Insecuritatea Securităţii Naţionale (3)

Episodul 2

2.4. Promovarea clientelară = corupţia instituţionalizată

Mulţi oameni se întreabă de ce lucrurile merg din ce în ce mai rău în România şi de ce „înainte era mai bine“. Cauza o constituie promovările clientelare, care au dus la apariţia unei clase de borfaşi îmbrăcaţi elegant, recrutaţi din şi situaţi pe toate nivelurile socialului, fără culoare politică, şi preocupaţi doar să se îmbogăţească prin orice mijloc şi indiferent de consecinţe; dar, cea mai la îndemînă şi mai sigură cale de îmbogăţire este jefuirea patrimoniului naţional, deoarece aparţine statului – adică tuturor, ca abstracţie, şi nimănui, în mod concret! De aceea, escrocii cu „gulerele albe“ consideră că nimeni nu la va cere socoteală. Şi, deocamdată, aşa şi este.

Pentru început, facem şi cîteva clarificări terminologice, ca să nu existe neînţelegeri sau acuze că denigrăm instituţii importante ale statului sau chiar Ţara.

În Roma antică, clientelismul devenise o veritabilă plagă socială şi a fost una din cauzele decăderii Romei, fiind expresia imoralităţii care cuprinsese societatea. Deoarece sprijinul, îndeosebi politic, obţinut de un patrician de la clienţii săi se baza nu pe convingerea intimă a acestora, nu pe respectul şi aprecierea pe care o nutreau pentru patrician şi pentru doctrina sa politică, ci acel sprijin depindea exclusiv de mărimea sumei de bani plătită pentru respectivul contraserviciu. Clientelismul politic actual are acelaşi conţinut: demagogic şi/sau pecuniar. De altfel, după cum a relevat presa, chiar unele posturi de parlamentari au fost obţinute nu ca urmare a consensului de doctrină, ci au fost, pur şi simplu (dar nu prea pur), cumpărate cu zeci de mii de dolari/euro. Presa chiar a publicat, acum cîţiva ani, baremurile costurilor diverselor posturi politice: de la consilier şi la primar de comună pînă la parlamentar!

Promovarea clientelară în funcţii publice are acelaşi conţinut pecuniar şi, deci, imoral. Dar, în acest caz, periculozitatea acestui fenomen este maximă, pentru că include cel puţin două aspecte: al imoralităţii intrinseci, întrucît încalcă principiile statuate în societate, dar, mai ales, al incompetenţei. Prin vînzarea „la tarabă“ a funcţiilor publice, se ajunge la inversarea valorilor. Adică, este vorba de agresiunea axiologică în forma sa clasică, una dintre formele războiului axiologic dus împotriva României. Iar această agresiune axiologică este una dintre formele de luptă preconizate încă de Sun Tzî, în Arta războiului. În locul unui om competent, onest, patriot, este pus unul incompetent, dar care are bani să îşi cumpere postul respectiv; evident, cu bani murdari, obţinuţi prin mijloace necinstite. Promovarea clientelară este echivalentă cu corupţia instituţionalizată şi, pe cale de consecinţă, cu compromiterea conducerii ştiinţifice a societăţii, cu inducerea haosului legislativ, economic, politic, cu promovarea imoralităţii în justiţie, în politică şi în societate, cu pervertirea tinerelor generaţii, cărora li se serveşte ca model de comportament socio-politic nu munca, cinstea, onoarea, morala, asumarea răspunderii, ci, dimpotrivă, acceptarea şi practicarea anti-valorilor: lenea, laxismul, consumul de droguri, violenţa, depravarea, trădarea etc., într-un cuvînt, satanismul.

