Insecuritatea Securităţii Naţionale (10)

Episoadele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 şi 9

5.3. „Infailibilitatea“ magistratului

Considerăm că se face un abuz de limbaj cînd se vorbeşte de „greşelile“ comise de magistraţi. Într-adevăr, dacă i-ai spune în instanţă unui magistrat că greşeşte, te condamnă rapid pentru ultrajul adus lui, căci, dacă îi spui că greşeşte, înseamnă că îl faci „prost“. Iar un magistrat nu admite să îi spui că este prost – fireşte, nu direct, expressis verbis, ci indirect, avertizîndu-l că greşeşte, că nu gîndeşte corect, sau, măcar, să îi dai cîteva indicaţii: să îi aminteşti că a uitat o procedură, că a ignorat un aspect, o probă sau mai multe din dosar etc., etc. NU!, un magistrat, fie el judecător sau procuror, nu greşeşte niciodată: el decide, hotărăşte, dă ordonanţe etc. Şi, cu forţă de necesitate, trebuie să admitem ca axiomă această premisă, utilă analizei noastre: un magistrat nu greşeşte niciodată. De aceea, acest fapt social este sancţionat meritocratic de societate: cînd primeşte „botezul birocratic al cunoştinţelor“ – cum spunea Marx –, al statului de a fi magistrat, este declarat, automat, şi inamovibil, ca să îşi păstreze „independenţa şi gîndirea suverană“!

Această premisă este foarte convenabilă şi magistraţilor, de aceea te ameninţă, te amendează, sau chiar te condamnă pentru ultraj. După cum a demonstrat Monica Cercelescu¹²¹, tocmai din acest motiv este păstrat articolul 238 din Codul penal, referitor la ofensa adusă autorităţii: pentru ca, pe de o parte, înalţii funcţionari de stat şi, în primul rînd, magistraţii – fiindcă sunt cei mai stabili, deoarece sunt inamovibili –, să rămînă nepedepsiţi pentru fărădelegile lor, iar, pe de altă parte, cei care îi trag de urechi sau de alte organe – precum ziariştii – pentru respectivele fărădelegi să nu poată face proba verităţii în demonstrarea acuzelor aduse şi, deci, să nici să nu se poată apăra în instanţă împotriva acuzaţiei de ofensă adusă autorităţii. Asta, deşi dreptul la apărare este un drept constituţional al oricui, iar, recent, s-a asigurat şi dreptul la informare. Dar, trebuie să ducem raţionamentul pînă la ultimele ale consecinţe logice şi juridice: conform unor legi naturale şi sociale, magistratul este inteligent – căci, altfel, nu intra la facultate; este instruit – căci a absolvit Dreptul, nu Stîngul; iar, în virtutea unor legi juridice deloc virtuoase, este in-calomniabil, in-insultabil, in-ultragiabil; prin sinergia acestor calităţi devine, ca o crisalidă, inamovibil; ergo: este infailibil. Aşadar, atunci cînd „greşeşte“, înseamnă că, de fapt – dată fiind gîndirea sa suverană şi infailibilă –, el nu greşeşte, ci o face în mod de-li-be-rat! Adică, aşa cum spune Codul penal, „cu intenţie“. Deci, este reprehensibil în cel mai înalt grad – în primul rînd pentru că o face „cu intenţie“, şi, apoi, pentru că este magistrat: căci, dacă, pentru un muritor de rînd, necunoaşterea Legii nu îi conferă circumstanţe atenuante, pentru un magistrat, care, din premise, cunoaşte Legea, nici atît: ba, dimpotrivă, constituie circumstanţe agravante! Deoarece, în premise, am admis axioma irefutabilă că „un magistrat nu greşeşte niciodată“. Adică, a „greşit“ în cunoştinţă de cauză, deci a fost puternic mituit ca să fi avut motivaţia puternică şi verde ca dolarul ca să „greşească“; căci, evident, nu îşi risca el cariera şi înaltul statut social pentru „un pumn de dolari“ – nu, trebuie să fi fost o găleată de dolari.

Articolele 238 şi 239 din Codul penal au statuat, ipso facto, infailibilitatea clanului magistraţilor şi a clanului înaltelor autorităţi de stat, clanuri care se protejează unul pe altul, ca orice clan mafiot. În arealul catolic s-a instituit, abia în 1871, infailibilitatea papei – ca reacţie tardivă la Reformă, lovită inutil de Contrareformă. Dacă am admite frontiera pseudoteoriei tendenţioase a lui Huntington, „teoretician“ al Consiliului pentru Relaţii Externe – C.F.R.), în arealul ortodox (de „obedienţă comunistă“ cum le place „elitiştilor“ să spună), încă de la înfiinţarea Procuraturii – în varianta sa sovietică, menţinută în vigoare, într-o formă foarte viguroasă, pînă acum, ca expresie indubitabilă a menţinerii sechelelor statului totalitar, antidemocratic –, s-a instituit infailibilitatea magistraţilor şi, prin protecţia lor ilicită şi antidemocratică, a înalţilor oficiali ai statului.

5.4.      Primul amendament la Constituţie:

prezumţia de vinovăţie a magistraţilor

Am formulat, iniţial în revista Naţiunea şi, apoi, mai dezvoltat, în studiul „Magistratura + inflaţia = corupţia“, publicat în revista În justiţie injustiţie¹²², axioma prezumţiei de vinovăţie a magistraţilor. Ca atare, în continuarea propunerilor de lege ferenda, expuse anterior, odată cu viitoarea revizuire a Constituţiei – necesitată de intrarea în U.E. –, propun ca, după afirmarea principiului elementar de drept numit „prezumţia de nevinovăţie“, să se facă un amendament: anume, să se promulge, cu titlu de excepţie şi tranzitoriu, prezumţia de vinovăţie a magistraţilor; cu precizarea că acesta – să-i numim, după modelul american, „amendamentul Zărnescu“ – va rămîne în vigoare pînă cînd vor fi abrogate articolele 238 şi 239 din Codul penal. În fond, Constituţia S.U.A. are cîteva amendamente; de ce nu ar avea şi a României?!

Dacă nu vor fi promulgate aceste propuneri legislative, cu titlu tranzitoriu, nu se va consemna nici un succes în lupta contra corupţiei, în afară de acela pe plan demagogic, care, oricum, nu va mai rezista mult, căci populaţia a ajuns la capătul răbdării, iar în Ţară, realmente, nu mai este nimic de furat, cu excepţia salariilor, pensiilor, impozitelor şi libertăţii cetăţenilor. În sprijinul axiomei prezumţiei de vinovăţie a magistraţilor, formulate de mine, vin chiar propunerile făcute de preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România, Viorica Costiniu (cacofonie inevitabilă), conform titlului din Ziua: „După 11 ani de la căderea comunismului, judecătoarea Viorica Costiniu se plînge premierului Adrian Năstase că presa scrie tot ce vrea despre Justiţie şi cere o «lege a delictului de presă» / Asociaţia Magistraţilor sare la gîtul ziariştilor / Alte doleanţe ale magistraţilor: salariile lor să fie secrete, Consiliul Superior al Magistraturii să aibă puteri depline, iar Ministerului Justiţiei să i se interzică să mai ofere ziariştilor informaţii despre procurori sau judecători cercetaţi penal ori administrativ sau arestaţi preventiv“. Adică, să i se pună botniţă presei – „cîinele de pază al democraţiei“ –, secretul de stat să acopere fărădelegile magistraţilor (după modelul tipic statului socialist-stalinist), inclusiv salariile lor exorbitante. Iată şi „raţionamentul“ judecătoarei, aşa cum este redat în ziar: „Acestea trebuie secretizate, ca să nu dea senzaţia de corupţie, ele pot reprezenta o invitaţie la corupţie şi trebuie evitat ca cei (cacofonia îi aparţine – n.n., V.I.Z.) care vor să-i cumpere pe magistraţi să le preţuiască munca avînd cunoştinţă de cît cîştigă“ (sic). Pentru că, adică, ar avea salarii derizorii şi ar fi uşor coruptibili: această placă esenţialmente şantajistă fiind repetată, incontinent, din 1990 pînă acum. Judecînd după aspectul îngălat al frazei – căci raţionament nu-i putem zice fără să insultăm cuvîntul, căci şi cuvîntul poate fi ofensat, nu numai autoritatea –, n-ai zice că judecătoarea Viorica Costiniu este şi preşedinta Asociaţiei Magistraţilor, mai ales că la Drept se studiază retorica, logica formală, dialectica etc. Dar să nu fim maliţioşi şi să ne rezumăm la analiza conţinutului. Cităm tot din Ziua: „Comentariile cu privire la propunerea ca salariile magistraţilor să fie secrete sunt de prisos. Subliniem, doar, că o secretizare a acestora ar duce la o neloialitate faţă de ceilalţi bugetari, dar şi la o revoltă faţă de această castă, «în care o mînă spală pe alta şi amîndouă pe-ale celor de sus»“¹²³.

Mai mult, noi subliniem că judecătoarea-preşedintă a Asociaţiei Magistraţilor nu greşeşte cînd insinuează echivalenţa între funcţionarea Magistraturii şi a Serviciilor Secrete, ci, dimpotrivă, o face deliberat, pentru a deturna lucrurile şi a învinovăţi, implicit, Serviciile Secrete – prin inducerea unei false similitudini –, deoarece ştie foarte bine că aceste două instituţii nu sunt nici măcar comparabile, pentru simplul şi binecuvîntatul motiv că ele sunt, esenţial, contradictorii prin modul de acţiune: Magistratura, ca să îşi respecte esenţa, trebuie să se desfăşoare în public, iar Serviciile Secrete să întreprindă acţiuni secrete. Intenţia, clamată vehement, de către preşedinta Asociaţiei Magistraţilor de a ascunde activitatea Magistraturii atestă, o dată în plus şi fără putinţă de tăgadă, dictonul Veritas odium parit: – „Adevărul produce ură“ –, confirmă muşamalizările comise pînă acum de cohorta de magistraţi corupţi şi constituie un argument pentru amendamentul constituţional propus de mine.

6. Satanismul = înlocuirea Binelui cu Răul

Adevărul, Frumosul, Iubirea aproapelui – Omenia, în gîndirea folclorică, în paremiologia românească –, Solidaritatea umană, Umanismul sunt echivalente ale Binelui. Iar Binele este un alt sinonim al lui Dumnezeu. Răul este opusul Binelui, deci Răul este Satana.

Înlocuirea Binelui cu Răul înseamnă înlocuirea lui Dumnezeu cu Satan. Faţetele sub care apare satanismul se întind pe o arie vastă şi incredibilă, pentru mulţi, la prima vedere: de la forma oripilantă a sacrificiilor de animale (sau chiar de oameni), a devastării cimitirelor, la forme de muzică aparent foarte inocente şi, de aceea, foarte penetrante. Dar, în mod evident, satanism înseamnă înlocuirea valorilor pozitive cu cele negative: falsul, denaturarea, dezinformarea în locul adevărului; urîtul în locul frumosului; iubirea aproapelui substituită cu iubirea „arginţilor“, a banului – iar „banul este ochiul dracului“, după cum ne previne un străvechi proverb românesc.

Acum, moralitatea, omenia, generozitatea, iertarea, îngăduinţa, solidaritatea, dragostea faţă de aproapele tău, umanismul, aprecierea muncii, creativitatea, patriotismul – toate valorile Ortodoxiei sunt inversate prin teorii foarte convingătoarea şi sunt înlocuite cu anti-valori: egoismul, individualismul, avariţia, lăcomia, hedonismul, divertismentul excesiv, consumismul – considerat de Jacques Cousteau „inamicul public nr. 1“¹²⁴ al Planetei –, consumul drogurilor, agresivitatea, violenţa, crima, destructivismul etc. Dar toate aceste anti-valori sunt subsumate uneia singure, cea mai importantă: iubirea banului – profitul; profitul cu orice preţ, agonisirea de averi prin orice mijloace. Iar cea mai facilă este corupţia, care este în elementul ei acolo unde domnesc haosul, fărădelegea, imoralitatea.

Forma cea mai gravă, terifiantă a imoralităţii instituite la scară planetară, a corupţiei diseminate în lume prin lăcomie, prin goana după profit – goană echivalentă cu un terorism economic şi psihologic global, a cărui formă perversă de mişcare este mondializarea –, este exprimată printr-o statistică simplă, dar care îi siderează pe cei care o cunosc, concretizată în ceea ce J. G. Speth numeşte „inegalitatea globală“: 358 de miliardari, în dolari, ai lumii deţin o avere netă echivalentă cu venitul însumat a 45 la sută dintre cei mai săraci oameni de pe glob, 2,3 miliarde de indivizi¹²⁵. De altfel, prin această statistică laconică J. G. Speth confirmă previziunea lui Erich Fromm: opţiunea între „ai şi a avea este o alegere de care depinde viitorul omului“¹²⁶. Din nenorocire, s-a intensificat păcatul lăcomiei, tendinţa lui „a avea“ cît mai mult, cu orice preţ, chiar cu preţul exterminării celorlalţi. Elocvent, în acest sens, este faptul că Ignacio Ramonet revine asupra consideraţiilor sale esenţiale din Geopolitica haosului, şi incriminează idolul epocii actuale, profitul şi ideologia aferentă acestuia, relevînd că „axa răului“ constă în Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Organizaţia Mondială a Comerţului¹²⁷; altfel spus, „axa răului“ este constituită din cămătarii Planetei, din cei care trăiesc nu din munca lor cinstită, ci numai din dobînzi, din exploatarea altor popoare.

Statistica „inegalităţii globale“ era valabilă în 1993; acum, probabil, discrepanţa s-a accentuat: s-a mărit cu puţin numărul miliardarilor, dar, în mod cert, a crescut cu mult numărul săracilor, la aceştia adăugîndu-se, după 1989, şi cei din România. Dacă s-a spus mereu, cu mîndrie, că în România nu a murit nimeni de foame, în epoca Tranziţiei s-a ajuns şi la acest fenomen.

Ceea ce trebuie să remarcăm este faptul că această inegalitate tinde să devină proprie şi României – cam în aceeaşi proporţie. Ahtierea după avere, după bani, lăcomia pune în mişcare indivizii puşi pe căpătuială, iar coruperea este arma cea mai facilă. Iar corupţia face ravagii mai ales acolo unde nu trebuie să existe, în rîndul celor care trebuie să o combată: în Magistratură. Chiar ambasadorul S.U.A., Michael Guest, ajunsese să dea lecţii de morală magistraţilor, apostrofîndu-i cu constatarea că este de ajuns un singur caz de corupţie ca să compromită Magistratura¹²⁸. Dar, cu cîteva luni înaintea acestuia, o spuse, la un post de televiziune, ex-senatorul P.N.Ţ.C.D. Corneliu Turianu. Iar înaintea lui o spuseseră mulţi, de foarte multă vreme, încît ideea devenise o axiomă a Justiţiei. Dar, în aceste vremuri bătute de Dumnezeu, de inversare a valorilor, se urmăreşte, probabil, să se ajungă la situaţia inversă: ca în Magistratură să mai rămînă doar un singur incoruptibil!

6.1.      Inversarea valorilor¹²⁹

Faptul că respectiva judecătoare-preşedintă „pleda“ invers nu face decît să ateste, pe de o parte, că, aşa cum am mai spus, magistraţii se simt întrutotul vinovaţi şi au foarte multe de ascuns – din care cauză vor să se pună cu totul la adăpost prin secretizarea activităţii lor –, iar, pe de altă parte, că, într-adevăr, trăim o epocă de inversare a valorilor – cum relevase şi Alexandre de Marenches –, că ne găsim în plin război axiologic, în care un vector pernicios este inclusiv Asociaţia Magistraţilor din România, prin judecata înceţoşată a judecătoarei Viorica Costiniu, chiar dacă inconştient – deşi eu am serioase rezerve ştiinţifice privind respectiva „inconştienţă“ a acestei „preşedinte“; căci, am admis cu toţii, în premise, că „un (simplu) magistrat nu greşeşte niciodată“. Or, dacă un simplu magistrat nu greşeşte niciodată, atunci un ditamai preşedinte de Asociaţie, de complet de judecată, de judecătorie etc. nu greşeşte, prin reducere la absurd, nici măcar altădată.

Ca dovadă a tragicei răsturnări a valorilor, acum cinstea, corectitudinea, loialitatea, naţionalismul, patriotismul au devenit rarităţi, iar viciile, trăsăturile negative şi reprehensibile în cel mai înalt grad au intrat „în natura lucrurilor“, de care Lucretius s-ar ruşina să scrie, dacă ar reînvia. De aceea, se poate spune că războiul axiologic foloseşte coruperea ca una dintre armele cele mai redutabile şi mai greu de contracarat. Iar „corupţia este mîna dreaptă a dictaturii“, ne atenţionează Mario Vargas Llosa. Dar, evident, şi una dintre cele mai vechi, căci încă Juvenal, relevînd dificultatea luptei contra corupţiei, se lamenta cu tristeţe şi fatalist, incriminîndu-i chiar pe magistraţi: …Dat veniam corvis, vexat censura columbas – „Judecata achită pe corbi şi condamnă pe porumbei“. Trebuie remarcată, însă, concordanţa dintre escaladarea corupţiei în vremuri tulburi, „de tranziţie“, şi reducerea ei drastică în epoci de stabilitate, de control social-politic riguros.

Dar, ca să nu ne bazăm doar pe simple exemplificări, caz în care ni se va obiecta că e vorba, totuşi, doar de cazuistică, şi încă luată din presă, iar ziariştii nu sunt totdeauna jurişti la bază şi, deci, nu ar avea competenţa profesională necesară, vom aduce în sprijin opinia unor lideri ai juriştilor.

Astfel, Aurelian Pavelescu, preşedintele Ligii Avocaţilor din România, releva că, „potrivit Constituţiei, procurorii nu sunt magistraţi, dar au fost asimilaţi magistraţilor prin Legea 92/1992, care constituie un abuz, pentru că ministrul Justiţiei are control deplin asupra lor. Ministrul Justiţiei este singurul care dă aviz de cercetare a magistraţilor, ceea ce este neconstituţional; practic, această persoană a confiscat acest proces, orice acţiune disciplinară sau proces penal contra unui magistrat poate fi blocat de ministrul Justiţiei, iar realitatea face că s-a ajuns, azi, la o paralizare a tuturor plîngerilor contra judecătorilor şi procurorilor, fără ca cetăţenii să aibă cale de atac“¹³⁰. Aşadar, în loc de respectare a Constituţiei, avem o stare de neconstituţionalitate şi de abuz, instituită prin lege, prin practica ministrului şi a întregului minister al Justiţiei. Aceasta este chintesenţa corupţiei instituţionalizate: să se dea legi în favoarea corupţilor, a coruptibililor şi a corupătorilor! Deci, inversarea valorilor. Mai, mult, prin Legea nr. 92/1992 s-a instituit acordarea inamovibilităţii, dar, cum procesul a trenat – în mod firesc, pentru că acest lucru trebuia făcut cu mult discernămînt, ştiindu-se că în Magistratură mişuna o bogată faună de escroci în robă –, s-a ajuns ca, prin 1995, circa 3000 de judecători erau în contradicţie cu legea şi nu mai puteau intra în instanţe ca să judece. Pentru a se intra „în legalitate“, respectivii au primit inamovibilitatea pe bandă rulantă: adică, în locul competenţei profesionale, al probităţii morale, al integrităţii caracterologice etc., s-a făcut, de dragul respectării formale a legii, rabat de la deontologie şi s-a legiferat, en gross, incompetenţa şi imoralitatea. Adică inversarea valorilor. Iar consecinţele se văd acum: corupţia e în expansiune cu concursul magistraţilor.

De asemenea, Viorica Costiniu a reuşit să recunoască, tardiv, că „Este greu pentru procurori să renunţe la putere (…). În Parchetul Curţii Supreme de Justiţie există procurori extrem de tineri, fără experienţă (…), se face abuz de delegarea acestor procurori fără experienţă (…)“ şi să ceară în mod imperios, dar salutar: „Acest sentiment de putere absolută al procurorului trebuie să dispară (…)“¹³⁰. Dar acest ultim panseu al judecătoarei trebuie înţeles în funcţie de dictonul Lordului Acton: „Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod absolut“. Descifrarea e simplă: puterea absolută a procurorului – care nu s-a rezumat doar la nivelul „sentimentului“, ci s-a reificat în acţiunile efective, aşa cum recunoaşte, ea însăşi, în interviul din care am citat – l-a corupt în mod absolut, ca individ, şi într-o majoritate absolută ca categorie profesională: a procurorilor.

În plus la acest haos legislativ contradictoriu, în care procurorii nu sunt magistraţi, conform Constituţiei, dar sunt magistraţi conform Legii 92/1992, neconstituţionale, mai remarcăm şi faptul că judecătorii au obţinut inamovibilitatea, conform Legii 92/1992, dar procurorii nu. Totuşi, aceştia au, practic, aceeaşi impunitate şi inamovibilitate, acordate de solidaritatea de clan. Dacă cineva mai are dubii privind validitatea raţionamentului nostru, continuăm citatul din interviul avocatului Aurelian Pavelescu: „Există o solidaritate a magistraţilor, în frunte cu ministrul Justiţiei, care convieţuiesc într-un sistem de recompense şi pedepse care nu poate fi penetrat“. Adică, pentru a-l parafraza pe Adrian Păunescu, referitor la politrucii din Epoca de aur, „magistraţii se premiază ei între ei, deşi lupta contra corupţiei este în desfăşurare“. Iar corupţia este în ascensiune, stimulată de magistraţi. Valentin Pavel, procuror general al Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Constanţa, crede că ieşirea din impas ar fi „să li se acorde şi lor, procurorilor, inamovibilitatea“¹³⁰. Noi credem că nu este cazul; dimpotrivă, trebuie să li se diminueze drastic „puterea absolută“. O susţinere indirectă a opiniei noastre o oferea chiar Ministerul Public, în reacţia sa la scandalul „Cătuşe sovietice“: acesta pledează pentru punctul de vedere „că activitatea procurorului este în concordanţă cu atribuţiile ce i le acordă Constituţia, Codul penal, Codul de procedură penală şi Legea de organizare judecătorească. (…) De altfel, Curtea Constituţională, printr-un număr de 7 decizii publicate în Monitorul Oficial, în perioada 1996-2000, a statuat că procurorul este magistrat împuternicit prin lege să exercite atribuţii judiciare în sensul Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar dispoziţiile Codului de procedură penală, care conferă procurorului prerogativa efectuării urmăririi penale şi posibilitatea de a dispune arestarea preventivă în calitate de magistrat, nu contravin Constituţiei (…)“¹³¹ etc. Evident, este o pledoarie pro domo, iar Ministerului Public nu-i poţi pretinde să recunoască realitatea, căci, din răspunsul lui, transpare – ba chiar transpiră, cu un iz puturos – acel „sentiment de putere absolută“ al procurorului, cum zicea cu acribia sa ştiinţifică judecătoarea Viorica Costiniu. Faptul că Ministerul Public a minţit, cu neruşinarea caracteristică celui ce deţine puterea absolută, o atestă chiar propunerea de modificare a Codului de Procedură Penală, survenită la puţin timp după exhibarea, cu dezinvoltura sa dintotdeauna, a respectivei pledoarii. Căci, într-adevăr, s-a stipulat ca procurorii să nu mai emită mandate de arestare decît pentru trei zile, urmînd ca mandatele de 30 de zile să fie date de judecătorii special desemnaţi ai instanţei de judecată. Adică, în (In)Justiţia română să se pună capăt ilegalităţilor intrate în practica rutinieră şi să se conformeze cerinţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pe care procurorii şi judecătorii le încălcaseră, cu consecvenţă, pînă acum. Şi, oricum, prin asta se recunoaşte, tacit, că procurorii nu sunt magistraţi – deşi Ministerul Public susţinuse invers, pînă cu puţin timp înainte –, dar se comportă ca atare şi, în plus, mai au pretenţia să li se acorde şi lor inamovibilitatea!

Cît despre autosuficienţa Magistraturii, în genere, ea a fost descrisă, printre alţii, de către Cristian Tudor Popescu, în stilul său picant, sub titlul „Eficientizarea cheremului“¹³². Ca să nu mai amintim alte publicaţii care au avut curajul să denunţe, măcar o vreme, corupţia endemică din Magistratură.

Dar, cum fiecare regim îşi apără organele de prezervare a establishment-ului, la bilanţul P.S.D.-ist al activităţii din Ministerul Justiţiei s-a încercat aceeaşi paletă roz-bom-bom, dar cu fariseismul tipic celor obişnuiţi cu avocăţismele şi cu a arunca vina pe alţii, după cum arată Violeta Fotache, într-un articol cu nişte titluri prin care riscă să intre în colimatorul „inJustiţiei“: „Năstase spune că separaţia puterilor în stat e o formulă depăşită“ şi „Vorbit-a Rodica Stănoiu: Mass media – element nociv pentru imaginea Justiţiei / Despre corupţia din magistratură n-a spus că ar fi la fel de nocivă“, din care cităm un fragment simptomatic: „Nimic despre corupţie. Premierul Adrian Năstase a avut chiar un răspuns înţelegător: «Nu trebuie să exagerăm cu corupţia din magistratură. Magistraţii sunt şi ei oameni, sunt şi ei români. Şi ei trăiesc într-o societate de tranziţie, cu tot felul de tentaţii». Acesta a continuat, însă, reparatoriu cumva: «Faptul că judecătorii au făcut mai multă curăţenie în curtea lor este un merit»“¹³³.

Adică „Spiritul legilor“ al lui Montesquieu nu ar mai fi valabil de la Năstase încoace şi, evident, aceeaşi placă cu corupţia specific autohtonă, „ca la români“, de parcă nu ar fi vorba de un Cod Civil şi Cod Penal de inspiraţie napoleoniană şi, deci, din aceeaşi sorginte a codului roman. Adică legislaţia e făcută după codul juridic roman, dar corupţia ar fi autohtonă! Ceea ce ar fi rizibil dacă nu ar fi tragic. Pentru că nu Epoca Tranziţiei este de vină, ci tarele caracterologice, morale şi, uneori, chiar psihice ale magistraţilor; în individualitatea lor, aceştia sunt de vină în escaladarea corupţiei, iar nu trăsăturile poporului român. Pentru că o minima moralia ne obligă să presupunem că, în cei şapte ani de-acasă, părinţii respectivilor judecători şi procurori nu i-au învăţat să fure, să înşele, să pactizeze cu criminalii etc., ci i-au învăţat Decalogul.

Apropo de valoarea magistraţilor, de rectitudinea lor morală, de deontologia lor, pe de o parte, şi de tropismul lor spre „tentaţii“ (citeşte corupţie) şi inversarea valorilor în Epoca Tranziţiei, pe de altă parte, este de amintit remarca unui ziarist (al cărui nume ne scapă, din păcate), cum că, în Justiţia română nu s-a remarcat nici un judecător care să fi devenit celebru prin îngenuncherea avocaţilor versatili (citeşte: escroci) şi prin trimiterea la închisoare a corupţilor, ca în Italia, de exemplu, ci, dimpotrivă, toţi au fost învinşi de nişte avocaţi, care au devenit celebri prin apărarea corupţilor şi, evident, plini de bani. După pierderea Puterii de către Adrian Năstase, preşedintele Traian Băsescu a iterat acuzele la adresa Magistraturii, pe acelaşi motive: corupţia şi ineficienţa profesională.

NOTE

121) Monica Cercelescu, „Dispoziţiile comuniste din Codul penal rămîn de neclintit“, în Adevărul, nr. 3579, 18 dec. 2001, pag. 9.

122) Vezi supra, nota 95.

123) Răzvan Savaliuc, Adina Anghelescu, „Asociaţia Magistraţilor sare la gîtul ziariştilor“, în Ziua, nr. 2286, 18 dec. 2001, pag. 3. Similar, vezi şi: Adrian Ursu, „Hingherul Stoica vrea să pună botniţă presei“, în Adevărul, nr. 2387, 29 ian. 1998, pag. 1 şi 16.

124) Jacques Cousteau, „Inamicul public nr. 1 este societatea de consum“, în Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale. Editura Antet, 2001, pag. 140-147.

125) James Gustave Speth, „Inegalitatea globală: 358 de miliardari la 2,3 miliarde de oameni“, în Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale. Editura Antet, 2001, pag. 155-157.

126) Erich Fromm, Texte alese. Editura politică, Bucureşti, 1983, pag. 498-512.

127) Ignatio Ramonet, „L’Axe du mal“, în Le Monde Diplomatique, martie 2002, pag. 1. Vezi şi Corneliu Vadim Tudor, în România Mare, nr. 612, 5 aprilie 2002, pag. 15.

128) Discursul lui Michael Guest, la Iaşi, la întîlnirea cu magistraţii, în Ziua, 25 ianuarie 2002, pag. 5.

129) Vasile I. Zărnescu, „Declinul Securităţii Naţionale (IX), Inversarea valorilor“, în ANCHETA, nr.     , 24 aprilie 2002, pag. 10.

130) Răzvan Savaliuc, „Reacţii la «Cătuşe sovietice»“, în Ziua, nr. 2304, 14 ianuarie 2002, pag. 7.

131) Biroul de relaţii cu mass media, „Ministerul Public doreşte schimbarea legii penale“, în Ziua, nr. 2306, 16 ianuarie 2002, pag. 7.

132) C. T. Popescu, „Eficientizarea cheremului“, în Adevărul, nr. 2426, 16 martie 1998, pag. 1 şi 16.

133) Violeta Fotache, „Năstase spune că separaţia puterilor în stat e o formulă depăşită“, în Adevărul, nr. 3623, 13 februarie 2002, pag. 1 şi 15.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. Zărnescu