Ignacio Ramonet [Vezi anuntul despre proiectia filmului "Revolutia nu va fi televizata" in Romania]

PUŢINI ŞEFI de stat din întreaga lume fac obiectul unor campanii de denigrare atât de încărcate de ură ca şi Hugo Chávez, preşedintele Venezuelei. Inamicii săi nu au ezitat în faţa nici unui mijloc: lovitură de stat, grevă petrolieră, exodul capitalurilor, tentative de atentat… Nu s-a văzut o asemenea încrâncernare în America latină de la atacurile Washingtonului împotriva lui Fidel Castro. Calomniile cele mai mizerabile sunt colportate împotriva lui Chávez, concepute de noile birouri de propagandă – National Endowment for Democracy (NED), Freedom House, etc. – finanţate de administraţia preşedintelui Statelor Unite, George W. Bush. Dotată cu mijloace financiare nelimitate, această maşină de calomniat manipulează releele mediate (printre care ziarele de referinţă) şi organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului, înrolate şi ele în serviciul scopurilor întunecate. Se mai întâmplă şi faptul că, spre dizgraţia socialismului, o parte din stânga social-democrată îşi alătură vocea în corala defăimătorilor.

De ce atâta ură? Pentru că, la ora în care social-democraţia cunoaşte o criză de identitate în Europa, circumstanţele istorice par să-i fi încredinţat lui Chávez responsabilitatea de a ocupa primul loc, la scară internaţională, în reinventarea stângii. Atunci când, în Lumea Veche, construcţia europeană a avut ca efect anularea practică a oricărei alternative la neoliberalism, în Brazilia, în Argentina, în Bolivia şi în Equator, inspirate de exemplul venezuelean, experienţele care menţin vie speranţa emancipării celor mai umili se succed.

În această privinţă, bilanţul lui Chávez este spectaculos. Se înţelege de ce, în zeci de ţări sărace, el a devenit o referinţă obligatorie. În respectul scrupulos al democraţiei şi al tuturor libertăţilor [1], nu a refondat el naţiunea venezueleană pe o bază nouă, legitimată printr-o nouă constituţie care garantează implicarea populară în schimbarea socială? N-a conferit el demnitatea de cetăţeni pentru aproximativ cinci milioane de marginalizaţi (dintre care mulţi indigeni) lipsiţi de documente de identitate? N-a preluat controlul companiei publice Petroleos de Venezuela SA? N-a naţionalizat şi reintrodus în circuitul public principala întreprindere de telecomunicaţii a ţării, precum şi compania de electricitate din Caracas? Nu a naţionalizat câmpurile petrolifere din Orenoco? În cele din urmă, nu a consacrat el o parte din renta pentrolieră pentru a dobândi o autonomie efectivă în raport cu instituţiile financiare internaţionale, şi o alta pentru a finanţa programe sociale?

Trei milioane de hectare de pământ au fost distribuite ţăranilor. Milioane de adulţi şi de copii au fost alfabetizaţi. Mii de dispensare medicale au fost instalate în cartierele populare. Zeci de mii de persoane fără resurse, atinse de afecţiuni oculare, au fost operate gratuit. Produsele alimentare de bază sunt subvenţionate şi vândute celor fără venituri la preţuri inferioare cu 42% celor ale pieţei. Durata săptămânii de lucru a trecut de la 44 de ore la 36 de ore, în timp ce salariul minim a urcat la 204 euro pe lună (cel mai ridicat din America latină după Costa Rica).

Rezultatele tuturor acestor măsuri: între 1999 şi 2005, sărăcia a scăzut de la 42,8% la 37,9% [2], în timp ce populaţia care trăia din economia subterană a scăzut de la 53% la 40%. Reculul sărăciei a permis susţinerea creşterii economice, care în cursul ultimilor trei ani a avut o medie de 12%, printre cele mai ridicate din lume, stimulată şi de un consum care a progresat cu 18% pe an [3].

În faţa unor asemenea succese, fără a mai vorbi de cele obţinute în politica internaţională, trebuie să ne mirăm că preşedintele Chávez a devenit, pentru stăpânii lumii şi slugile lor, o ţintă care trebuie distrusă?

Note:
[1] Minciunile legate de Radio Caracas Televisión au fost recent dezminţite, acest canal reluându-şi, din 16 iulie anul acesta, emisiunile pe cablu şi pe satalit.
[2] Mark Weisbrot, Luis Sandoval et David Rosnick. Poverty Rates in Venezuela : Getting the Numbers Right, Center for Economic and Policy Research, Washington, DC, mai 2006.
[3] Dosarul « Chávez, not so bad for business », Business Week, New York, 21 juin 2007

Ignacio Ramonet este doctor in Semiologie si Istoria Culturii. Din 1999 este director al publicatiei franceze Le Monde Diplomatique. Traducere si adaptare de Radu Iliescu dupa sursa in limba franceza.