Aşadar, promovarea clientelară este cea mai gravă practică socio-politică, deoarece, promovarea unor indivizi incompetenţi, avari, inumani, arivişti şi profund necinstiţi pe posturile de conducere instituie corupţia instituţionalizată, care, la rîndul ei constituie baza criminalităţii organizate. Elocvent, în acest sens, este opinia juristului Emil Boc, la acea dată vicepreşedintele P.D., care a declarat că „forma supremă a corupţiei instituţionalizate este iniţierea de acte normative în considerentul unor persoane“, făcînd referire la facilităţile acordate lui Corneliu Iacubov. Astfel, politica P.S.D. avea, în opinia sa, „accente clientelare şi nu poate fi recunoscut ca făcînd parte din familia social-democrată“¹⁴. Mai direct spus, „forma supremă a corupţiei instituţionalizate“ este promulgarea de legi – sub forma rapidă a ordonanţelor de urgenţă, ca să nu se mai împiedice de Parlament –, valabile doar cîteva săptămîni, sau chiar cîteva zile, pentru a înlesni afacerile oneroase ale clienţilor lor politici, care depun o parte substanţială din profituri în conturi pentru partid şi, fireşte, pentru liderii lui. Numai că această „formă supremă“ nu este prezentă doar în practica P.S.D.-ului, ci şi a partidelor anterioare, care, după ce au pus mîna pe Putere, au băgat-o şi în butoiul cu miere. Un exemplu pe care Emil Boc s-a jenat să îl releve – fiindcă i-a fost partener de guvernare, iar, o vreme, şi coleg de Alianţă politică numită, culmea ipocriziei, „Dreptate-Adevăr“, dar care va deveni clasic în istoria universală a dreptului – este cazul ministrului de Justiţie Valeriu Stoica, care a dezincriminat provizoriu bancruta frauduloasă în mod deliberat spre a scăpa de închisoare clienţii politici. Acum, culmea neruşinării, după ce Valeriu Stoica a fost dat afară din P.N.L., se încearcă readucerea lui în politică, pe uşa din dos, alături de alt exclus, Theodor Stolojan, prin formarea aşa-zisului „Partid Liberal Democrat“.

Corupţia instituţionalizată duce la îmbogăţirea fără just temei a cîtorva şi la pauperizarea rapidă a marii mase a poporului.

În acest fel se creează premisele apariţiei disfuncţiilor în societate; apoi, politizarea masivă – şi, evident, clientelară – a posturilor duce la provocarea crizelor social-economice, ajungîndu-se pînă la instabilitate social-politică şi, deci, la periclitarea Securităţii Naţionale – cazul situaţiei recente crate prin demisia lui Şereş din postul de ministru al Industriei.

Cu cît prăpastia dintre bogaţi şi săraci se adînceşte mai rapid şi mai profund, cu atît mai apropiată este apariţia instabilităţii politice, chiar producerea exploziei sociale. Într-un anumit context politic intern şi internaţional, explozia socială se poate interfera cu declanşarea deliberată a conflictelor interetnice, prezentate sub forma revendicărilor economice, cultice şi sociale, dar mascate abil sub pretextul discriminărilor negative minoritare – cum procedează incontinent, U.D.M.R., prin reactivarea autonomiei aşa-zişilor „secui“. Iar, după provocarea conflictului, nu mai este nici o oprelişte pînă la cererea de intervenţie, pentru „pacificare“, a forţelor de reacţie rapidă ale N.A.T.O., chiar dacă am intrat în N.A.T.O.

2.5. Serviciile Secrete: din poliţie politică în poliţie partinică

Stupiditatea şi periculozitatea Legii nr. 187/1999 rezidă în definiţia falsă şi tendenţioasă a sintagmei „poliţie politică“, deoarece s-a adoptat o definiţie prea „largă“ (cum spun logicienii) cu scopul deliberat de a se induce confuzia între sintagma „poliţia politică“ şi „poliţia partinică“ – singura care, în mod serios şi bine intenţionat, ar trebui avută în vedere într-o asemenea lege, care, oricum, nu va avea niciodată o valenţă constructivă şi/sau morală. Dintotdeauna, în toate Ţările din lume Serviciile Secrete îşi au raţiunea fiinţării lor în aceea că sunt „poliţie“ politică, adică sprijină decidentul, conducerea politică a Statului la luarea unor decizii politice ştiinţifice, adică în conformitate cu realitatea! În situaţia cînd unele cadre ale lor comit şi acţiuni de „poliţie politică“ – în sensul ilicit, uzitat în mod curent, acum, dar, de fapt, de „poliţie partinică“, pentru a folosi corect termenii –, riscă să înfunde puşcăria. În acest sens, notoriu şi, totodată, peremptoriu, este cazul Watergate. Indivizii implicaţi în cazul Watergate au comis respectiva infracţiune la indicaţia reprezentantului partidului aflat la Putere (Richard Nixon), pentru a aduce prejudicii partidului din Opoziţie, încălcînd, astfel, principiile democraţiei şi Constituţia S.U.A. Consecinţa: Richard Nixon a fost nevoit să îşi dea demisia, cu scandalul de rigoare, iar aceia care au comis infracţiunea de pătrundere prin efracţie în sediul Opoziţiei au intrat într-una dintre foarte luxoasele închisori americane – pentru că, totuşi, în S.U.A. se respectă şi drepturile omului american, iar puşcăriaşii americani, orice s-ar zice, sunt şi ei oameni.

Respectiva acţiune a fost, în fond, tot o acţiune de „poliţie partinică“¹⁵ şi s-a sfîrşit cu acest deznodămînt dezonorant deoarece democraţia americană – despre care vorbea, laudativ, încă Alexis de Tocqueville – şi-a spus cuvîntul: încălcarea regulilor democraţiei, stipulate de legea fundamentală, Constituţia S.U.A., implică aplicarea sancţiunilor punitive de rigoare: puşcăria pe anumite termene. Ajunşi aici, trebuie să mai analizăm un aspect extrem de important al cazului Watergate, care se racordează la contemporaneitate: pătrunderea prin efracţie în sediul Opoziţiei pentru a-i planta microfoane ca să-i spionezi activitatea este echivalentă atît ca scop şi ca efect, cît şi ca faptă penală cu introducerea de „cîrtiţe“ în partidele Opoziţiei, pentru a le distruge din interior. Astfel, cazul lui Robert Philip Hanssen, „cîrtiţa“ K.G.B.-ului în F.B.I., are, pentru relaţiile „inamicale“ dintre S.U.A. şi U.R.S.S., aceeaşi semnificaţie, ca pondere şi scop: să submineze din interior statul inamic prin trădare. Or, în ordinea morală şi politică, asta este cea mai gravă greşeală, deoarece trădarea reprezintă, în toate codurile morale, vina supremă, condamnabilă în cel mai înalt grad!

Revenind la problema analizată aici – disocierea semantică între „poliţia politică“ şi „poliţia partinică“ –, referirea la decidentul politic a făcut-o, aparent paradoxal, chiar directorul S.R.I., d-l Radu Timofte: „Analizele rezultatelor concrete ale activităţii desfăşurate, privite, mai ales, prin prisma beneficiarilor, denotau o tot mai mare distanţare între complexitatea vieţii româneşti şi modul cum acestea erau reflectate în materialele de informare prezentate factorilor de decizie în stat“ (B.B.C., 15 nov. 2001, ora 21 – subl. ns.). Ajunşi aici, trebuie, totuşi, să facem două inferenţe esenţiale: 1) prin analizele sale, S.R.I. participă în mod esenţial, la activitatea politică, întrucît trebuie să furnizeze „decidenţilor în stat“ informaţiile reale, ştiinţifice şi necesare în luarea unor hotărîri corecte, în consonanţă cu realitatea, pentru a asigura o conducere ştiinţifică a societăţii; prin aceasta, S.R.I. îşi justifică bugetul (iar ofiţerii soldele) şi, totodată, îşi atestă esenţa sa, de „poliţie“ politică; 2) de vreme ce directorul S.R.I. spunea, mai explicit, în acelaşi interviu de la B.B.C., că „a moştenit de la predecesorii săi o instituţie îmbătrînită, ale cărei rapoarte şi analize pierduseră contactul cu realitatea“, conchidem, cu necesitate logică, tocmai dezinformarea practicată de S.R.I. prin „analizele şi rapoartele prezentate“ – deşi, conform legii, trebuia să informeze conducerea statului şi nu să o dezinformeze, transmiţînd informaţii false: căci, de vreme ce erau rupte de realitate, ele nu puteau fi legate decît de poveşti. Pentru că această „pierdere a contactului cu realitatea“ nu se producea prin fenomenul natural al „îmbătrînirii“, al fabulaţiei senile, ci, pur şi simplu, prin falsificarea deliberată a analizelor şi sintezelor în urma ordinelor politice dictate de partidele de la Putere, aglutinate în C.D.R., „sextetul negru“ format din P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.A.C., U.F.D., U.D.M.R. şi P.D. – adică a ordinelor partinice.

