IMPOSTURA CATOLICILOR ORIENTALI (1)

Vasile Zarnescu

Aşa cum am mai spus în preambulul republicării studiului „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“, concomitent cu acesta am publicat, sub pseudonimul Iulia Cristescu, „Impostura catolicilor orientali“, tot în revista Politica, începînd cu nr. 391, din 25 septembrie 1999, pag. 16, cu continuare în nr. 392, pînă în nr. 412, 19 februarie 2000, pag. 17 – evident, tot fără bibliografie, din motivele arătate anterior. Studiul de faţă a constituit completarea celui indicat mai sus, înlesnindu-i înţelegerea, de aceea este necesară şi republicarea de faţă, mai ales că, în perceperea fenomenului numit „cultul greco-catolic“, lucrurile sunt foarte confuze şi acum. El a fost conceput şi redactat să figureze drept capitolul 12, în continuarea celuilalt (cap. 11), în cadrul unui volum mai amplu, numit Biserica Română Unită cu Roma între istorie şi impostură. De aceea, în bibliografie fac trimiteri la note care figurează în capitolele anterioare: cap. 2, cap. 6 etc. Nu le-am eliminat pentru că nu incomodează înţelegerea – fiind vorba de presa de acum un deceniu – şi, apoi, dacă le-aş fi scos, ar trebui să le reintroduc la asamblarea în vederea tipăririi, totuşi, a volumului menţionat.

Precum şi în cazurile anterioare, studiul este republicat ne varietur. Urmează textul tipărit din 25 septembrie 1999 până în 19 februarie 2000.

***

Însăşi denumirea dată de Vatican – Biserica Catolică Orientală de rit bizantin – arată că fostul cult greco-catolic a dispărut, devenind în întregime catolic. Aşadar, catolicii orientali se află într-o situaţie de deplină impostură, fiindcă pretind că sunt ceea ce nu sunt, ex-greco-catolicii comiţând, din această cauză, ab initio, mai multe delicte: înşelăciunea, substituirea de persoană juridică, uzurparea de nume. Ca atare, fiindcă nu se mai jenează de nimic, le comit şi pe celelalte: încălcarea legilor, denigrarea instituţiilor statului, a Bisericii Ortodoxe Române, denunţarea României către forurile internaţionale pentru o pretinsă încălcare a dreptului la libertatea religioasă, a dreptului de proprietate etc.

Acţiunile lor se dovedesc a fi – fără putinţă de tăgadă – antiortodoxe, antistatale şi antinaţionale, liderii ex-greco-catolici reprezentând un risc major pentru naţiunea română. Evident, sub aspectul periculozităţii, nu punem semnul egalităţii între lideri şi simplii enoriaşi, care nici nu ştiu în ce an a fost promulgată, de exemplu, faimoasa stupiditate numită „infailibilitatea papei“. Această dogmă, se ştie, a provocat, după Reformă, o nouă schismă între catolici şi, în esenţă, a instituit apariţia in nuce a cultului personalităţii. De altfel, Eugen Drewermann afirma recent că „Biserica Catolică reprezintă autoritarismul absolut“, ceea ce explică obedienţa deplină a liderilor ex-greco-catolici faţă de directivele Vaticanului.

1. Dimensiunea antiortodoxă a cultului ex-greco-catolic

Dimensiunea antiortodoxă a cultului ex-greco-catolic, manifestată îndeosebi prin denigrarea Bisericii Ortodoxe Române, s-a manifestat eficient prin respingerea constantă a dialogului propus de către ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, în conformitate cu prevederile articolului 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990. Acest dialog a fost propus de Vatican şi aprobat prin semnarea Hotărârilor de la Balamand (Liban). Trebuie să remarcăm că, deşi reprezentantul Bisericii Catolice Orientale, prof. dr. pr. Liviu Pandrea, a semnat respectivele Hotărâri de la Balamand (1), liderii ex-greco-catolicilor le-au încălcat programatic, dedându-se la violenţe verbale, în mass media, la violenţe fizice, prin ocuparea forţată a locaşurilor de cult, la violentarea Justiţiei prin intentarea de procese în instanţă pentru recuperarea fostului patrimoniu la care nu mai aveau dreptul – acţiuni ilicite câştigate prin manipularea ocultă a instanţelor de judecată sau profitând de ignoranţa juridică a judecătorilor respectivi, care îşi manifestau „deplina suveranitate a gândirii“ invocând doar „sacrosanctul“ principiul al dreptului de proprietate, dar ignorând legislaţia în domeniu. În acelaşi timp, liderii ex-greco-catolici clamau dreptul exclusiv de a se intitula „creştini“, statuând că doar ceea ce fac ei reprezintă manifestarea unei autentice „dragoste frăţeşti“, refuzând ortodocşilor – sau măcar unora dintre ei – capacitatea de a se manifesta astfel. Totodată, prof. dr. pr. Liviu Pandrea, semnatarul Hotărârilor de la Balamand, nu şi-a manifestat niciodată dezacordul cu practicile „talibane“ – ca să folosim expresia de succes a lui Ion Cristoiu, preluată de mulţi ziarişti – ale liderilor ex-greco-catolici, care conduc P.N.Ţ.C.D., deşi încă este creditat ca o persoană cu discernământ, fiind premiat: «Profesorul dr. pr. Liviu Pandrea a fost declarat recent „Om internaţional al anului 1997-1998“ din partea International Biographical Center of Cambridge (Anglia), fiind distins şi cu Certificatul de Merit acordat de acelaşi institut prestigios …» (2).

Între timp, după ce liderii ex-greco-catolici au ajuns la Putere şi au putut să îşi impună punctul de vedere în pofida legilor, au început să accepte dialogul: «Răspunzând, cu o întârziere strategică, invitaţiei din 17 martie 1998 (imediat după evenimentele penibile de la biserica „Schimbarea la Faţă“, din Cluj-Napoca), lansată de Biserica Ortodoxă Română, de a se aşeza la masa tratativelor, Biserica Greco-Catolică a trimis la Bucureşti o scrisoare de răspuns, chiar înainte de a începe lucrările Sf. Sinod (3-5 mai 1998).

Semnată la „vârf“, de I.P.S. Lucian Mureşan, scrisoarea de răspuns este astfel concepută încât acceptă – după 8 ani – dialogul cu ortodocşii, păstrând, totuşi, un singur şi important amendament: să se ţină cont, în timpul discuţiilor, de conţinutul „Legii Boilă“ şi de prevederile acesteia, care ar satisface, în opinia semnatarilor, solicitările uniaţilor transilvăneni.

De cealaltă parte, P. F. Patriarhul Teoctist consideră – în numele ortodocşilor – că „Legea Boilă“ nu reprezintă o soluţie viabilă pentru dezamorsarea şi chiar rezolvarea acestui conflict interconfesional pornit de la realităţi patrimoniale controversate. Mai mult, printr-o inteligentă deplasare de accent, Patriarhul preconizează că la masa tratativelor va participa şi un observator de la Vatican. Aceasta pentru ca „lucrările să se desfăşoare în lumina dialogului ecumenic între Biserica Romano-catolică şi Biserica Ortodoxă“. Şah-mat!, deoarece, la o citire mai atentă, Biserica Unită nu apare nicăieri în textul scrisorii. Acest fapt poate declanşa două concluzii: ori Biserica Unită este reprezentată, de această dată, de Roma, ea neputându-se reprezenta singură şi neparticipând decât în poziţie secundă la dialog, ori Biserica Greco-catolică este asimilată total Bisericii Romano-catolice şi dialogul se va desfăşura într-o altă atmosferă ecleziastică, de pe alte poziţii. Oricum, mutarea este foarte inspirată din partea ortodocşilor, iar persoane neoficiale din Biserică atribuie acest succes activităţii desfăşurate de ambasadorul român la Vatican, d-l Teodor Baconsky. Mai mult, în acceptul (!) său de a vizita România, Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea nu a mai condiţionat împlinirea acestui eveniment de rezolvarea problemei restituirii bisericilor greco-catolice. Aşadar, cât de curând vom asista la o domolire a tonului belicos şi a invectivei reciproce, pe care, cu „frăţească dragoste“ cele două Biserici surori şi le împărţeau cu dare de mână (sic). Atmosfera de pace confesională se va instaura mult mai uşor prin implicarea directă a Vaticanului, care va găsi abilitatea să tempereze excesul vindicativ al vechii gărzi din Biserica Greco-catolică. De altfel, această falangă zgomotoasă şi tenace a catolicismului a contribuit, în mare măsură, la tensionarea raporturilor dintre Răsăritul ortodox şi Apusul catolic, fiind tot timpul subiect de şantaj politic şi piatră de poticnire în relaţiile interconfesionale» (3).

Este necesar de semnalat că această nouă încercare de dialog întreprinsă de Biserica Ortodoxă Română este tratată la modul ironic, suspicios şi cu vădita intenţie de a fi sabotată de către „creştinii“ maghiari, care se exprimă astfel: «„Preasfinţia sa“ Bartolomeu Anania, conducătorul Bisericii ortodoxe din Cluj, îl aşteaptă cu nerăbdare pe Papa Ioan Paul al II-lea să-şi onoreze promisiunea de a vizita România. Vizita este preconizată anul viitor sau mai târziu. O primă condiţie a acestei vizite ar constitui-o reconcilierea dintre ortodocşii şi greco-catolicii din România (sau poate numai din Cluj?). Biserica ortodoxă a şi demarat măsuri în acest sens: a înfiinţat un consiliu al prelaţilor ortodocşi din Transilvania, menit să aibă un rol decisiv în atenuarea diferenţierilor interconfesionale. Printre membrii acestui consiliu se numără şi un observator din partea Vaticanului…» (4).

Pe de altă parte, trebuie, totuşi, să facem câteva corectări şi la comentariul lui Nicolae Filip, de la ziarul Azi. După cum s-a putut constata atât din cele expuse anterior, cât şi din consultarea bibliografiei menţionate, invectivele erau proferate exclusiv de către ex-greco-catolici, ortodocşii fiind în legitimă apărare şi, oricum, abţinându-se de la imprecaţii – ca dovadă faptul că, pe de o parte, Mircea Ionescu-Quintus şi Petre Roman au fost nevoiţi să le „taie“ microfonul de la tribuna Parlamentului lui Matei Boilă şi Ioan Moisin (5), iar, pe de altă parte, Ziua a început să îi ia apărarea Bisericii Ortodoxe Române şi să publice, uneori, o „pagină creştină“. Apoi, din păcate, pe lângă observaţiile judicioase, redactorul de la Azi introduce ilicit o pretinsă viclenie în „manevrele“ ortodocşilor, care i-ar fi făcut „şah-mat“ pe catolicii orientali, „deoarece, la o citire mai atentă, Biserica Unită nu apare nicăieri în textul scrisorii“. Dar N. Filip, publicând pe două coloane atât scrisoarea Patriarhului Teoctist, cât şi a Mitropolitului Lucian Mureşan, ar fi putut evita să atribuie altora intenţii inexistente. Respectiva presupusă „manevră“ este produsă de insuficienta perspicacitate a ziaristului, cauzată de o anume ignorantă – ignoranţă pe care am denunţat-o anterior. De altfel, nu este proprie numai lui, căci el, în atare postură, este victima unei stări de spirit induse de unele cercuri interesate. Ziaristul a preluat – prin mimetism şi în mod necritic – idei vehiculate tendenţios, dar prelucrate foarte subtil, pentru a fi convingătoare, în publicaţiile aservite respectivelor grupuri de presiune.

Este adevărat că Lucian Mureşan îşi semnează scrisoarea ca fiind „Mitropolitul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică“, scrisoare în care spune, printre altele: «Noi am aşteptat şi aşteptăm din partea Bisericii Ortodoxe surori, mai mari, un gest concret de caritate şi dreptate şi pentru acest motiv insistăm asupra „Legii Boilă“: am suferit cu toţii, iar suferinţa nu se poate pune la cântar». Impostura Mitropolitului Lucian Mureşan este atestată de calitatea în care semnează, iar ipocrizia se vede chiar în acest citat: pretinde – acum – egalitate la suferinţă, dar recunoaşte că Biserica Ortodoxă este „mai mare“, deci, aplică o unitate de măsură ca să evalueze cine e mai „mare“; în schimb, vrea ca numai Biserica Ortodoxă să facă „un gest concret de caritate şi dreptate“ – „dreptatea“ lui Lucian Mureşan constând în aplicarea „Legii Boilă“, deşi admite, în subsidiar, că „Biserica greco-catolică“ este, implicit, „mai mică“; şi, ca atare, nu are nevoie de restitutio in integrum. Totodată, Matei Boilă, Ioan Moisin şi ceilalţi consideră că numai ei au suferit în închisori şi „în catacombe“, în timp ce prelaţii ortodocşi „colaborau cu Securitatea şi cu comunismul“.

Totuşi, în scrisoarea Patriarhului Teoctist se spune clar: «…Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 4-5 iunie 1998, a luat act de scrisoarea de răspuns a înalt Prea Sfinţiei Voastre, nr. 626 din 29 mai 1998, prin care Vă exprimaţi disponibilitatea de a participa la dialogul cu Comisia centrală propusă de Patriarhia Română, la care Biserica Catolică Orientală de rit bizantin (greco-catolică) va fi reprezentată de întregul său episcopat.

Considerând că „Legea Boilă“ nu este şi nu poate fi calea de soluţionare a litigiilor patrimoniale existente între Bisericile noastre surori, Sfântul Sinod a hotărât ca data şi locul de întâlnire pentru dialog să Vă fie aduse la cunoştinţă în timp util, urmând ca la această întâlnire să participe şi un observator al Vaticanului, pentru ca lucrările noastre să se desfăşoare în lumina dialogului ecumenic dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă…» (6). Deci, „la o citire mai atentă“, redactorul respectiv ar fi remarcat că Biserica Unită apare – atât cu numele ei real, adică „Biserica Catolică Orientală de rit bizantin“, dar şi cu precizarea din paranteză, „(greco-catolică)“, pentru ca toată lumea să ştie despre cine este vorba. Dacă ar fi dovedit ceva mai mult decât o „citire atentă“, redactorul de la Azi şi-ar fi dus până la capăt cele două concluzii potenţiale şi ar fi remarcat, într-adevăr, că: 1) Biserica Ortodoxă Română tratează cu Biserica Catolică deoarece acesteia i se subordonează „Biserica Catolică Orientală de rit bizantin (greco-catolică)“; şi 2) propune „un observator al Vaticanului“ – evident, pe post de martor – deoarece Vaticanul este autoritatea superioară a Bisericii Catolice Orientale de rit bizantin din România, de care aceasta trebuie să ţină cont, pentru că, până acum, a ignorat opinia Vaticanului în problema aplicării principiului restituito in integrum – e-adevărat, opinie exprimată doar formal –, după cum am arătat anterior, în capitolul 11 [mă refer la capitolul „Ilegalitatea cultului ex-greco-catolic“ – n.n., V.I.Z.].

O altă contradicţie a lui N. Filip se află în finalul comentariului său. Astfel, deşi admite – fapt veridic, de altfel – că „vechea gardă din Biserica Greco-catolică“ este „falanga zgomotoasă şi tenace a catolicismului, care a contribuit, în mare măsură, la tensionarea raporturilor dintre Răsăritul ortodox şi Apusul catolic…“ etc., presupune că tratativele cu Biserica Catolică se vor desfăşura „într-o altă atmosferă ecleziastică“. Or, tocmai Vaticanul este cel care-i manevrează pe ex-greco-catolici, această „falangă zgomotoasă şi tenace a catolicismului“.

O consecinţă în plus a violenţelor proferate şi practicate de ex-greco-catolici, a tensionării permanente a climatului social şi interconfesional, este faptul că a fost necesar ca, în iunie 1998, în Italia, la Ariccia, să se reîntâlnească unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai celei Catolice pentru a rediscuta „Implicaţiile eclesiastice şi canonice ale uniatismului“ – temă care mai fusese discutată, deja, la Ariccia şi la Balamand, unde s-a convenit că „neînţelegerile patrimoniale se rezolvă pe calea dialogului la nivel local, fără intervenţia statului“ (7).

Prozelitismul şi tensiunile interconfesionale de care se fac vinovaţi ex-greco-catolicii, la îndemnul ocult al Vaticanului, în ţările din Europa Centrală şi de Est, au fost denunţate la Graz de către Patriarhul Alexei al II-lea al Rusiei. Acestea constituie – în fond şi în mod întemeiat – şi cauza pentru care Bisericile Ortodoxe din Rusia şi din România au refuzat constant vizitele mult visate de papa Ioan Paul al II-lea.

Prozelitismul catolicismului este îndreptat spre Estul Europei pentru a compensa continua descreştere a audienţei sale în zonele tradiţionale. Inconsistenţa catolicismului în Occident este denunţată de către personalităţi care nu pot fi suspectate de comunism, din chiar ţările occidentale. Astfel, într-o carte prin al cărei stil de o ironie cruntă aminteşte de Voltaire, teologul catolic francez François Brune recunoaşte: „Este din ce în ce mai vădit că lumea aceasta nu mai are sens, că valorile care o domină sunt profund pervertite. Totul aspiră la înnoire, întocmai ca natura la sfârşitul iernii. Se ştie că nu va mai fi de ajuns o schimbare de regim, vreo revoluţie oarecare, pentru ca totul să meargă mai bine. Nu este vorba doar de o mai bună organizare, de structuri sociale mai bine adaptate.

Ceea ce împinge atâţia tineri la sinucidere sau la droguri – acelaşi lucru – e vidul, angoasa în faţa unei existenţe care nu are nici un sens, nu duce la nimic“ (8). Aceasta este consecinţa faptului că, de mai multe secole, catolicii s-au simţit tot mai dezamăgiţi şi abandonaţi, după ce au fost agresaţi cu diverse dogme, ca aceasta: «„Mai bine te înşeli împreună cu Papa, decât să ai dreptate împotriva lui“. Se ajunge, astfel, la o abdicare completă a persoanei: Nu-l mai căutaţi pe Dumnezeu, voi, personal; Biserica (adică instituţia) are grijă de voi. N-aveţi decât să o urmaţi orbeşte. Singurul vostru rol este să faceţi ce vă spune, chiar dacă este destul de departe de Evanghelie. (…) A vrea să reduci viata spirituală la o supunere a inteligenţei şi a inimii faţă de o Instituţie înseamnă a împiedica această întâlnire cu Dumnezeu. Instituţia nu mai îndeplineşte, atunci, rolul unui catalizator care facilitează această întâlnire, ci se interpune şi devine obstacol.

Slujitorul neprecupeţit al Instituţiei, la rândul său, nu mai atrage multă lume. Se vede prea bine că nu face decât să repete lozinci din care el însuşi nu se hrăneşte cu adevărat. (…) În zilele noastre nu mai sunt mulţi cei care să se înşele cu Papa. Dar asta poate şi din cauză că Papii s-au înşelat prea adesea. Pentru că, atunci când puneau să fie torturaţi şi arşi ereticii, o făceau cu convingerea că este voinţa lui Dumnezeu. Iar astăzi vorbesc cu aceeaşi siguranţă, convinşi că, în lumina Revelaţiei (şi, uneori, a lui Aristotel), nu s-ar putea înşela“ (9). Rezultatul acestui serviciu religios birocratic al catolicismului este că bisericile catolice din Occident sunt, de multă vreme, aproape goale. În Franţa, de exemplu, conform unui sondaj de opinie din 1986, doar 16 la sută dintre francezi se declarau catolici practicanţi. Fireşte că, în ţările protestante, respectiva pondere a catolicilor practicanţi este şi mai mică (10).

În consecinţă, în căutare de enoriaşi, prin reînvierea defunctului cult „greco-catolic“, Vaticanul vrea să-şi recupereze audienta pierdută şi, în compensaţie, să-şi extindă influenţa în Răsărit şi să întreprindă în ţările ex-socialiste ceea ce nu mai poate realiza în Occident. Or, aceasta nu mai este atitudine „ecumenică“, cum încearcă Ioan Paul al II-lea să prezinte lucrurile. Iar faptul că Ortodoxia din acest areal geopolitic şi geocultural refuză să se lase păcălită este catalogat de agenţii catolicismului camuflaţi sub paravanul „europenismului“ şi al „mondialismului“ – ca Lucian Mureşan, Ioan Moisin, Matei Boilă, Dinu Zamfirescu, Alexandru Paleologu, Gabriel Andreescu, H.-R. Patapievici, Dan Pavel ş.a. – ca atitudine „necreştinească, conservatoare, înapoiată, primitivă“ şi alte astfel de invective.

NOTE

1) Vestitorul Ortodoxiei, nr. 100, august 1993, pag. 8.

2) Virgil Lazăr, «Un preot greco-catolic declarat la Cambgridge „om internaţional al anului“», în România liberă, nr. 2502, 20 iunie 1998, pag. 14.

3) Nicolae Filip, „Începe dialogul dintre ortodocşi şi greco-catolici, în Azi, nr. 1752(23235), 19-20 iunie 1998, pag. C/7.

4) Kisgyorgy Reka, „Înăbuşirea conflictului?“, în Romaniai Magyar Szo (Bucureşti), nr. 2740, 17 iunie 1998, pag. 2.

5) Vezi supra, cap. 2, nota 18, cap. 6, notele 34 şi 36.

6) Nicolae Filip, supra, nota 3; vezi şi articolul redacţional „Încă un pas pe calea dialogului dintre Bisericile Ortodoxă şi Greco-Catolică, în Curierul Naţional, nr. 2211, 17 iunie 1998, pag. 11.

7) Corneliu Ciocan, „În Italia, catolicii şi ortodocşii discută despre Biserica Greco-Catolică“, în Evenimentul zilei, nr. 1814, 16 iunie 1998, pag. 4; vezi şi supra, cap. 2, nota 15.

8) François Brune, Hristos şi Karma. Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pag. 7-8.

9) Idem, pag. 34-35.

10) Vezi L’État de la France et de ses habitants, Sous la direction de Minelle Verdié. Éditions la Découverte, Paris, 1989, pag. 461.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU