Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

Motto: “Singurii noştri prieteni sunt munţii” (aforism kurd).

ÎNTR-O ENUMERARE PRIMARĂ, cu caracter mai degrabă didactic şi evident contestabilă tocmai datorită nerigurozităţii ei asumate, factorii de geostress care caracterizează regiunea Orientului Mijlociu ar putea fi schematizaţi aleator ca importanţă astfel: 1.) penetrarea şi acoperirea marcată a complexului regional de securitate de către marile puteri extraregionale; 2.) islamizarea (în accepţiunea largă a termenului, şi nu cea restrânsă de fundamentalism islamic militantist); 3.) problema resurselor naturale – petrol, apă şi gaze naturale; 4.) problema kurdă; 5.) problema refugiaţilor palestinieni; 6.) Israelul şi relaţiile sale cu statele din regiune; 7.) înarmarea convenţională; 8.) programele unor state de dezvoltare a armelor de distrugere în masă – Israelul şi Iranul; 9.) deficitul dublu de modernizare şi democratizare; 10.) instabilitatea asociată fazei timpurii de nation-building care caracterizează majoritatea statelor regionale [1].

În setul celor zece, factorul grupului populaţional kurd este evident greu de ierarhizat în importanţa sa, dar, în mod cert, el rămâne în continuare şi în bună măsură paradoxal o problemă recurentă în dinamica securităţii regionale. Frecvent supranumiţi “cea mai mare naţiune din lume fără stat”, kurzii populează în număr de aproximativ 30 de milioane zona de confluenţă dintre Anatolia, Peninsula Arabă şi Caucaz, pe suprafaţa relativ contiguă a ceea ce a fost Kurdistanul istoric: aproximativ 16 milioane în sud-estul Turciei, 8 milioane în nordul-estul Iranului, 4 milioane în nordul Irakului, 350.000 în enclave compacte în nord-estul Siriei şi alte peste 200.000 dispersaţi în Armenia şi Azerbaijan. Suprafaţa de cca. 230.000 mile2 acceptată cvasiunanim de către kurzi ca reprezentând teritoriul strămoşesc rămâne actualmente divizată între Turcia (43%), Iran (31%), Irak (18%), Siria (6%), Armenia şi Azerbaidjan (2%).

Istoric

Istoric, după aşezarea lor în regiune în urmă cu circa 1500 de ani, în cadrul devastării de către trupele otomane în secolele XVI-XVIII a teritoriului Kurdistanului istoric, mulţi kurzi sunt deportaţi din regiune în teritoriile periferice ale Imperiului Otoman. Apoi, după stabilirea în 1750 a marelui regat kurd Zand, acesta cade în 1867 sub stăpânire otomană. Învinsă în primul război mondial de partea Puterilor Centrale, Turcia semnează în 1920 tratatul de pace de la Sèvres, care prevede ca populaţiei kurde să i se acorde “autonomie locală”. În paralel, în Azerbaijan autorităţile sovietice înfiinţează în 1920 provincia autonomă “Kurdistanul Roşu” desfiinţată nouă ani mai târziu. Turcia, victorioasă în războiul cu Grecia (1919-1922), obţine revizuirea clauzelor Tratatului de la Sèvres, iar noul Tratat de pace de la Lausanne, din 1923, împarte teritoriile locuite de kurzi între Turcia, Siria şi Irak.După proclamarea republicii turce de către Mustafa Kemal în octombrie 1923, legislaţia noului stat nu recunoaşte kurzii ca minoritate, iar pe fondul a numeroase revolte reprimate violent, Kurdistanul turc este declarat “zonă militară”, accesul străinilor în zonă fiind interzis din motive de securitate – interdicţie menţinută până în 1965.

Al doilea război mondial nu a adus nici el mult dorita autonomie pentru kurzi nici în Turcia sau Irak, nici în nou creatul stat sirian, iar întreaga perioadă postbelică este punctată de revolte ale kurzilor, alternative iar uneori simultan prin contagiune, în Turcia, Irak şi Iran. Singura formă de autonomie din primele decenii postbelice o reprezintă înfiinţarea în 1945 de către kurzi a republicii Mahabad în zona din Iran ocupată de trupele sovietice, care a fiinţat însă doar un an, până când teritoriul a reintrat în posesia Iranului. În acelaşi timp, în statul vecin Irak, revolta kurzilor conduşi de Mustafa Barzani a fost înăbuşită violent, cca. 100.000 kurzi refugiindu-se la acea vreme în Iran. În Turcia, după o ameliorare relativă sub guvernarea dintre 1950-1960 a Partidului Democrat, situaţia kurzilor s-a deteriorat sever după prăbuşirea în 1958 a Pactului de la Bahgdad (moment al redenumirii sale în forma CENTO), ai cărui membri Turcia, Iran şi Irak aveau probabil ca unic obiectiv comun fezabil evitarea creării unui stat kurd. Doi ani mai târziu, când în Irak avea loc o nouă revoltă kurdă, generalul turc Cemal Gürsel, devenit şeful statului, avertiza public că “dacă turcii din munţi nu-şi ţin gura, armata nu va ezita să le îngroape oraşele şi satele în bombe. Ei şi ţara lor vor fi înecaţi într-o baie de sânge”[2]. Ulterior, înfiinţarea PKK[3] în Turcia în 1974 consemnează debutul insurgenţei de notorietate din sud-estul Anatoliei, soldate după diferite estimări, cu 30.-40.000 victime.

În Irak, un nou val de revolte în anii ’80 este reprimat violent în cadrul operaţiunii “Anfal”, în care trupele guvernamentale au făcut uz inclusiv de rachete şi bombe cu napalm, iar după încheierea (1988) operaţiunilor trupelor irakiene asupra kurzilor irakieni în perioada de sfârşit a războiului irano-irakian, numeroşi militanţi PKK s-au refugiat din Turcia în nordul Irakului, unde şi-au organizat baze de antrenament şi au cumpărat armamentul capturat de militanţii kurzi locali de la trupele lui Saddam Hussein.

Apoi, în martie 1991, în contextul Războiului din Golf, kurzii din Irak organizează o nouă campanie militară împotriva regimului lui Saddam Hussein, însă trupele guvernamentale lansează o contraofensivă devastatoare în urma căreia 1 milion de kurzi se refugiază în Iran, iar alte 450.-500.000 se îndreaptă spre Turcia. Întrucât guvernul de la Ankara, de teama destabilizării situaţiei interne, nu acceptă un influx masiv, cei din urmă rămân în majoritatea lor expuşi în munţi, iar trupele lui Saddam, foamea şi frigul provoacă în jur de 1000 morţi pe zi. Ulterior războiului, alimentând mai mult sau mai puţin politicile anti-regim ale grupurilor kurd şi arab şiit, ONU a decis după război crearea în nordul Irakului a unei “zone kurde de securitate”, în care survolurile aeriene erau interzise, iar kurzii ar fi urmat să beneficieze de un grad sporit de autonomie.

În paralel, liberalizarea politică a regimului din Turcia condiţionată mai ales de condiţiile asociate deschiderii negocierilor de aderare la UE (decizie adoptată finalmente în decembrie 2004) a adus cu sine recunoaşterea kurzilor ca minoritate şi acordarea acestora de drepturi civile şi libertăţi politice, situaţia ameliorându-se în special după decapitarea PKK prin arestarea liderului Abdullah Öçalan în 1999 şi transformarea organizaţiei de gherilă PKK mai întâi în KADEK (“Congresul Libertăţii şi Democraţiei Poporului”) în 2002 şi Kongra Gel (KDK) la sfârşitul lui 2003, împreună cu comunicarea angajamentului de a renunţa la dimensiunea sa militarizată.

În Irak, răsturnarea regimului lui Hussein în 2003 a produs o schimbare din temelii a sistemului politic, cu acordarea de drepturi într-un stil apropiat celui occidental kurzilor. Mai mult chiar – fapt de neimaginat cu câţiva ani în urmă – actualul preşedinte irakian Jalal Talabani este kurd, iar în consecinţa ultimelor alegeri legislative din decembrie 2005, formaţiunile politice kurde vor participa la guvernare în coaliţie cu Alianţa Unită a şiiţilor.

zone locuite de kurzi in Orientul Mijlociu

Kurzii ca problemă de securitate în Orientul Mijlociu

În ciuda democratizării tratamentului democratic din aceste două state, şi deşi ocupă o importanţă minoră în abordările şi perspectivele de securitate urmărite de-a lungul studiului nostru, kurzii reprezintă în continuare una din cele mai importante probleme de securitate atât pentru regiunea Orientului Mijlociu, cât şi pentru statele cu minorităţi kurde în particular. Macrogrupul kurd este sursa unor multipli factori de geostress, care afectează practic toate sectoarele de securitate ale statelor implicate: a.) militar – prin separatismul care ameninţă integritatea teritorială a statelor; b.) politic – fiind ameninţată stabilitatea întregului sistem politic ale fiecărui stat, precum şi a setului ideologic care legitimează un status-quo care privează kurzii de drepturi egale cu cele ale majorităţii; c.) economic – prin implicaţiile celorlalte sectoare, dar şi prin costurile de pildă de 8,2 mld. USD anual suportate de Ankara în timpul insurecţiei kurde şi prin disparităţile socio-economice dintre provinciile kurde şi restul ţării în Turcia; d.) societal – ameninţată fiind “capacitatea unei societăţi de a-şi menţine esenţa caracterului său în condiţiile variabile ale unor ameninţări posibile sau actuale”, prin cele trei mecanisme clasice – migraţia (ex. regimurile turc şi fost irakian au deportat/evacuat/cauzat emigrarea a câteva milioane de kurzi, competiţia pe verticală (sporirea distinctivităţii etnice a grupului minoritar şi radicalizarea revendicărilor sale naţionaliste până la solicitarea independenţei depline) şi competiţia pe verticală (într-un efect “de domino”, inspirat de teoria “contagiunii”, al importului de instabilitatea din direcţia conaţionalilor kurzi din statele învecinate; e.) [chiar] ecologic – recognoscibil de pildă în atentatul comis de PKK la sfârşitul anului 1995, lângă Diyarbakir, la doar câţiva kilometri de oleoductul BTC, sau în posibilitatea ocurenţei unor catastrofe de tip ecologic legate de cele 20 de baraje de pe Tigru şi Eufrat (care izvorăsc în Kurdistanul turc şi sunt principala sursă de aprovizionare hidrică a Siriei şi Irakului).Cât priveşte factorii care amplifică exponenţial importanţa geostrategică şi de securitate a minorităţilor kurde din statele Orientului Mijlociu, aceştia ar putea fi rezumaţi sintetic la: mărimea populaţională (al patrulea grup regional după mărimea sa de 30 milioanede unde şi cvasiunanimitatea considerării lor ca fiind “cea mai mare naţiune fără stat”) şi a suprafeţei ocupate (circa 230.000 mile2); ponderea semnificativă a minorităţilor kurde în ansamblul populaţiilor statelor: 20-25% în Turcia, 20-28% în Irak, 8-10% în Iran şi 7-9% în Siria; configuraţia geopolitică cu totul particulară a macrogrupului populaţional kurd – contiguu spaţial, dar fragmentat geopolitic în şase state vecine din Orientul Mijlociu exca macrogrupului; localizarea geostrategică excepţională – la intersecţia a numeroase axe de forţă geostrategică, rute energetice şi de transport, totul într-o regiune de înaltă conflictualitate, la frontiera NATO cu Iran, Irak şi Siria şi, mai mult, faptul că cele trei state plus Turcia sunt variabile-cheie în ecuaţia regională de securitate.

Făcând trimitere o idee larg acceptată în literatura de specialitate, aceea că în zonele în care legăturile etnice trec dincolo de graniţe, problemele domestice nu pot fi separate de relaţiile dintre state”, problema kurdă este una de preocupare pentru strategii statelor din regiune şi cei din afara ei deopotrivă şi una care complică extrem de mult orice calcule de securitate în regiune, cu atât mai mult cu cât kurzii au fost frecvent instrumentalizaţi prin alimentarea separatismului lor în statele vecine, în scopul atingerii unor obiective politice externe şi de securitate.

Mărturiile în acest sens abundă. Iranul de pildă a subvenţionat în anii ’90 insurgenţa PKK în Turcia, la fel cum Siria a găzduit în tabere de antrenament militanţi PKK. Similar, Irakul a sprijinit din umbră revolta din anii ’60 a kurzilor din Iran, precum s-a întâmplat în sens invers în războiul irano-irakian. De-a lungul anilor ’90, prevalându-se de prevederile acordului de securitate turco-irakian din 1983 [4], forţele turce de securitate organizau periodic incursiuni în nordul Irakului cu scopul de a distruge reţeaua locală a PKK. Apoi, în perspectiva proximă la momentul respectiv a unei noi intervenţii militare americane în Irak, problema kurdă a ajuns din nou pe agenda relaţiilor turco-americane; imediat după alegerile legislative din Turcia de la 3 noiembrie 2002, lideri ai Forţelor Armate Turce s-au deplasat în SUA, pentru a discuta despre iminentul atac asupra Irakului. Elocvent pentru importanţa kurzilor ca problemă pe agenda de securitate a statelor din regiune, trei din cele cinci puncte-condiţii (de participare a Turciei la coaliţie şi de punere la dispoziţie a bazelor sale de la Incirlik) prezentate de reprezentanţii turci generalilor americani Franks şi Ralston făceau referire la kurzi: 1.) armata turcă va interveni într-un eventual stat kurd; 2.) kurzilor să nu li se permită preluarea controlului asupra oraşelor Mosul şi Kirkuk; 3.) să fie preîntâmpinate probabilele pierderi economice ale Turciei, iar datoria sa de 4 miliarde USD către SUA să fie ştearsă; 4.) regimul care îi va succeda lui Saddam Hussein să beneficieze e o susţinere internaţională reală; 5.) SUA să nu se folosească de gherilele kurde Peshmerga în încercarea de a-l răsturna de la putere pe liderul irakian.

Complexitatea acestor factori intercondiţionaţi de geostress asociaţi problemei kurde explică parţial de ce ultimele decenii nu au consemnat vreo încercare externă veridică, amplă, coerentă şi exclusivă ca obiect de soluţionare a situaţiei kurzilor din Orientul Mijlociu. Motivele pentru care cel puţin până la ora actuală nu s-a intervenit direct din exterior în conflictele în care au fost angrenaţi kurzi, iar intervenţiile indirecte au fost la rândul lor extrem de reduse numeric şi ca importanţă sunt în mod posibil trei, fiecare corespunzător unui anumit nivel cauzal: sistemic, subsistemic nonregional şi respectiv subsistemic regional.

La nivel sistemic, am putea invoca existenţa unor “defecte structurale în cooperarea internaţională” cumulate cu (şi eventual chiar cauzate de) absenţa unei dorinţe autentice generale la nivel internaţional de a preveni conflictele. La nivel subsistemic nonregional, se cuvine amintit faptul că Turcia este membră NATO, iar SUA deţine baze militare inclusiv în Kurdistanul turc (ca şi Israelul!), foarte aproape de frontiera cu statele ostile Irak (până în 2003), Iran şi Siria. Ultimele două interpretate fiind în continuare ca o ameninţare de către SUA, iar Turcia ipostaziată fiind ca o contrapondere la fundamentalismul iranian în Caucaz şi Asia Centrală şi la secularismul radical de stânga al Siriei, a invoca oficial abuzurile din Kurdistan nu ar fi cel mai indicat lucru din punct de vedere strategic. În sfârşit, la nivel regional, în opinia lui Chaim Kaufmann, “securitatea reală pentru kurzi ar putea necesita divizarea Turciei şi chiar a Irakului – o sarcină pe care nici un actor nu este dispus să o preia”. Iar motivele sunt lesne de intuit: un Kurdistan unificat administrând singur uriaşele rezeve de petrol de lângă Mosul şi Kirkuk, cu o suprafaţă cât a Turciei şi cu a patra populaţie ca număr din regiune, aceasta nemaivorbind de poziţia sa geografică de excepţie din punct de vedere strategic nu este bineînţeles primul vecin pe care şi l-ar dori vreunul din regimurile de la Ankara, Teheran, Baghdad sau Damasc. În sfârşit, dezmembrarea Irakului prin satisfacerea eventualelor pretenţii de independenţă ale kurzilor irakieni ar perturba balanţa regională de putere dintre Iran şi Turcia în favoarea primeia, un secenariu la rândul său dezagreat de majoritatea statelor din regiune şi cvasitotalitatea celor din afara ei.

—
Note:
[1] Accentuăm, enumerarea de mai sus nu este în nici un caz o taxonomie infailibilă, ci un simplu punct de pornire în analiza în mod separat a unor probleme punctuale de securitate. Lista în sine admite deopotrivă multiple restrângeri şi varii exinderi, iar cele 10 puncte nu sunt nici exhaustive, şi nici reciproc exclusive, altfelm spus, nu respectă clasicele criterii aristotelice ale unei clasificări. Bunăoară, punctul 1 acoperă într-o măsură mai mare sau mai mică toate celelalte 9: islamizarea accentuată din ultimele decenii admite o interpretare ca reacţie opusă la penetrarea interesată a CRS de către SUA (şi URSS în timpul Războiului Rece) şi este cel puţin facilitată de deficitul de modernizare şi democratizare; unul din interesele majore ale SUA în regiune vizează tocmai punctul 3), recte aprovizionarea cu petrol şi gaze naturale; acordul tacit dintre SUA şi Turcia explică într-o bună măsură eşecurile repetatelor tentative de creare a unui stat kurd (4.)); consensul dintre occidentali şi sovietici a contribuit semnificativ la crearea statului Israel şi în subsidiar la exodul palestinian în valuri; principalele surse ale înarmării statelor Orientului Mijlociu sunt SUA şi Rusia ca mari puteri, la fel cum ambele au contribuit la iniţierea programelor de dezvoltare a armelor ABC; în sfârşit, colonizarea de odinioară a determinat în mod direct actuala problemă a unui nation-building incipient în regiune. Iar în sens opus, enumerarea ar putea fi completată cu varii elemente precum tratamentul femeilor (enumerat ca unul din cele trei deficite ale regiunii de Arab Human Development Report şi preluat ca atare de proponenţii iniţiativei Greater Middle East din 2004), interrelaţionarea dintre blocurile sunit şi şiit, problema iraniană în ansamblul său, toate însă din nou conexe altor factori, precum cei 10 menţionaţi.
[2] Apud Gerard Chaliand, ed. People without a Country: The Kurds and Kudistan (ed.a 2-a, New York: Olive Branch Press, 1993), p. 65. “Turci munteni” este alternativa uzitată oficial pentru a denumi kurzii nerecunoscuţi ca minoritate de către Ankara până în anii ’90. Ilustrativ, între 1960 şi 1980, problema kurzilor, deşi reprezintă 1/5 din populaţia Turciei, a fost menţionată public o singură dată.
[3] Acronimul de la Partiya Karkeran Kurdistan, în traducere “Partidul Muncitorilor din Kurdistan”.
[4] Care permitea forţelor armate turce pătrunderea pe o distanţă de până la 15 mile în interiorul teritoriului irakian în urmărirea militanţilor PKK.