Prin aceasta am demonstrat – laconic, dar, cred, suficient de clar –, prin chiar afirmaţiile oficialilor responsabili şi, deopotrivă, al implicaţiilor logice, utilizarea ilicită a sintagmei „poliţie politică“ în locul aceleia de „poliţie partinică“ – singura care trebuia folosită în textul Legii nr. 187/1999 sau în textul analizelor fenomenului în cauză. Menţinerea şi utilizarea ei ilicită, mai ales în textul legii, permite escaladarea – pe bază „legală“, deşi ilicită sub aspect semantic şi, implicit, juridic – a campaniei furibunde contra fostei Securităţi, cu reverberaţii şi asupra actualelor Servicii Secrete, ca succesoare, de drept şi de fapt, ale acesteia. În fond, acesta este şi scopul abscons al respectivei campanii: satanizarea actualelor Servicii Secrete, pentru a le inhiba şi a le reduce cît mai mult eficienţa, îndeosebi a S.R.I.-ului, căci el este principalul obstacol în jefuirea Ţării.

Această calitate definitorie şi singura esenţială – de „poliţie“ politică – este relevată în toate lucrările pe această temă publicate în ultima vreme¹⁶. Serviciile Secrete sunt deturnate de la esenţa lor de poliţie politică la aceea de poliţie partinică din vina exclusivă a unor politicieni şi a unor înalţi funcţionari de stat – dar numiţi în posturile respective pe criterii exclusiv politice, adică clientelare¹⁷ –, care caută să transforme un serviciu public/secret al Statului într-unul al partidului aflat la Putere, încercînd chiar să legifereze acest lucru. Aceştia sunt condamnabili, iar nu ofiţerii care acţionează în serviciu comandat, sub imperiul legii. Fireşte, oricine încalcă Legea este pedepsit în virtutea faptului că „Nimeni nu este mai presus de lege“, deci inclusiv ofiţerii Serviciilor Secrete: dar acest lucru trebuie dovedit în fiecare caz în parte şi pe bază de probe, nu ca acum, cînd anatema se aruncă, ideologic şi propagandistic, asupra unei întregi categorii profesionale – şi încă una de o deosebită importanţă, după cum sublinia şi George Tenet. Adevărul este că sunt satanizate existenţa şi funcţionalitatea Serviciilor Secrete – îndeosebi a S.R.I.-ului – tocmai pentru a se lăsa cîmp liber de acţiune escrocilor interni şi/sau internaţionali, care acţionează la toate nivelurile societăţii, şi de a scăpa nepedepsiţi, mai ales cei situaţi la nivele înalte. Pentru că, am văzut, mafioţii nu au culoare politică sau naţională: ei se recrutează din şi cotizează pentru toate partidele, de la Putere sau din Opoziţie, dar care vor ajunge la Putere în cadrul exerciţiului „democratic“ al alternanţei la Putere, după cum escrocii români nu sunt mai buni sau mai răi decît mafioţii evrei, italieni, americani, greci, cehi, maghiari, ţigani şi cei de alte etnii (i-am enumerat în ordinea descrescătoare a competenţei malefice).

În urmă cu circa 35 de ani, sociologii cehoslovaci formulaseră o frază memorabilă: „Oricît ar părea de ciudat, între oameni şi informaţii se decid adesea destinele orînduirilor sociale“¹⁸. În consens cu această idee, dar poate independent de ea, istoricul Dan Zamfirescu sugera că rescrierea Istoriei unei Ţări prin prisma istoriei Serviciilor Secrete va releva în ce măsură informaţiile secrete au contribuit la schimbarea radicală a cursului Istoriei¹⁹. Şi probabil că nu riscăm prea mult dacă opinăm că este întrutotul legitim să le atribuim ofiţerilor din Serviciile Secrete parafraza laudei aduse de Winston Churchill aviatorilor în timpul „Bătăliei Angliei“: „Totdeauna, foarte mulţi oameni datorează extrem de mult unor atît de puţini luptători de pe frontul secret“.

NOTE

14) Valentina Ion, „P.D. cu moţiunea «Corupţia» pe ţeavă“, în Independent, nr. 286, 1 martie 2002, pag. 4.

15) John Erlichman, În spatele uşilor închise. Editura politică, Bucureşti, 1982; André Kaspi, Watergate. Editura Omega, Bucureşti, 1991; John Ranelagh, AGENŢIA. Ascensiunea şi declinul C.I.A. Editura ALL, Bucureşti, 1997, pag. 448-458; Christopher Andrew, C.I.A. şi Casa Albă. Serviciul secret şi Preşedinţia americană de la George Washington la George Bush. Editura ALL, Bucureşti, 1998, îndeosebi pag. 340-349.

16) Roger Gheysens, SPIONII. Aventurierii istoriei. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991; Gheorghe Buzatu, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., Iaşi, 1991; Enzo Catania, Mîna lungă a spionajului american, Editura Diana, Bucureşti, 1991; Thierry  Wolton, K.G.B.-ul în Franţa. Editura Humanitas, Bucureşti, 1992; Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului¸ Editura Venus, Bucureşti, 1993; Duşko Popov, Spion contraspion, Editura Rin, Bucureşti, 1993; Christopher Andrew şi Oleg Gordievski, K.G.B. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov. Editura ALL, Bucureşti, 1994; Ernest Volkman, SPIONI. Agenţi secreţi care au schimbat cursul istoriei. Editura Albatros–Editura Universal Dalsi, 1996; Alain Dewerpe, SPIONUL. Antropologia secretului de stat contemporan. Editura Nemira, Bucureşti, 1998; Marian Ureche, Aurel Rogojan, SERVICII SECRETE STRĂINE. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe în spaţiul românesc. Vol. 1 şi 2. Editura PACO, Bucureşti, 2000; şi multe altele.

17) Ralu Filip, „Dorin Marian, alergic la deparazitare“, în Curierul Naţional, nr. 3103, 19-20 mai 2001, pag. 1 şi 7; *** „Ovidiu Muşetescu îl acuză pe fostul consilier prezidenţial Dorin Marian pentru frauda CI-CO“, în Jurnalul Naţional, nr. 2434, 19 mai 2001, pag. 1. Vezi şi Edward Pastia, „Miliardele din frauda CI-CO, strecurate în fundaţii de partid“, în Jurnalul Naţional, nr. 2428, 12 mai 2001, pag. 1 şi 3; Senatorul Neculai Cerveni, „Mugur Isărescu favorizează infractorii de la RomTelecom“, în Ultima oră, nr. 499, 5 octombrie 2000, pag. 2; Cătălin Tănase, „Scrisoare deschisă către Corneliu Vadim Tudor“, în România Mare, nr. 611, 29 martie 2002, pag. 23.

18) Radovan Richta (coord.), Civilizaţia la răscruce. Editura Politică, Bucureşti, 1970, pag. 307.

19) Cristian Troncotă, Eugen Cristescu – asul Serviciilor Secrete româneşti. Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1994.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu