), din 27 mai 2003, pag. 12-13.

119) Avocat Ion Gheorghişan, „Judecătoria Curţii de Apel Bucureşti deposedează românii pentru a intra în graţiile spionajului american“, în România Mare, nr. 611, 29 martie 2000, p. 18.

120) xxx „Stan, procuror de pai“, în Academia Caţavencu, nr. 1(528), 8-14 ian. 2002, pag. 6. Vezi şi: T. M., „Hotărîre ciudată a Judecătoriei Carei în dosarul «Călăuzele»“, în Gazeta de nord-vest (Satu Mare), nr. 3412, 9 ian. 2002, pag. 5; Bianca Nae, „Judecătoarea Stoican, şefa bandei de falsificatori de sentinţe“, în Jurnalul naţional, nr. 2633, 12 ian. 2002, pag. 1 şi 2; Violeta Fotache, Gabriela Ştefan, „Avocata Tudose este doar un «pion» dintr-o vastă reţea de traficanţi de influenţă“, în Adevărul, nr. 3570, 7 dec. 2001, pag. 13.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu