Elie Wiesel impostorul sau Pseudo-Wiesel (2)

 Episodul 1

  Elie Wiesel s-a înecat în propria-i mizerie

Revenind la Elie Wiesel, nu se ştie exact prin care lagăre germane de concentrare a trecut – sau, mai degrabă, „il ne fut jamais emprisonné ni à Birkenau, ni à Auschwitz, ni à Buchenwald…“ –, întrucât, fără să mai socotim chestiunea subtilizării identității unchiului său, în diverse ocazii a făcut afirmaţii contradictorii. Spre deosebire de alţi foşti prizonieri în chibuţurile germane, Wiesel a refuzat să îşi prezinte tatuajul regulamentar, pe care nemţii îl făceau sistematic pe antebraţul stâng, la sosirea unui nou rezident într-un lagăr de concentrare. Nimeni nu îi contestă titlul de laureat Nobel-ist. Din acest punct de vedere, problema constă în faptul că, de când cu astfel de laureaţi, Premiul Nobel a devenit o referinţă negativă, chiar infamantă…

Premiile Nobel, mai ales cele pentru „Pace“, sunt atribuite foarte pe sprânceană şi pe alte criterii stahanoviste, precum premiile „Lenin“ sau „Stalin“ din fosta Uniune Sovietică. Aceasta este concluzia recentă a unui Revision Comity of the Nobel Foundation, care denunţă The Jewish bias of the Nobel Prize. Raportul acestui Comitet este semnat de Jan C. Biro (profesor de onoare la Institutul Karolinska din Stokholm) şi de Kevin B. MacDonald (profesor de psihologie la Universitatea de Stat din California). Fără să pronunţe cuvântul „mafie“, cei doi semnatari vorbesc de un lobby jidovesc în instituţia Premiului Nobel, lobby a cărui activitate şi influenţă reprezintă o violare a voinţei fondatorului Alfred Nobel, a legislaţiei suedeze, respectiv norvegiene. Din acelaşi raport aflăm că, între 1901 şi 2010, au fost atribuite 543 de premii Nobel la 817 laureaţi şi 23 de organizaţii. Dintre cei 817 laureaţi, 181 sunt jidani, adică 22 la sută, procentaj excesiv raportat la populaţia mondială. Raportul Comitetului de Revizuire din cadrul Fundaţiei Nobel arată că tendinţa de exagerare a meritelor ştiinţifice sau de altă natură ale personalităţilor jidoveşti s-a accentuat după cel de Al Doilea Război Mondial1.

Dincolo de chestiunea Premiului Nobel şi a substituirii de identitate la care s-ar fi pretat Elie Wiesel, cu sau fără dreptate acesta este considerat în anumite cercuri un fel de „martor ocular“ al Holocaustului jidovilor în general şi al „camerelor de gazare“ în special. Dacă astfel de evenimente şi aşa arme de nimicire în masă ar fi existat cu adevărat, lumea întreagă ar putea fi martoră. Cu alte cuvinte, problema martorilor nu s-ar mai pune. Totuşi, ea se pune… Rezultă că ceva este putred în Danemarca… În ce fel ar putea Wiesel să fie martor al „camerelor de gazare“?! Cum ne-ar putea el convinge să credem în posibila existenţă a acestui mod de exterminare în masă, care, la o examinare atentă, se dovedeşte o imposibilitate fizică, chimică, general tehnică?

În cartea sa autobiografică publicată sub diverse titluri şi variante, în diverse limbi, vorbind de „experienţa“ lui de prizonier la Auschwitz şi Buchenwald, Wiesel nu pomeneşte nici măcar odată expresia „cameră de gazare“. Ediţia franceză a acestei autobiografii poartă titlul La Nuit2, adică Noaptea. Această carte acreditează o cu totul altă metodă de exterminare a omului de către om, una pe care faimoşii „martori oculari“ au abandonat-o între timp, iar lumea, în indiferenţa ei doctă, de care se plânge până şi Wiesel, nici măcar nu şi-a dat seama că este dusă cu preşul… Fără să sufle o vorbă despre „camerele de gazare“, Wiesel pretinde că nemţii i-ar fi exterminat pe jidani cu ajutorul focului. Nu este vorba de focul grecesc, nici de unul nemţesc, sau de focul de ţigară… Este vorba de focul banal, cu care s-au jucat mulţi înaintea lui Wiesel, de unde ispita acestuia de „a-şi da neapărat foc la valiza“ cu care s-a preumblat prin Sighet! În imaginaţia lui debordantă, dar fantasmagorică, Wiesel crede că oamenii pot fi aruncaţi pe foc precum vreascurile uscate, sub cerul liber. Wiesel se găseşte în situaţia din proverbul care zice că „nu se poate face din «rahat» bici şi să şi pocnească“. De făcut şi-a făcut bici. „Rahat“, slavă Domnului, pluteşte-n el până la urechi… De pocnit, însă, pocneşte ca în povestea lui Andersen cu „Hainele cele noi ale Împăratului“. Împăratul era în pielea goală, iar gloata lingăilor, a prostănacilor de curteni şi de intelectuali insuficient copţi la minte se făcea că îi admiră straiele nemaipomenit de frumoase. Împăratul khazar din Sighet „a pus-o de mămăligă“ cum a pus-o. «Rahatul», însă, i-ar putea sterpezi dinţii, şi încă nu numai pe ai lui. Să recunoaştem, însă, că Wiesel a avut ghinion cu minciuna fochistă. Numai el ştie de ce a preferat-o. Avea la dispoziţie şi altele. Avea de ales între mai multe minciuni posibile din arsenalul propagandistic al holocaustiştilor vremii. În 1956, când Wiesel publică Un di velt hot geshving, mitul exterminării prin foc era răspândit în mediile noii burghezii concentraţionare, care realiza câştiguri fabuloase inventând poveşti despre fostele chibuţuri naziste, războaie şi holocausturi. De altfel, termenul de „holocaust“, în sensul lui mai nou, de dogmă idolatrico-holocaustică, pe care DEX-ul şi celelalte dicţionare l-au lansat abia după 2007, s-a născut din chiar această născocire wiesel-iană a exterminării oamenilor prin foc: conform dicţionarului, „holocaust“ înseamnă „arderea de tot“ a jertfelor, în ritualul mozaic; deci, prin foc, focul făcut cu vreascuri, ca la rugurile lui Jan Hus, Jeanne d’Arc, Giordano Bruno, Michael Servet şi ale celorlalţi, savanţi sau simpli enoriaşi „eretici“ exterminaţi prin foc de Inchiziţie. În primii 15-20 de ani de după război, mitul exterminării prin foc era adesea combătut cu succes de mitul exterminării prin apă fiartă, prin curent electric sau gaz. Vreme de peste 30 de ani, din anii ’60 până după anul 2000, s-a vorbit numai de exterminarea prin gaz, mai precis gazul sau acidul cianhidric (HCN). După anul 2000, fugindu-le pământul de sub picioare şi în disperare de cauză, ziariştii exterminaţionişti au lansat mitul exterminării prin gloanţe, la care, lucru de mirare, nimeni nu se gândise până atunci. Nici măcar „gânditorul“ şi foarte fantasmagoricul laureat Nobel, care a sucit minţile bieţilor academicieni norvegieni, care calcă vârtos pe drumul tras de vajnicii tovarăşi „academicieni ADI“, colegii Academicianului Doctor Inginer Elena Ceauşescu, om de ştiinţă de statură internaţională! Pardon!

Minciuna exterminării prin gaz a fost lansată şi acreditată de propaganda americană de război (War Refuge Board Raport, noiembrie 1944). Minciuna uciderii oamenilor prin apă fiartă sau aburi (în special în chibuţul Treblinka) este de origine poloneză (Documentul Nuremberg PS-3311). Cât despre minciuna uciderii prin curent electric, aceasta a fost lansată de sovietici, printr-un articol publicat în Pravda (2 februarie 1945, pagina 4) şi intitulat „Combinatul Morţii de la Auschwitz“. Originea minciunii exterminării prin foc nu a putut fi determinată cu precizie înainte de proza bombastică, declamatorie şi plină de gemete ipocrite a lui Wiesel. În 1958, Wiesel publică în franceză La Nuit, despre care am vorbit şi o să mai vorbim – mai ales că i se contestă paternitatea, lucrarea fiind, se pare, scrisă de o oarecare Lying Weasel. În această carte, el pretinde că la Auschwitz erau două imense prăpăstii sau gropi incandescente, una pentru adulţi, alta pentru copii… Citat: „Nu departe de noi, flăcări gigantice ieşeau dintr-o prăpastie în care ardea ceva. Un camion se apropie de buza prăpastiei şi îşi basculă încărcătura: încărcătură de copii, prunci şi bebeluşi ! Da, i-am văzut cu ochii mei… Copii în mijlocul flăcărilor. Este oare de mirare că de atunci somnul nu se mai lipeşte de ochii mei?“ (p. 57).

Ceva mai încolo era o altă prăpastie în flăcări gigantice, în care „victimele agonizau ore întregi“ (p. 58). Să fi fost oare flăcări reci, de dura ore întregi agonia? Coloana din care făcea parte Wiesel ar fi fost condusă de nemţi până la „trei paşi“ de prăpastie, apoi până la „doi paşi“. „La doi paşi de prăpastie ni s-a ordonat să facem la stânga şi am fost introduşi într-o baracă“ (p. 60).

„Martor“ excepţional, Wiesel vorbeşte şi de alţi „martori“, nu chiar aşa excepţionali, dar „orişicât“ – cum spunea Răducanu, portarul Rapidului, către taxatoarea tramvaiului, care-l apostrofa că fumează în tramvaiul clasei muncitoare, care putea deraia din această cauză, de pe linia Partidului. „Vai de mine, spuse Răducanu, trăiască P.C.R.-ul mâncaţi-aş, da’ eu trag tot fumul în piept, nu afum clasa muncitoare cu imperialistele astea de ţigări Kent“. Poantele lui Wiesel, trebuie să recunoaştem, sunt mai subtile. Fără ţigări, fără linie aparentă de partid, fără să scoată fum nici măcar pe ochi, ne trage în piept, deraiază tot, chiar şi tramvaiele l-au crezut o bucată de vreme. Dar „minciuna are picioare scurte“ şi, treptat, se face lumină.

Iată, însă, altă gogonată de îngheaţă apele şi plâng tramvaiele. Apropo de Baby-Yar, localitate din Ucraina unde nemţii au executat mai mulţi partizani sovietici, printre care se aflau şi jidani, Wiesel ne spune următoarele: „Mai târziu, prin intermediul unui martor, am aflat că vreme de luni şi luni de zile pământul s-a cutremurat fără încetare, din timp în timp ţâşnind din el gheizere de sânge“ (cf. Paroles d’étranger, Ed. Seuil, Paris, 1982, p. 86).

Oricum, curioşii sunt rugaţi să verifice dacă vreun oficiu sau centru de supraveghere a cutremurelor şi erupţiilor vulcanice sau de altă natură a înregistrat aşa fenomen. Cutremurele repetate respective ar fi trebuit să se simtă binişor în Moldova, unde se nasc oameni de mult şi chiar întregi, greu de tras în piept à la Răducanu. Credincioşii, însă, de la necredinciosul Toma încoace, nu verifică, nu pun degetul pe cui… că aşa i-a învăţat Biserica, în Duminica Tomii.

Greu de spus că aceste cuvinte i-ar fi scăpat autorului într-un moment de uitare de sine, caracteristic mai mult sau mai puţin anumitor manifestări psihiatrice. De vreme ce s-a putut scrie aşa ceva, ne aflăm în faţa unui foarte interesant caz de patologie holocau$tică. O carte nu se publică oricum, ca şi cum ai trage un fum în piept „pe blat“, când se uită taxatoarea în oglindă. Publicarea unei cărţi presupune lecturi şi re-lecturi, pentru corectarea eventualelor erori. Nu mai vorbim de faptul că aceste cărți au fost traduse în diverse limbi, ca tot ceea ce a scris autorul nostru sărit mai curând de pe fix, decât de pe linia partidului sau a tramvaiului!

Deja, în 1954, deputata comunistă Germaine Tillion, franţuzoaică de origine jidovească şi democraţie impecabilă, s-a arătat scandalizată de „minciunile gratuite3“, credea ea, în legătură cu chibuţurile concentraţionare naziste: „Aceste persoane (care mint în mod gratuit) sunt mult mai numeroase decât se crede în general. Un domeniu ca lumea concentraţionară este exact ceea ce trebuie pentru stimularea imaginaţiei sado-masochiste. Am cunoscut numeroşi întârziaţi mintal (tarés mentaux), jumătate escroci, jumătate nebuni, exploatând o deportare (şi detenţie) imaginară. Am cunoscut, însă, şi deportaţi adevăraţi, al căror spirit bolnav s-a forţat să depăşească monstruozităţile văzute sau despre care auziseră. S-au găsit chiar editori pentru a imprima aceste elucubraţii. S-au găsit şi compilatori, mai mult sau mai puţin oficiali, pentru a le utiliza. Editorii şi compilatorii nu pot fi scuzaţi, căci o anchetă elementară ar fi fost suficientă pentru a descoperi impostura“ (Germaine Tillion, Le Système concentrationnaire allemand (1940-1944), în Revue d’Histoire de la Deuxième Guerre Mondiale, iulie 1954, pag. 18, nota nr. 2).

Proliferarea falsurilor despre holocaust

Dar Germaine Tillion nu a fost suficient de curajoasă pentru a da exemple concrete. Din păcate, în acest domeniu, aşa se obişnuieşte de zeci de ani. Mulţi sunt cei care recunosc că există „camere de gazare“ false, pe care turiştii le vizitează şi unde elevii sunt duşi în pelerinaj, precum pionierii la Doftana şi credincioşii la moaştele Sfintei Parascheva, sau în satul cuviosului Petrache Lupu de la Maglavit. Nu se spune, însă, niciodată unde sunt aceste „camere de gazare“ false. Doar n-or fi pe lună? De asemenea, se admite că există „martori mincinoşi“. Nu se spune, însă, cine sunt aceştia! Cel mult, se vorbeşte de cunoscutul escroc Martin Gray, căruia socialistul francez Max Gallo i-a fabricat la comandă cartea de mare succes holocau$tic printre vitele de pripas candidate la potcovire cerebrală holocau$tică. Cu titlul de Au nom de tous les miens“ (În numele tuturor alor mei), falsul a ajuns un best-seller mondial.

Cunoscătorii vorbesc, încă, de Jean-François Steiner, al cărui best-seller TREBLINKA (1966) a fost prezentat iniţial drept operă al cărei fiecare detaliu este garantat prin mii de mărturii scrise sau orale. În realitate, a fost vorba de o grosolană fabricaţie Made in France, a scriitorului Gilles Perrault (v. Le Journal du Dimanche, 30 martie 1986, p. 5). Un alt fabricant de „autentice“ mărturii holocau$tice este Marek Halter, despre ale cărui vitejii shoah-ice aminteşte Paul Goma în monumentala Săptămână Roşie. În 1983, Halter a publicat La Mémoire d’Abraham, care, în anul  următor, a obţinut premiul Prix du Livre Inter (sic) şi în care vorbeşte despre vasta sa experienţă în cadrul Ghetoului din Varşovia. Despre acest ghetou vorbeşte, însă, şi ziarul francez Libération (24 ianuarie 1986, p. 19), care ne asigură că micuţul Marek – care „se dă grande“ actualmente – a părăsit Varşovia, la vârsta de trei ani, în 1939, împreună cu mămica lui scumpă. Marek Halter afirmase că părăsise Varşovia nu înainte de începutul Războiului Mondial, ci doi ani mai târziu, în 1941. Ghinion. Ancheta ziarului Libération l-a dat peste cap, scoţând la iveală şi alte detalii picante. Pe lângă faptul că Halter a părăsit Varşovia înainte ca nemţii să constituie ghetoul din capitala polonă, el nici măcar nu s-a deranjat să-şi scrie singur „rahatul“ mincinos, pe care cititorii prostiţi l-au înghiţit ca pe Sfintele Taine! Cartea mincinoasă a lui Halter a fost scrisă, şi ea, tot la comandă, de un „negru“, cum se spune, Jean-Noël Gurgan. Dar, culmea ruşinii pentru Franţa, premiul nu i-a fost retras!

Să continuăm lista falsurilor dovedite la ora asta. Filip Muller este autorul cărţii Eyewitness Auschwitz: Three Years in the Gas Chambers („Trei ani într-o cameră de gazare la Auschwitz“). Falsul este prefaţat de cineastul Claude Lanzmann şi, deşi a obţinut premiul LICRA în anul 1980, pute de la o poştă. S-a aflat că autorul lui este un „negru“ neamţ, Helmut Freitag, care, la rândul lui, a plagiat un alt fals celebru, semnat de Miklos Nyiszli (v. Carlo Mattogno, The Filip Muller’s Plagiarism, republicat în Auschwitz un caso di plagio, Edizioni la Sfinge, Parma, Italia, 1986). Se vede limpede că unele „opere holocau$tice“ prezentate drept documente autentice nu sunt decât compilaţii şi plagieri între diverşi fabricanţi de falsuri şi vânzători de gogonate: Max Gallo, Gilles Perault, Jean-Noël Gurgan, Helmut Freitag ş.a.

Cât despre Elie Wiesel, în nici un caz acesta nu minte „gratis“, cum greşit credea Germaine Tillion. Deşi se prezintă mare îndrăgostit de şi apărător al omenirii, în nemărginita lui iubire pentru omenire, Wiesel nu ezită să facă apel public la ură: „Orice jidan trebuie să păstreze înăuntrul lui o zonă de ură, o ură sfântă şi bărbătească pentru ceea ce personifică neamţul, pentru tot ce înseamnă german. Altfel înseamnă să ne înşelăm morţii“ (cf. Rendez-vous avec la haine, Legends of Our Time, New York, 1968, Avon Books, p. 1778).

La începutul anului 1986, 83 de deputaţi în Bundestag au luat iniţiativa de a-l propune pe Elie Wiesel pentru Premiul Nobel, secţiunea Pace. Aceasta ar constitui, ziceau ei, „o mare încurajare pentru cei care lucrează în sensul reconcilierii“ (RFA, The Weel in Germany, 31 ianuarie 1986, p. 2). De fapt, aceasta a însemnat ceea ce s-a numit mai târziu „trecerea de la naţional-socialism la naţional-masochism“.

Ca şi Ion Iliescu sau Traian Băsescu la noi, Jimmy Carter, preşedinte şi el, a avut nevoie de un preşedinte pentru comisia prezidenţială a „Holocau$tului“. Nu a găsit altul decât pe bufonul sărit de pe fix, incontrolabilul Elie Wiesel. Le Monde vorbeşte în termenii următori despre caracterul histrionic al lui Wiesel: «Chiar şi printre cei care aprobă lupta scriitorului jidan din America, descoperit cândva de catolicul François Mauriac, unii îi reproşează tendința de a transforma durerea în „durerologie“, imputându-i faptul de a fi devenit marele preot al contabilității planificate a Holocaustului». (Le Monde, 17 oct. 1986, p. 1, articolul Un Nobel éloquent). Ziarul francez îşi exprimă îngrijorarea pentru faptul că, în «ultimii ani, în numele unui pretins „revizionism istoric“, s-au elaborat teze, în special franţuzeşti, care pun în cauză existenţa camerelor de gazare naziste şi probabil, dincolo de asta, genocidul jidovesc însuşi».

Circulă cu insistenţă vorba de spirit că nu există „bişniţă“ mai rentabilă decât shoah-bişnis. Sloganul „Shoah-business“ a fost lansat în 1981 de Léon A. Jick. Este trist să o spunem. Adevărul, însă, este uşor de recunoscut şi obligă pe cei ce îl socotesc valoarea supremă a culturii europene de la origini până în prezent. De fapt, este vorba de o butadă sau banc devastator, care dovedeşte că aforistul Bulă are discipoli cunoscuţi sau necunoscuţi inclusiv în America şi în Israel. Ideea este că nu există bişnis mai tare decât shoah-business. Aflat în pelerinaj la Sfântul Mormânt sau poate cu vreun gheşeft pe acolo, Bulă spune acest aforism pe englezeşte. Îl reproducem în original, spre a nu-i altera „tămâioasa“ de Ierusalim, nu de Bohotin, pentru colecţiile amatorilor de bancuri din epoca post-comunistă: The devastating barb: «There’s no business like Shoah business» is, sad to say, a recognizable truth. Léon A. Jick, The Holocaust: its Use and Abuse within the American Public, Yad Vashem Studies, Ierusalim 1981, XIV, p. 316.

Elie Wiesel lansează apeluri disperate şi patetice contra revizionismului istoric şi, în general, contra tuturor celor care se arată respectuoşi faţă de adevărul istoric. Ca şi alţi profitori ai minciunii istorice exterminaţioniste, Wiesel simte că îi fuge pământul de sub picioare. Istoricilor mincinoşi de pretutindeni le este din ce în ce mai greu să menţină credinţa delirantă că jidanii ar fi fost exterminaţi sau că ar fi fost măcar supuşi unei politici de exterminare oarecare, mai ales prin intermediul pretinselor „camere de gazare“. Până acum, la aproape 70 de ani după război, nu s-a publicat nici o dovadă concretă despre existenţa „camerelor de gazare“. Pe plan ştiinţific, nici un istoric serios nu mai susţine astăzi mitul sau superstiţia „camerelor de gazare“.

Între 29 iunie şi 2 iulie 1982, Universitatea Sorbona din Paris a găzduit un mare Colocviu Internaţional pe această temă. Impresionanta manifestaţie a reuşit să evadeze din chingile propagandei holocau$tice, devenind, pe alocuri cel puţin, o adevărată manifestaţie ştiinţifică. Colocviul a fost condus de istoricul François Furet şi de sociologul Raymond Aron, ambii decedaţi între timp şi, întâmplător, ambii jidani. În cuvântul de încheiere a lucrărilor Colocviului, aceştia au avut curajul şi onestitatea de a admite că nu s-a găsit nici un fel de dovadă în sprijinul tezei că Germania nazistă ar fi practicat o politică de exterminare a jidanilor sau a altui popor ori minoritate religioasă, culturală ori rasială. De fapt, este vorba de o foarte bună veste pentru omenire, adevărata Bunăvestire a secolului XX, care trebuie adusă la cunoştinţa marelui public din toate ţările, a întregii omeniri.

Elie Wiesel este, însă, campionul bufon al celor care vor să ascundă omenirii Vestea cea Bună. De aici scandalul nefiresc din presă, radio, televiziune, din diverse ong-uri, medii parlamentare şi guvernamentale: cu cât jurnaliştii, politicienii şi poliţiile gândirii vorbesc mai mult despre minciuna „camerelor de gazare“, cu atât istoricii, universităţile şi academiile din lume bagă capul în nisip mai adânc decât struţul. Există, însă, şi istorici, intelectuali sau scriitori care se ridică împotriva minciunii exterminaţioniste, a doctrinei de ură la adresa adevărului şi a omenirii, practicată de banda de profitori şi falsificatori ai Istoriei, al căror dezonorant campion este ruşinosul, tristul şi ilariantul Elie Wiesel, o ruşine pentru omenire, cu sau fără Premiul Nobel. În mod elocvent, Naomi Seidman, o evreică cinstită din S.U.A., a redactat studiul Elie Wiesel and the Scandal of Jewish Rage („Elie Wiesel şi scandalul furiei evreieşti“), publicat în Jewish Social Studies, în decembrie 1996.

(Continuare în episodul următor)

Centrul de Cercetări Ştiinţifice

al Librăriei Româneşti Antitotalitare din Paris