„HOLOCAUST-OLOGII“ – VECTORI AI RĂZBOIULUI AXIOLOGIC (5)

Vasile Zarnescu

Episoadele 1, 2, 3, 4

CONFIRMAREA PREDICŢIIOR PRIVIND PROPAGANDA HOLOCAUSTICĂ

Reamintesc, acest studiu cu valoare de prognoză şi cu scop prevenitv a fost publicat în 2002, în revista JUSTIŢIARUL (www.justitiarul.ro). De asemenea, reamintesc afirmaţia – iterată în alte materiale postate aici, pe AlterMedia, precum şi în alte reviste –, că, după apariţia O.U.G. nr. 31/2002, am dat publicităţii, în 2 august 2002, un comunicat de presă al P.U.N.R. (fiind directorul Departamentului de presă şi relaţii publice), prin care P.U.N.R. cerea un Referendum Naţional privind pretinsa legitimitate, necesitate şi oportunitate a emiterii criminalei O.U.G. nr. 31/2002!

Comunicatul a fost semnalat, în reproducere rezumativă, de cîteva ziare: *** „P.U.N.R. cere referendum pentru ordonanţa «holocaustului»“, în Curentul, nr. 180(1456), 3-4 august 2002, pag. 2; G. R., „P.U.N.R. vrea referendum naţional în problema Holocaustului“, în Curierul naţional, nr. 3474, 3-4 august 2002, pag. 3; I. M., „P.U.N.R. atacă“, în Gardianul, nr. 65, 3 august 2002, pag. 5. Şi trebuie să remarcaţi că, încă de atunci, teama de represalii devenise, deja, atît de mare încît autorii rezumatelor-semnal ale comunicatului au preferat să se ascundă după anonimat sau după nişte iniţiale!

Adeverirea internă a predicţiilor

După încă cinci ani, studiul meu avea să se adeverească în totalitate, sub dublu aspect. Pe de o parte, începînd cu anul şcolar 2007-2008, Ministerul Învăţămîntului a impus, deja, introducerea în programa şcolară a lecţiilor despre holocaust, posturile de televiziune – atît cele publice, cît şi cele private – poluează, pe această temă, opinia publică cu emisiuni, informaţii şi filme tendenţioase, precum Auschwitz, confirmînd, încă o dată, demonstraţia lui Norman Finkelstein din INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI.

Între timp, am publicat, în revista SANTINELA, nr. 19, august 2007, pag. 7 (http://www.strajerii.ro/santinela019.pdf), Protestul Vatrei Româneşti, semnat de d-l Ion Coja, prin care denunţa faptul că Mosadul a furat Memorile lui Wilhelm Fielderman, de la secretarul acestuia, de la Paris, Memorii care aparţin de drept, Academiei Române – căreia i le-a lăsat, prin testament, Fielderman – şi care atestau că în Transnistria nu a fost nici un holocaust. Referitor la acest furt şi pe baza concluziilor implicite ale respectivului Protest al Vatrei Româneşti, în pagina 2, din acelaşi număr al revistei, am publicat articolul „Propaganda holocaustică – un gheşeft super-abject“, republicat pe AlterMedia, în care am demonstrat că respectivul furt atestă inexistenţa holocaustului în Transnistria şi, în genere, în România şi că, totodată, furtul comis denotă, încă o dată, transformarea propagandei în holocash. Căci, într-adevăr, dacă Mosadul a furat Memoriile lui Wilhelm Fielderman, atunci această crimă a fost comisă tocmai pentru a se împiedica aflarea adevărului în ceea ce ne priveşte – că nu a existat holocaust al evreilor comis de români – şi pentru a se menţine minciuna debitată de escrocii Radu Ioanid, Randolph Braham, Matatias Carp, Vladimir Tismăneanu, Lya Benajmin, Jean Ancel ş.a., adunaţi în jurul escrocului-şef Elie Wiesel: „România a ucis, a ucis, a ucis! Dar, de vreme ce apologeţii „Holocaustului unic“ mint cu neruşinare şi fură documentele importante care ne disculpă, atunci, pe cale de consecinţă logică, mint şi în celelalte aspecte: că nu a existat un „holocaust unic“ al evreilor şi, în orice caz, nu au fost ucişi 6 milioane de evrei, ci, cum relevă cercetătorii serioşi şi obiectivi, mult mai puţini dintre evrei şi mult mai mulţi din partea altor naţiuni. Or, gonflarea numărului victimelor de la cîteva sute de mii la 6 milioane nu a avut decît acest scop: confecţionarea „holocaustului unic“ şi transformarea lui în holocau$t, în holocash – fapt denunţat de Norman Finkelstein, Roger Garaudy, Robert Faurisson, Arthur Butz, Jürgen Graf, Germar Rudolf, Wilhelm Staglich şi toţi ceilalţi autori ai literaturii zise „revizioniste“, ale căror nume şi lucrări pot fi văzute pe http://www.vho.org/aaargh/fran/livres/reprints.html şi la care m-am mai referit în articolul meu Literatura holocaustica: cascavalul secolului (2).

În acelaşi sens – că nu există holocaust provocat de români sau de România, dar că există holocash sau holocau$t – pledează şi articolul d-lui Ion Coja, „Schimb holocaust ambiguu contra Premiu Nobel: Amintiri din Transnistria uitate de Norman Manea“ (vezi SANTINELA, nr. 17, iunie 2007, pag. 12-13), în care profesorul Coja demontează minciunile lui Norman Manea privind pretinsul holocaust din Transnistria, minciuni debitate ca să facă şi el un gheşeft pe ultimii ani ai vieţii lui de netrebnic: să i se acorde şi lui – precum impostorului Elie Wiesel – Premiul Nobel, pentru că a confecţionat maculatură despre holocau$t, după ce România l-a făcut om şi „mare scriitor“.

Agresiunile multiple ale evreilor contra românilor – sub alte aspecte decît confecţionarea acuzei cu holocau$tul – este relevată, pe larg, de Cornel Dan Niculae, în lucrarea sa în trei volume, Războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii. Nu-i mai puţin adevărat că aceste agresiuni sunt favorizate de politica filo-sionistă a tuturor celor care au condus şi conduc România în aceşti 19 ani apocaliptici!

Suportul extern al adeveririi predicţiilor

Pe de altă parte, la şase ani de la publicarea faimoasei sale cărţi INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI (vezi http://www.amazon.com/Holocaust-Industry-Reflections-Exploitation-Suffering/dp/185984488X/ref=pd_bxgy_b_text_b/192-3518530-7627029) Norman G. Finkelstein a publicat, la începutul lui 2008, cartea Beyond Chutzpah – On the Misuse of Anti-Semisitsm and the Abuse of History (cf. http://www.amazon.com/Beyond-Chutzpah-Misuse-Anti-Semitism-History/dp/0520245989) tradusă, prompt, sub titlul TUPEU! Argumentul antisemitismului şi maltratarea istoriei (Editura Antet, 2008), în care a reluat tematica respectivă. Întrucît această carte abia a apărut în româneşte şi este puţin cunoscută, voi da cîteva citate – unele mai lungi, dar necesare – care sprijină cercetarea mea contra abominabilei propagande holocaustice – cercetare bazată, de altfel, în principal, cum frecvent am subliniat în diversele materiale anterioare, chiar pe lucrările unor autori evrei oneşti (fiindcă există, încă, şi dintre aceştia!).

«Într-un studiu anterior, am analizat modul în care holocaustul nazist a fost transformat într-o armă ideologică în scopul de a imuniza Israelul faţă de criticile legitime (Finkelstein se referă la Holocaust Industry – nota mea, V.I.Z.). În lucrarea de faţă voi examina o variantă a acestei manipulări, şi anume „noul antisemitism“. De fapt, acuzaţia referitoare la un nou antisemitism nu e nici nouă, nici legată de antisemitism. Ori de cîte ori Israelul este supus unor presiuni internaţionale pentru a se retrage din teritoriile ocupate, apologeţii săi lansează încă o campanie mediatică orchestrată meticulos pe tema omniprezenţei antisemitismului în lume. Această exploatare neruşinată a antisemitismului delegimizează criticile la adresa Israelului, îi desemnează pe izraelieni ca victime în locul palestinienilor şi mută presiunile asupra lumii arabe, care trebuie să scape de antisemitism. (…) Am început această introducere cu o referire la scandalul legat de cartea Din vremuri imemoriale, întrucît unul dintre motivele pentru care conflictul izraeliano-palestinian este înconjurat de atîtea controverse constă în proliferarea escrocheriilor prezentate drept cercetări academice serioase.

În viaţa intelectuală există un mecanism de control al calităţii, deşi imperfect. (…) Una dintre trăsăturile remarcabile ale conflictului izraeliano-palestinian este tocmai aceea că mecanismele de control al calităţii nu funcţionează aproape deloc. Autorul cărţii poate preda la o universitate de prim rang şi cartea însăşi poate să fie publicată de o editură prestigioasă, să primească laude entuziaste şi recenzii excelente în publicaţiile importante şi, totuşi, textul să fie o prostie de la un capăt la altul. Cel mai recent reprezentant al acestui gen – şi subiectul părţii a doua a cărţii de faţă – este best-seller-ul În apărarea Israelului, aparţinînd lui Alan Dershowitz, profesor de drept la Harvard. Se poate spune, fără teama de a greşi, că În apărarea Israelului întrece Din vremuri imemoriale ca amploare a înşelătoriei şi este una dintre cele mai spectaculoase escrocherii academice publicate vreodată pe tema conflictului izraeliano-palestinian. (…) Desigur, nu este important că Dershowitz e un şarlatan, ci faptul că părtinirea instituţională sistematică permite că nişte cărţi precum În apărarea Israelului să devină best-seller-uri naţionale. Dacă n-ar fi fost pedigriul lui Dershowitz de la Harvard, laudele la adresa cărţii din partea unora ca Mario Cuome, Henry Louis Gates Jr., Elie Wiesel şi Floyd Abrams, recenziile favorabile din publicaţii precum New York Times şi Boston Globe ş.a.m.d., În apărarea Israelului ar fi supravieţuit pe rafturile librăriilor la fel de mult ca ultima revistă a Societăţii Pămîntului Plat (cf. TUPEU!, pag. 24, 25, 26)».

Ca şi în INDUSTRIA HOLOCAUSTULUI, ironia lui Finkelstein este pe cît de întemeiată, pe atît de zdrobitoare: «În Statele Unite, ameninţarea unui nou antisemitism provenea, conform lui Forster şi Epstein, de la „stînga radicală“, cu organizaţii precum Partidul Socialist Troţkist al Muncitorilor, Partidul Comunist Stalinist American şi Partidul Progresist Maoist al Muncii – chiar dacă electoratul lor, strîns laolaltă, ar fi încăput confortabil într-o cabină telefonică» (op. cit., pag. 34).

Sau un alt exemplu de ironie demolatoare prin ea însăşi: «În iunie 2004, noul circ al antisemitismului şi-a instalat cortul la Organizaţia Naţiunilor Unite, cu ubicuul Wiesel, aflat din nou în centrul atenţiei. (…) În cuvîntarea de la Organizaţia Naţiunilor Unite, Wiesel a denumit antisemitismul „cea mai veche credinţă fanatică din istoria cunoscută“, care, mai mult, combina într-o manieră unică toate celelalte forme de fanatism. Tot ce ţine de evrei este unic: antisemitismul, Holocaustul, Israelul, naţionalitatea evreiască, poporul evreu… Dincolo de şovinismul ei respingător, această doctrină a unicităţii, atît de găunoasă din punct de vedere intelectual, slujeşte funcţia ideologică utilă de a permite Israelului să revendice o dispensă morală unică: dacă suferinţele evreilor au fost unice, atunci Israelul nu trebuie să fie constrîns de standardele morale normale.

Socotind, fără îndoială, că putea marca uşor cîteva puncte pentru a-i impresiona pe stăpînii săi de la Washington, secretarul general al O.N.U., Kofi Annan, a intrat în joc. „După şaizeci de ani, antisemitismul scotea iarăşi capul“, intona el. „Lumea asista la o resurgenţă alarmantă a acestui fenomen, sub forme noi şi în noi manifestări“. Annan a cerut ca „toată lumea să-i combată activ şi fără compromisuri pe aceia care neagă realitatea Holocaustului sau unicitatea lui“. Dar ce osîndă vor primi cei care-i neagă unicitatea? Închisoarea? Pedeapsa cu moartea? O oră între patru ochi cu Elie Wiesel? S-ar fi crezut că un secretar general provenit de pe un continent care a fost decimat de colonialism ar manifesta un oarecare scepticism faţă de unicitatea Holocaustului şi, dat fiind că în prezent Africa este devastată de foamete, boli şi războaie, ar avea alte priorităţi decît să mobilizeze comunitatea internaţională pentru afirmarea unicităţii Holocaustului (idem, pag. 77-79)».

Şi mai „exotică“ este calificarea făcură unui negru apologet-sionist: «Cu siguranţă că întreprinzătorul profesor de culoare Henry Louis Gates Jr. nu a avut de pierdut în ochii conducerii universităţii atunci cînd, în 1992, a denunţat „antisemitismul negrilor“ sau ceea ce el numea „noul antisemisitm“ – iată cît de des revine această expresie – într-un articol de o pagină din The New York Times. Să loveşti în cei lipsiţi de putere, mai ales cînd sunt „din neamul tău“, pentru a obţine favorurile celor puternici se numeşte curaj moral în cercurile de elită“». Şi, în nota de subsol, dă cîteva rînduri din lauda făcută de demagogul de culoare, pe care o încondeiază absolut antologic: «Am ajuns să înţeleg foarte repede că Israelul este o comoară de civilizaţie pentru întreaga comunitate umană, dar este şi una dintre cele mai vulnerabile. (…) În apărarea Israelului constituie o lectură indispensabilă pentru aceia dintre noi care suntem profund neliniştiţi de ascensiunea antisemitismului în societatea americană, chiar şi în campusurile universitare.“ Cu laude de genul acesta se strică reputaţia prostituţiei» (idem, pag. 86).

O altă clonă a escrocului Elie Weisel: Radu Ioanid

Radu Ioanid-Sperjuru’. De la escrocheriile literar-politice ale lui Elie Wiesel şi de la escrocheriile academice ale lui Joan Peters, Alan Dershowitz et comp., să revenim la escrocheria juridico-imobiliară a lui Radu Ioanid. (Referitor la escrocheria politico-literară a lui Ioanid, din cartea sa Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurior secrete dintre România şi Israel. Editura Polirom, 2005, am comentat, sumar, în alt material, aici, pe AlterMedia. La această agresiune axiologică voi reveni, pe larg, în alt studiu).

Între timp, s-a adeverit şi previziunea mea că escrocul Radu Ioanid va pierde procesul prin care a cerut restituirea apartamentului pe care-l ocupase în Socialism – în care el voia să înfiiţeze, nici mai mult nici mai puţin, un „muzeu al holocaustului“! E-adevărat, porcii de judecători de la instanţa de fond i-au dat cîştig de cauză, pentru că nu aveau rectitudinea morală şi demnitatea profesională să respingă acţiunea unui jidan naturalizat american. Deşi în cauză era o familie de români amărîţi – între care unul dintre copiii lor era nevăzător –, pe care rapacitatea escrocului Radu Ioanid îi aruncase, efectiv, în stradă, înainte de se fi încheiat procesul prin care i s-ar fi adjudecat apartamentul – pentru că el se ştia dinainte cîştigător, căci se baza pe presiunea statutului său de evreu-cetăţean-american, prin care influenţa lichelele de judecători.
Să ne amintim că jidanii şi alţi asemena escroci infiltraţi în Principatele Unite, atunci cînd erau prinşi comiţînd ilegalităţi, se sustrăgeau judecăţii şi pedepselor invocînd că „sunt supuşi austrieci“ – chiar dacă nu veneau din Imperiul Austro-ungar, ci, cum se întîmpla de obicei, veneau ilegal şi din alte zone: Polonia, Imperiul Ţarist etc.! Acum se repetă situaţia, aceşti criminali invocînd faptul că sunt cetăţeni americani! Vezi, printre altele, şi cazul Teo Peter!

Încă din vara anului 2002, înainte de a se fi dat sentinţa definitivă, Margareta Chetreanu publicase un scurt articol, în revista România Mare, în care semnala informaţia preluată de mine în acest studiu – şi care apăruse în episodul din Justiţiarul tipărit cu o săptămînă înaintea termenului final de judecată –, anume faptul că porcul de Radu Ioanid fusese despăgubit la emigrare de statul român şi, pe cale de consecinţă juridică, nu mai avea dreptul să-şi revendice apartamentul! Dar instanţa de fond – din cauza obsecviozităţii judecătorilor care o compuneau – nu ţinuse cont de acest semnal de presă, deşi este exclus să nu fi aflat de el. Căci, în urma acestei informaţii din presă, de escrocherie a aflat şi avocatul amărăştenilor – unul dintre rarii avocaţi cinstiţi, care apără pînă în pînzele albe cauza celor pe care se angajează să îi apere. Ca atare, el a căutat în arhive şi a găsit actul pe care ticălosul de Radu Ioanid îl semnase „cu mînuţa lui“ şi care atesta că fusese despăgubit cînd emigrase din România!

Acest act trebuia cerut şi de judecătorii instanţei de fond, dacă ar fi respectat deontologia juridică, de care fac atîta caz, cu „gîndirea lor suverană şi independentă“. Dar nu, ei au dovedit că sunt nişte lichele de cea mai crasă speţă. La recursul declarat, Curtea de Apel a trebuit să dea cîştig de cauză familiei de români, în baza probei aduse de avocatul chiriaşilor, cum că netrebnicul Radu Ioanid minţise. Dar membrii completului de judecată al instanţei de apel nu i-au pedepsit pe membrii instanţei de fond în nici un fel pentru măgăria de judecată comisă şi nici pe escrocul Radu Ioanid – care, acum, iată, are tupeul tipic naţiei sale să apară pe sticla televizoarelor ca să ne dea „lecţii“ şi să ne înjure! Însă nu e timpul trecut: apelez la toţi ziariştii de bună credinţă să începem o campanie de presă pentru sancţionarea administrativă, pecuniară, profesională, morală şi, mai ales, penală a magistraţilor respectivi şi, în acelaşi timp, o campanie pentru condamnarea penală imediată a impostorului Radu Ioanid, vinovat – cum anticipasem, încă în 2002 – de sperjur, întrucît fapta sa este, deja, dovedită de actele existente în dosarul cauzei.

Asta-i dimensiunea imorală şi holocaustică a mincinosului Radu Ioanid: rapacitatea, calitatea funciară a neamului său. Dacă Justiţia României va reuşi să-l condamne la puşcărie pentru sperjur, vom reuşi să-l declarăm şi persona non grata! Cu condiţia, desigur, ca Justiţia să fi depăşit faza de Ju$tiţi€! În treacăt fie spus, cu vreo lună înaintea începerii campaniei electorale parlamentare din noiembrie 2008, preşedinta Consiliului Superior al Magistraturii, Lidia Bărbulescu, ceruse ministrului Ju$tiţi€i, Cătălin Predoiu, „să emită o ordonanţă de urgenţă pentru pedepsirea penală a celor care denigrează Magistratura şi magistraţii“! După care, la cîteva zile, a apărut în presă cazul judecătoarei care conducea beată autoturismul. Cum se ştie, cazul a luat o întorsătură neaşteptată şi inversată: poliţiştii care au prins-o în flagrant au fost daţi în judecată de judecătoarea beţivă pentru calomnie etc., iar ei sunt acum anchetaţi penal! Acesta-i modul cum se apără, între ei, cei din clica magistraţilor, cum am relevat şi în episodul anterior: ei înlocuiesc Legea cu fărădelegea; Dreptatea cu nedreptatea; Binele cu răul: laconic zis, ei inversează valorile. Evident, într-un atare stat de drept-curmeziş, e greu să pui la punct astfel de specimene, care au judecat inclusiv în dosarul lui Ioanid-Sperjuru’! Cazul judecătoarei Maria Huza, ex-preşedinta Tribunalului Bucureşti, este pe cît de grăitor, pe atît de revoltător! Referitor la magistrata Lidia Bărbulescu, puteţi citi aici, pe AlterMedia, pe blogul lui Marius Mioc, modul cum i-a pus ea pumnul în gură lui Marius Mioc; iar referitor la valoarea morală şi profesională a noului-vechi ministru Cătălin Predoiu, din guvernul Boc, (re)citiţi, tot aici, „Triumviratul malefic; cît despre valoarea morală şi profesională a Magistraturii şi magistraţiilor, (re)citiţi „Prezumţia de vinovăţie a magistraţilor va înlătura corupţia din Ju$tiţi€“.

Dar, chiar dacă această campanie de presă nu se va realiza, iar judecătorii respectivi şi escrocul Radu Ioanid-Sperjuru’ nu vor fi pedepsiţi cum merită, un fapt este dovedit: că măgarul Radu Ioanid este un sperjur, un mincinos rămas nepedepsit şi, ca atare, toată propaganda cu „holocaustul din România“ este la fel de mincinoasă şi, într-o formă sau alta, va trebui pedepsită. În mod similar, pentru că şi „mare escroc“ Elie Wiesel – cum zicea Robert Faurisson şi, după el, toţi revizionişii! – a fost dovedit că este mincinos, inclusiv propaganda cu „holocaustul unic“ al evreilor trebuie contracarată şi pedepsită: în primul rînd, să fie condamnată moral pe plan internaţional.

Radu Ioanid-Răzbunătoru’. Revenind la acuza adusă de Radu Ioanid lui Dumitru Sandu, de a fi fost informator al Securităţii, acuza este neîntemeiată, iar explicaţia este mai simplă: motivaţia ei este absconsă şi are un caracter răzbunător. Anume, la puţin timp după Retrovoluţia din decembrie 1989, noul preşedinte al României, d-l Ion Iliescu, a dispus înfiinţarea, pe lîngă preşedinţie, a unui Departament de studii sociale. În cadrul acestui colectiv, unul dintre cercetătorii principali era prof. univ. dr. Dumitru Sandu. Dar cine era şeful respectivului departament?! Ei, nu ghiciţi oricît v-aţi strădui. Era Virgil Ioanid, tatăl progeniturii sale, Radu Ioanid-Sperjuru’. Fără îndoială, preşedintele Ion Iliescu îl cocoţase în acest înalt post fiindcă se cunoşteau din vremea tinereţii lor revoluţionare, de comunişti kominternişti. Deci, acest tată al lui Radu Ioanid era un jidan kominternist tipic. Ori de cîte ori voia să-şi impună prostiile sale – căci „idei“ nu puteau fi numite -, argumentul simplu şi permanent era, realmente, bătutul cu pumnul în masă, că aşa „voia muşchii lui“ de şef-de-departament-prezidenţial. Evident, ăsta nu era comportament ştiinţific, demn de un departament prezidenţial postdecembrist, fie şi într-o democraţie originală, ca a noastră! Întrucît funcţia deţinută era, efectiv, prea mare pentru mintea lui mică şi obstrucţiona grav activitatea de cercetare a departamentului, prof. univ. dr. Dumitru Sandu – care, pe linie de competenţă profesională, era adevăratul şef al departamentului, adică, în termeni sociologici, era liderul informal –, i-a explicat preşedintelui Ion Iliescu stilul stalinist de conducere al lui Virgil Ioanid, care anula toate eforturile echipei departamentului. Ca atare, fireşte, preşedintele Ion Iliescu nu a avut încotro şi l-a dat afară pe judeo-kominternistul Virgil Ioanid. Urmarea este că nedemnul său urmaş, porcul Radu Ioanid, se răzbună pe profesorul universitar român Dumitru Sandu, deşi acest Radu Ioanid este doar un obscur director al unui stabiliment despre unicitatea (!) holocau$tului evreilor, construit la Washington, deşi acolo trebuia făcut unul despre holocaustul comis de americani contra japonezilor la Hiroşima şi Nagasaki!

Culmea ironiei şi a făţărniciei atît a jidanilor, cît şi a americanilor manevraţi de aceştia este atestată chiar de o carte a unui evreu american sau jidan european, Gilbert Sinoué, tradusă, recent, în româneşte, Un vapor pentru infern (Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2007). Autorul „povesteşte, oră de oră, o epopee despre care s-ar crede că nu a putut exista, întrucît pare de neconceput“: peregrinările a 937 de jidani germani, dotaţi cu vize de emigrare emise de Germania hitleristă, pentru a se stabii în Occidentul tolerant şi „atotcuprinzător“ – cum „salută“, în caricatura alăturată, senatorul evreu-american Joe Lieberman. Dar, începînd cu S.U.A., conduse de „umanistul“ Roosevelt, urmate de Canada, de „naţiunile din America Latină“, toţi „refuză“ să îi primească. Iar acum, toţi occidentalii se întrec în a-i căina pe evrei, a înfiinţa muzee ale holocaustului şi a acuza România de a fi comis holocaust, deşi a fost singura ţară care i-a protejat pe evrei!

Ăştia-s jidanii care, acum, „veşnic recunoscători“ – cum pretindea escrocul Elie Wiesel că ar fi evreii –, fac presiuni contra României, care invadează România ascunşi sub nume româneşti, care vor să acapareze conducerea României şi care-i cumpără pe liderii autohtoni, ca să ne oblige să includem în programele şcolare lecţii despre holocau$t – pentru a le induce copiilor noştri o vină pe care nu o avem! Ăştia-s jidanii ce constituie xenocraţia care conduce România. Ăştia-s jidanii care au cumpărat nenumărate apartamente, întreprinderi şi pămînt în România, după modeulul Palestinei, pentru a pretinde, ulterior, să facă aici un al doilea Israel. Acesta a fost scopul ascuns al distrugerii industriei, agriculturii, moralei şi spiritualităţii României – cu ajutorul clicocraţiei autohtone –: în locul românior să vină străinii – „investitorii strategici“ – , iar în fruntea lor jidanii, pentru că ar fi „poporul ales“!

„Popor ales“ pe care evreul-american Noam Chomsky în caracterizează prin cuvintele unui izraelian: «Autoritatea internă a armatei izraeliene atinsese un punct în care Israelul era descris de Ben Kaspit, coresponentul armatei, „nu ca un stat cu o armată, ci ca o armată cu un stat“» (cf. INTERVENŢII, Editura Vellant, Bucureşti, 2007, pag. 33). Ceea ce revine, cu alte cuvinte, la afirmaţia lui Roger Garaudy, cum că Israelul nu este altceva decît dictatura militară cea mai sîngeroasă, care „aplică politica napalmului“. Tot Chomsky vorbeşte, în cărţie sale, de „crimele americano-israeliene“ comise contra palestinienior şi libanezilor. De altfel, cum am mai amintit, chiar evreii fundamentalişti, organizaţi în Neturei Karta (cf. www.uska.org), contestă existenţa statului Israel şi, totdată, denunţă agresiunile Israelului contra Libanului şi a palestinienilor. Şi să nu uităm afirmaţia lui Shimon Perez, cum că Israelul „a cumpărat România“ (pe lîngă alte locuri sau ţări: Manhatan-ul, Ungaria, Polonia etc.)!

A venit momentul să ne trezim „din somnul cel de moarte“ şi să ne apărăm pămîntul, valorile şi drepturile ancestrale agresate atît de unii reprezentaţi ai „poporului ales“, cît şi de alţii.

19 decembrie 2008

P.S. Într-o emisiune de la Antena 3, în 4 ianuarie 2009, pe la ora 15 şi 25 min, acelaşi vorbete bîlbîit, Dan Petre, fiul mămiţichii lui, Zoe Petre, printre prostiile şi minciunile debitate despre ofensiva criminală a Israelului în Fîşia Gaza, a pretins că „Hamas este o organizaţie teroristă, iar despre Israel se ştie că este un stat democratic!“ Or, despre Israel se ştie exact invers: că este primul stat terorist, înfiinţat de terorişti şi condus, apoi, de aceiaşi terorişti care au condus diferitele organizaţii teroriste care au concurat la înfiinţarea Israelului: Irgun, Stern etc. Ben Gurion, Menahem Begin, Ariel Sharon, Moshe Dayan au fost la conducerea directă a acestor organizaţii, apoi au condus ca premieri, preşedinţi, miniştri ai Apărării etc. şi conduc şi acum Israelul prin dictatura militară – care, iată, a pornit un nou război criminal contra Palestinei.

Însuşi sionismul a fost declarat doctrină rasistă şi a fost condamnat ca atare de către O.N.U. – fireşte, mai puţin de către S.U.A. şi cîteva acolite ale lor.

5 ianuarie 2009

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU