Insecuritatea Securităţii Naţionale (8)

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6 şi 7

4.2. Procuratura – exponent al corupţiei

În socialism, sistemul autoritar-represiv era structurat, ierarhic crescător, astfel: la bază era Miliţia, urma Securitatea, apoi Judecătoria şi, deasupra acestora, trona Procuratura, care îi controla pe toţi cu privire la modul cum erau aplicate legile socialiste. Deasupra sa, Procuratura avea P.C.R.-ul, care era puterea conducătoare; şi, fiind sub umbrela protectoare a Partidului, dovedea cel mai mare zel în apărarea establishment-ului. Dar P.C.R.-ul a căzut, iar succesoarele lui, P.D.S.R.-ul şi P.D.-ul – ca descendente din F.D.S.N. (ex-F.S.N.) – nu mai au puterea P.C.R.-ului, fiindcă se împotmolesc din cauza beţelor-în-roate puse de făcăturile istorice numite P.N.Ţ-uri şi P.N.L.-uri. Aşadar, Procuratura (Parchetul, acum) a rămas singura stăpînă peste controlarea aplicării legilor, cu gîndirea sa „suverană“ – mai „suverană“ decît a corpului judecătoresc.

Oricum, presa relevă că magistraţii au avut o contribuţie majoră la deteriorarea calităţii vieţii, în general, prin muşamalizarea privatizărilor frauduloase, şi, îndeosebi, la înlocuirea legii cu fărădelegea, la transformarea statului de drept într-un stat de drept-curmeziş. Pentru că acum e epoca inversiunilor de toate felurile: a valorilor din toate domeniile socialului, a concepţiilor, a poziţiilor politice şi chiar sexuale etc. De aici rezultă, cu necesitate, a treia axiomă: în această etapă de tranziţie, trebuie pornit de la CERTITUDINEA că magistraţii – îndeosebi procurorii – determină, în mod esenţial, accelerarea corupţiei şi incită la comiterea infracţiunilor. Desigur, există şi excepţii, unii rămînînd integri, dar, pentru că magistraţii cinstiţi reprezintă un pericol pentru clanul mafioţilor inamovibili, aceştia sfîrşesc prin a fi daţi afară, în cazul cînd, scîrbiţi şi revoltaţi, nu pleacă ei singuri, în avocatură cel mai adesea. Cazul procurorului Marian Nazat este cel mai cunoscut, fiindcă scrie eseuri la ziar, dar mai sunt numeroşi alţii.

Totodată, ameninţarea implicită a magistraţilor cum că, dacă nu li se vor mări salariile, atunci se vor lăsa mituiţi pentru a-şi rotunji veniturile la atîta cît ar vrea şi ar putea ei să agonisească din mita care li se va da, reprezintă un şantaj care constituie o veritabilă instigare a populaţiei la comiterea de infracţiuni, pentru că fiecare este prejudiciat de inflaţie şi ar vrea să trăiască mai bine sub aspect material, măcar la nivelul de dinainte de 1989. Cel puţin bugetarii – dacă nu toţi cei nemulţumiţi de leafa lor – sunt „îndreptăţiţi“ de comportamentul economic al magistraţilor să pretindă şi să dea mită, să traficheze dosare şi/sau informaţii de la locul de muncă, să falsifice bancnote, documente etc., etc.

Parchetul General este locul de concentrare a presiunilor politice făcute la nivel înalt în vederea muşamalizărilor. Prin extrapolare, putem lesne să înţelegem ce au putut face procurorii, care nu sunt supuşi – ca ofiţerii – exigenţelor regulamentelor şi legilor militare, extrem de dure (pentru că ei nu au asemenea legi), care sunt deasupra tuturor – şi, într-un anumit sens, ei sunt însăşi Legea –, care, mai ales, sunt inamovibili, dintr-o eroare politico-istorică pe cît de evidentă, pe atît de regretabilă: regretatul senator Neculai Cerveni îl criticase pe d-l Ion Iliescu, la începutul mandatului de preşedinte al României, pentru că nu acorda tuturor magistraţilor inamovibilitatea, iar, apoi, ca şi d-l Emil Constantinescu, succesorul său la preşedinţia ţării, şi-a exprimat regretul că respectiva inamovibilitate s-a dat prea pripit – dar la presiunea politică a unora ca ei! Or, „dacă avem conducătorii pe care-i merităm“, dacă „Statul nu este mai bun decît societatea pe care o reprezintă“, dacă aşa sunt procurorii, practic, în marea, imensa lor majoritate – corupţi şi/sau coruptibili –, atunci este evident că Procuratura, ca instituţie, nu poate fi mai bună decît oamenii care o formează şi o deformează! Dimpotrivă, este cu mult mai rea, căci acumulează puterea malefică a organizaţiei. O dovadă irefutabilă a indiferenţei Parchetului faţă de societatea pe a cărei spinare huzureşte este faptul că instituţia – în sens organizatoric-funcţional – „sesizării din oficiu“ a ajuns un pium desiderium. [Notă. Pînă aici, textul acestui studiu a apărut, cu intermitenţe, în revista Justiţiarul, ultimul episod, al VI-lea, fiind în Justiţiarul, nr. 3(151), 26 iunie 2009, pag. 14-15; vezi infra, nota 190].

De exemplu, este notorie superescrocheria subevaluării întreprinderii AUTOMATICA şi vînzării ei unei „firme care nu-şi plăteşte nici măcar chiria“. La începutul mediatizării acestui caz, ziaristul Marius Drăghici, de la Adevărul, a adus nişte acuze publice: „Rămîne de competenţa şi responsabilitatea Parchetului pentru a stabili dacă nu cumva statul român a fost furat prin subevaluarea Automaticii, iar ceva bani greceşti s-ar fi revărsat prin nişte «conturi negre» politice“ – făcînd, prin această expresie, o similitudine cu megaescrocheria occidentală Mitterrand-ELF-Kohl⁹⁸. Plecînd de la acest semnal, s-a declanşat, la unison, o campanie de presă, ziare prestigioase făcînd veritabile anchete: Bursa⁹⁹, Curentul¹⁰⁰, Curierul Naţional¹⁰¹, Ultima oră¹⁰² (le-am enumerat în ordine alfabetică pentru a nu lăsa impresia că fac o ierarhie valorică şi că, deci, le-aş face reclamă – caz în care mi s-ar putea înscena, de către cei interesaţi, un proces pentru reclamă mascată). Dar, pe cît de binevenită a fost campania, pe atît de inutilă s-a dovedit în acest caz. Căci, deşi respectivele acuze nu erau deloc subtile, aţi văzut „autosesizarea din oficiu“ a Parchetului şi intervenţia lui în acest caz sau în vreo altă speţă identică din nenumăratele prin care ne-a jefuit F.P.S.-ul?! S-a clarificat situaţia escrocheriei prin care s-a jefuit Automatica?! NU! Şi încă aici nu mai este vorba de o simplă găinărie, ci de un atentat la adresa siguranţei naţionale, cu consecinţe care încă nu s-au relevat în toată grozăvia lor. Într-adevăr, în achiziţionarea Automaticii erau interesaţi şi suedezii, în contul compensării unei părţi din datoria restantă către ei. Chiar dacă politic, istoric şi economic revendicarea acestei pretinse datorii nu mai este întemeiată, totuşi nu discutăm acum acest aspect, mai ales că lucrurile au fost lămurite, îndeosebi, de ziarul Economistul¹⁰³: anume că România nu mai are nici o datorie faţă de Suedia. Iar o „lămurire“ definitivă vrea să aducă chiar Parlamentul, prin legea care stabileşte cuantumul datoriei care ar trebui, totuşi, să fie plătită, adică plătită de mai multe ori. Cum preluarea întreprinderii Automatica de către suedezi ar fi fost o afacere profitabilă pentru ambele părţi – în acel context impus şi menţinut deliberat în ceaţă –, faptul că au fost refuzaţi în favoarea unui atelier de cîrpe a reprezentat un mare afront pentru ei. Şi cum Suedia are reprezentanţi importanţi în bordul de conducere al F.M.I., sunt înclinat să cred că multe din refuzurile, şicanele şi tergiversările făcute de F.M.I. la adresa României îşi găsesc o explicaţie în măsurile de „retorsiune“ sugerate de suedezi pentru a ne plăti poliţa – într-un fel, meritată. Este necesar să ne amintim că, în acea vreme, se punea problema acordării tranşei a doua de împrumut stand by. Dar, după afacerea cu Automatica pierdută de suedezi, F.M.I.-ul a amînat acordarea tranşei a doua, apoi a spus ne putem descurca şi fără ea! Considerăm că această consecinţă este o confirmare a presiunii suedezilor. Şi toate aceste şanse irosite pentru ce: pentru a se procura bani pentru un partid condamnat de Istorie şi deja pe dric. Într-adevăr, în studiul „O necesitate a Istoriei: dispariţia partidelor «istorice»“, Apostol N. Uceanu¹⁰⁴ anticipase dispariţia iminentă şi necesară a respectivelor partide, în primul rînd a P.N.Ţ.C.D.; între timp, această dispariţie a devenit, practic, un fapt împlinit, oricît s-ar mai duce V. Ciorbea la Consiliul Europei cu delaţiunea şi oricît s-ar strădui un Vasile Lupu-Apropitaru’ „să învieze mortul“. Alegerile din noiembrie 2000 au confirmat, în modul cel mai categoric această previziune: P.N.Ţ.C.D. a ieşit din Parlament, P.S.D. a intrat doar pentru că a făcut mezalianţa cu P.D.S.R. – inamicul său nr. 1 de ieri –, iar P.N.L. puţin a lipsit să nu rămînă şi el pe dinafară; dar subdivizările iterate ale acestuia i-au redus radical prestigiul moştenit prin inerţia conştiinţei sociale, iar încercările de a face alianţă – tot cu inamicii de ieri, gen Alianţa pentru România, a lui Meleşcanu, Partidul Naţional, al lui Măgureanu etc. –, încercări soldate cu tot atîtea eşecuri, subliniază, odată în plus, că, prestigiul său „istoric“ este epuizat, iar expectanţa socială a electoratului, aşijderea. Dar, epuizîndu-li-se haloul de prestigiu politic pe care l-au avut în ochii electoratului naiv, partajat în diversele segmente asociate unor pretinse „doctrine“ politice – şi, de  fapt, cu unele mici excepţii, neesenţiale ca pondere electorală, toată societatea românească suferea de „incultură politică“, după cum avertizase, cam şocant, Nicolae Ulieriu –, revine la a spune că toate partidele politice de pînă acum, răsărite, în 1990, ca ciupercile după ploaie, au rămas, ca împăratul gol, fără doctrină politică propriu-zisă, fiindcă nu au avut-o niciodată. Ca atare, partidele politice postdecembriste ajunse la Putere au fost doar nişte clici politice (cu excepţia P.U.N.R., care nu a avut o pondere mare în exerciţiul Puterii, dar nici fermitate în expunerea poziţiei sale, şi a P.R.M., care a avut doar trei secretari de stat, retraşi după cîteva luni). Aceste clici, prin tîrguieli, numite academic şi demagogic „algoritm politic“, au practicat promovarea clientelară şi, astfel, au instituit „clicocraţia“¹⁰⁵ postdecembristă, perenă prin acel „nucleu dur“ al corupţilor proveniţi din toate categoriile de decidenţi politico-sociali: din oligarhia financiar-bancară (bancherii şi finanţiştii care au devalizat, din interior, băncile şi fondurile mutuale gen SAFI, FNI etc.), oligarhia militară (marii şefi ai Armatei, Poliţiei, Serviciilor Secrete, Gărzii Financiare, implicaţi în protejarea evaziunii fiscale, în traficul ilegal de arme, de mărfuri, combustibil, gen „Ţigareta“, „Solventul“ etc.), oligarhia juridică (magistraţi, procurori, avocaţi, notari, implicaţi în comiterea ilegalităţilor şi în exonerarea de răspundere şi de pedepse penale ale marilor corupţi, de la micii şi marii găinari la miniştri), oligarhia politică şi socială (lideri de partide, lideri de sindicat etc.).

Revenind la tema noastră, dintre avertismentele, nenumărate, făcute în privinţa jefuirii patrimoniului naţional, îl mai menţionăm pe acela dat de E. O. Chirovici: „Întreprinderi strategice vîndute ca buticurile“¹⁰⁶. S-a autosesizat, vreodată,  Parchetul?! NU, nu s-a mişcat nici cînd l-a atenţionat presa. NU, pentru că pe procurori îi doare în pixul cu care mîzgălesc hîrtia de interesul naţional, căci interesul naţional este schimbător – cel puţin sub aspectul doctrinei şi al definiţiilor date de unii istorici şi politologi –, pe cînd procurorii sunt inamovibili. Sunt inamovibili, dar, desigur, nu sunt de neînlăturat. Fireşte, nu pe cale administrativă.

Oricum, însă, pentru că poliţiştii sunt cei puşi să facă primii ancheta penală, ea fiind preluată, controlată şi adîncită de către procurori, cea mai strînsă simbioză în comiterea şi aranjarea escrocheriilor se înfăptuieşte între poliţişti şi procurori, după cum releva, tot mai frecvent, şi presa¹⁰⁷, „cîinele de pază al democraţiei“.

În consecinţă, s-a ajuns la un alt efect periculos provocat de corupţia din Magistratură: inflaţia de avocaţi şi penuria de judecători şi procurori oneşti şi competenţi. Această consecinţă este cu atît mai nocivă cu cît provoacă o conexiune inversă, care afectează grav activitatea jurisdicţională, întrucît adînceşte şi extinde corupţia. Căci degeaba îţi angajezi un avocat bun: dacă acesta dă peste un judecător care este tîmpit de la natură, incult din liceu, ignorant profesional din facultate – căci acum sunt făcuţi în mod industrial, aproape pe bandă rulantă – şi care mai este şi escroc, atunci, vorba aceea, poţi să-i fluturi în faţă şi-un tramvai, deoarece, oricît de bun ar fi avocatul, respectivul judecător, cu „gîndirea sa suverană“ de escroc şi de tîmpit, dă tot o soluţie coruptă, adică nelegală şi netemeinică, pentru că nu este bazată pe principiile Dreptului, ci, dimpotrivă, pe „principiile“ pieţei; adică, aşa cum zisese, frust, Dumitru Tinu, ca „la tarabă“¹⁰⁸. Sub un titlu care defineşte esenţa epocii de tranziţie şi care este un fel de dicton mafiot, Lelia Munteanu a publicat un articol plin de tragism: „(…) Într-o ţară ca România, unde tîlharii, criminalii, violatorii acţionează fără fereală, la lumina zilei, unde poliţiştii în timpul liber îşi pun ciorapul pe faţă şi, de braţ cu infractorii, se duc la jefuit case de schimb, unde traficul cu maşini de contrabandă e condus din birourile unor ofiţeri de la Circulaţie, ba şi-a vîrît coada chiar fostul şef al Brigăzii Poliţiei Rutiere, Şoricică, unde ce mai prinde Poliţia eliberează Parchetul şi ce nu pridideşte să «scoată» Parchetul rezolvă Justiţia, în ţara unde nu e vina noastră că ne-am născut, vestea modificării Codului Penal şi Codului de Procedură Penală, în sensul înăspririi pedepselor, nu are o valoare de întrebuinţare mai mare decît o vorbă bine simţită la un simpozion pe tema creşterii criminalităţii. Cu tot respectul pe care îl purtăm unui profesionist precum ministrul Justiţiei, Rodica Stănoiu, trebuie să-i punem în faţă, ca  pe o oglindă a societăţii în care trăim, o frază de largă circulaţie în lumea interlopă, porunca întîi din decalogul infractorilor: «Decît să-ţi angajezi un avocat, mai bine îţi cumperi un judecător!». (…). Într-o ţară în care procurorul general e bîntuit de angoasa istoriei, preocupat să dispună suspendarea executării pedepsei în cazurile Chiţac şi Stănculescu, numai pentru că e vorba de o cauză «extrem de complexă şi importantă», dar se preface a nu vedea epidemia de «N.U.P.»-uri care i-a cuprins pe procurorii din subordine, considerînd că escaladarea fără precedent a criminalităţii, încurajată şi de desele rezoluţii cu «neînceperea urmării penale», e un moft la scara istoriei, înăsprirea pedepselor devine o dulce inutilitate. (…)

Există, în tot acest sistem subminat de corupţie al instituţiilor plătite să aplice legea, oameni oneşti care nu vor decît să-şi facă meseria. Teamă ne este că, în mîna lor, înăsprirea pedepselor va fi la fel de eficientă ca suliţa cavalerului Tristei Figuri împotriva morilor de vînt… Pentru că taxa de protecţie pe care o încasează unii oameni ai legii de la infractori ca să-i facă scăpaţi a devenit mai tentantă decît bănuţul contribuabilului dat instituţiilor statului în schimbul siguranţei personale“¹⁰⁹. Avocata Paula Mateescu opinase că, mai mult, „magistratul este implacabil şi indiferent, rece şi distant, fără disponibilitatea de a se implica direct în toate cazurile pe care le soluţionează. Şi, pe deasupra, mai este şi îndestulat?“ De aceea, revoltată de incapacitatea de comprehensiune şi de îndestularea fără just temei a magistraţilor, propune: „Cred că actul de justiţie este bine înfăptuit de oameni care trebuie să fie trecuţi prin viaţă, într-un mod sau altul, care au trăit greutăţi, au fost expuşi vicisitudinilor vieţii şi vor putea, deci, aprecia situaţia fiecărui dosar (caz) în parte cu deschidere sufletească, profesionalism (fără dogmatism) şi pătrundere a situaţiei de fapt, încadrată corect în lege“¹¹⁰. Deci, înainte de a fi puşi să ancheteze şi să judece, tinerii jurişti care vor să fie magistraţi trebuie trimişi în „producţie“, adică undeva ca să facă practică la o întreprindere ca jurist-consult, la biroul de relaţii cu publicul al unei firme, pentru a-şi face „apostolatul“, spre a cunoaşte viaţa, pentru ca abia, apoi, să fie în stare să-i judece pe alţii. „Nu judeca, dacă nu vrei să fii judecat!“ Acest verset este valabil şi pentru magistraţii noştri de acum, dintre care mulţi ar trebui să fie deja judecaţi şi condamnaţi, în procedura de urgenţă, ab initio, conform articolului nr. 264 din Codul Penal, pentru favorizarea infractorului, ca vină incipientă şi presupusă din premise. Ca să nu mai vorbim de încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, în cazul proceselor politice pe care le instrumentează, privind, de exemplu, unele despre „difuzarea de informaţii false“. Dar referitor la teroriştii din Decembrie 1989, cine a publicat informaţii false?! Dar faţă de atîtea persoane şi reviste din interiorul ţării, care denigrează sistematic România, de ce nu mai apare autosesizarea Parchetului, care pare mîncat de carii?! Dar filme ca Fratele trădat, hărţi false despre România publicate de National Geographic, articolele injurioase din publicaţiile maghiare din interiorul şi din afara ţării etc., etc., de ce nu au provocat reacţia guvernanţilor sau măcar a diplomaţilor din ţările în care au apărut asemenea insanităţi?!

Acum, presa de toate culorile nu mai pridideşte să dezvăluie corupţia din Magistratură, la concurenţă cu aceea din Poliţie şi din Serviciile Secrete: adică cei trei piloni ai prezervării autorităţii statului, ordinii publice şi liniştii cetăţeanului. Or, dacă acestea sunt corupte, nu mai poate fi vorba de democraţie. De fapt, în timpul mandatului lor, chiar ex-preşedintele Emil Constantinescu şi ex-ministrul Justiţiei Valeriu Stoica au subliniat că, în Magistratură, corupţia a atins cote intolerabile. Dar asemenea afirmaţii nu au fost decît o formă de dezinformare, o perdea de fum, deoarece ei înşişi au contribuit la accelerarea degradării Justiţiei, îndeosebi prin politizarea ei şi prin clientelism: „Acum – credea Răzvan Voncu – are loc o foarte dificilă depolitizare a actului de justiţie. Pentru că, să nu uităm, în 1997, o dată cu preluarea portofoliului de către Valeriu Stoica, a avut loc cea mai crîncenă epurare a instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, comparabilă doar cu cea realizată în anii ’49-’50 de către comuniştii stalinişti. Au fost daţi afară, pensionaţi, mutaţi sau retrogradaţi magistraţi de mare probitate morală şi competenţă profesională, în locul lor fiind promovaţi, «pe puncte», tineri fără experienţă, clienţi politici, rude. Rezultatul e cel cunoscut: în numai patru ani de zile, Justiţia s-a prăbuşit sub povara corupţiei, arbitrariului şi dezinteresului faţă de cetăţean.

Acum începe să fie eliminată rămăşiţa grea a diletantismului şi iresponsabilităţii fostului minister (sic)“¹¹¹. Acest fragment părea o sinteză din România Mare: dar nu, este un citat din Cronica Română.

NOTE

98) Marius Drăghici, „F.P.S. a vîndut Automatica-Bucureşti la un preţ de nimic unui S.r.l. de cusut pantaloni“, în Adevărul, nr. 2997, 27 ianuarie 2000, pag. 1 şi 11. Vezi şi: C. Ştefan, „F.P.S. zice că Automatica-Bucureşti  şi U.M. Timişoara s-au privatizat «pe bune»“, în Adevărul, nr. 3004, 4 martie 2000, pag. 4.

99) Liviu Morariu, „F.P.S. explică privatizările de la Automatica-Bucureşti  şi U.M.T. Timişoara“, în Bursa, nr. 22(1606), 3 februarie 2000, pag. 2.

100) În Curentul: Adrian Coşa, „F.P.S. a pierdut 12 milioane $“, în nr. 27(691), 2 februarie 2000, pag. 3; idem, „Privatizarea societăţii Automatica în vizorul autorităţilor“, în nr. 29(693), 4 februarie 2000, pag. 10; idem, „Scurtcircuit la Automatica“, în nr. 41(705), 16 februarie 2000. pag. 1; idem, „Automatica, un bacşiş pe lîngă Confecţia-Râmnicu Sărat“, în nr. 54(718), 4 martie 2000, pag. 10.

101) În Curierul Naţional: Nadia Duicovici, Ioana Munteanu, Mihai Nicuţ, „Din serialul «privatizările secolului», devastatoare pentru economia naţională / F.P.S.-ul lui Radu Sârbu a vîndut Automatica unei firme care nu-şi plăteşte nici măcar chiria“, în nr. 2709, 3 februarie 2000, pag. 1 şi 7; Ştefan Rădeanu, „Revoltă la F.P.S.“, în nr. 2713, 8 februarie 2000, pag. 1 şi 9.

102) *** „F.P.S. susţine că privatizarea societăţii Automatica-Bucureşti a fost perfect legală“, în Ultima oră, 14 februarie 2000, pag. 4. Vezi şi: Secţia Filaj, „Confecţia S.A. sortită pierii“, în Şansa buzoiană, nr. 487, 15 februarie 2000, pag. 1.

103) Acad. Iulian Văcărel, „Ar fi de neiertat ca, din necunoaşterea tratatelor internaţionale, să se ajungă la plata de indemnizaţii în contul unor arierate deja stinse“, în Economistul, nr. 727(1753), 6 noiembrie 2000, pag. 1 şi 6; xxx, „Chestiunea suedeză“, eodem loco, pag. 5 şi 6.

104) Apostol N. Uceanu (Vasile Zărnescu), „O necesitate a Istoriei: dispariţia partidelor «istorice»“, în România Mare, nr. 541-553/2000.

105) Ilie Bădescu, Radu Baltasiu, „Fiinţa naţională sub agresiune“, în Gândirea militară românească, nr.2/1998, pag. 131-137.

106) Eugen Ovidiu Chirovici, „Întreprinderi strategice vîndute ca buticurile“, în Curierul naţional, nr. 2195, 29 mai 1998, pag. 1 şi 4.

107) Gabriela Ştefan, Violeta Fotache, „Sub privirile complice ale poliţiştilor şi procurorilor, / Arestaţii emit facturi fiscale şi încheie afaceri“, în Adevărul, nr. 3341, 13 martie 2001, pag. 8; Ina Voinea, „Poliţiştii şi procurorii doljeni se joacă de-a hoţii şi vardiştii“, în Naţional, nr. 1094, 9 ianuarie 2001, pag. 9; Marin Drăghici, „Un procuror din Râmnicu Sărat a divorţat de jumătate din averea sa“, în Adevărul, nr. 3285, 6 ianuarie 2001, pag. 12; Andrei Ionescu, „Mafia siciliană face legea la Sibiu“, în Ziua, nr. …, 3 mai 2001, pag. 6; Marius Drăghici, Adrian Popescu, „Ţeparul strategic Ede Erdely – sprijinit de mai-marii tuturor regimurilor“, în Adevărul, nr. 3382, 2 mai 2001, pag. 9; Răzvan Amariei, „După magistraţi corupţi, procurori veroşi, poliţişti obtuzi, un nou pericol social: / Expertul mincinos şi victimele sale“, în Ora, nr. 48, 30 aprilie 2001, pag. 5; Mihai Duţă, „Captură senzaţională pe Aeroportul Otopeni / 24 de cetăţeni români încercau să ajungă în Canada cu paşapoarte ungureşti falsificate“, în Cotidianul, 19 noiembrie 1999, pag. 2; Mariana Gavrilă, „Urmele paşapoartelor false duc la Vama Borş“, în Jurnalul bihorean, nr. 2083, 23 octombrie 2000, pag. 1-7; Almona Tilea, „Procurorul Georgeta Buliga obligă un nevinovat să plătească daune de peste un  miliard de lei“, în Ultima oră, nr. 559, 5 ianuarie 2001, pag. 5; Vasile Briceag, „Saşa Disici – erou sau poliţist corupt?“, în Cotidianul, nr. 110(2968), 14 mai 2001, pag. 1 şi 3; Marius Drăghici, „P.U.R. şi un criminal condamnat la 25 ani închisoare – ctitorii Monumentului Eroilor Revoluţiei! / Mircea Cantaragiu a ucis trei oameni, dar a fost eliberat graţie fostului preşedinte al Tribunalului Galaţi, Alexandrina Zaharia, cu sprijinul Institutului Naţional Medico-Legal «Mina Minovici»“, în Adevărul, nr. 3393, 15 mai 2001, pag. 2.

108) Dumitru Tinu, „Dreptate împărţită la tarabă“, în Adevărul, nr. 3386, 9 mai 2001, p. 1.

109) Lelia Munteanu, „Decît să-ţi angajezi un avocat, mai bine îţi cumperi un judecător!“, în Adevărul, nr. 3322, 19 februarie 2001, pag. 1.

100) Avocat Paula Mateescu, „Propunerile dumneavoastră“, în IN JUSTITIE, INJUSTITIE, nr. 5, aprilie 2001, pag. 16.

111) Răzvan Voncu, „A început depolitizarea Justiţiei“, în Cronica Română, nr. 2528, 9 mai 2001, pag. 1; vezi şi: Violeta Fotache, „Ministrul Justiţiei va ataca toate hotărîrile judecătoreşti prin care au fost returnate magistraţilor contribuţia la CAS“, în Adevărul, nr. 3297, 20-21 ianuarie 2001, pag. 12; Gabriela Ştefan, „Magistraţi promovaţi în funcţii prin dispense şi încălcarea legii“, în Adevărul, nr. 3323, 20 februarie 2001, pag. 1 şi 15; Violeta Fotache, „Ministrul Justiţiei sparge mafia judecătorilor sindici / Rodica Stănoiu a avizat cercetarea penală a opt magistraţi“, în Adevărul, nr. 3377, 25 aprilie 2001, pag. 1 şi 10. Pentru o opinie contrară, vezi: Avocat Viorel Dumitrescu, „Politizarea Justiţiei naşte injustiţie“, în România Mare, nr. 556, 9 martie 2001, pag. 9; Aura Lucian, „Stenogramele audierii gen. fl. aer. (r) Dumitru Drăghici au dispărut din Arhiva Senatului“, în Atac la persoană, nr. 15(181), 17 aprilie 2001, pag. 6; Corneliu Vadim Tudor, „Moartea Justiţiei din România“, în România Mare, nr. 563, 27 aprilie 2001, pag. 1 şi 14.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu