Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

REPREZENTÂND COMUNITATEA transatlantică în termenii lui Karl Deutsh ca pe o comunitate de securitate plurală, caracterizată ca atare de cei trei aşa-numiţi indicatori „i” – interdependenţă, identitate comună şi instituţii, relaţia transatlantică (abreviată RTA) pare deteriorată, actualmente, şi încă, numai prin prisma ultimului.

Altfel, din punct de vedere al interdependenţei, o analiză grosieră integrată pe ultimii ani a fluxurilor comerciale, a investiţiilor străine directe (FDI) şi a circulaţiei transatlantice a capitalului sugerează nu slăbirea, ci chiar accentuarea interdependenţei. Similar, deşi greu cuantificabil, termenul „Occident” în sens civilizaţional desemnează în continuare realitatea unei identităţi distincte şi coezive, agregate în jurul unor valori comune precum statul de drept (rule of law), secularism, individualism, pluralism politic, social şi cultural, etc. A contrario, indicatorul instituţional [1] sugerează existenţa unei crize (re)acutizate a RTA după 2002 şi în special după intervenţia militară cu iz pronunţat de unilateralism a SUA în Irak, din 2003. Pe moment, criza pare – în limbajul de specialitate -a fi devenit “rampantă”, urmând a răbufni la un moment dat.

Pornind în argumentare de la asumpţia care identifică NATO ca principală, dacă nu chiar unică expresie instituţionalizată de management al RTA, formele de manifestare ale crizei, amplu descrise atât în literatura de specialitate cât şi în analizele strategice, se întind de la ineficienţa operativă a Alianţei în intervenţia din Kosovo, în 1999 [2], până la preferinţa SUA de a apela la forma alternativă a coalition of the willing în Irak în locul angrenării Alianţei. În acest context, dezvoltarea unui argument în favoarea menţinerii RTA în dimensiunea sa instituţională porneşte necesarmente de la expunerea schematică, pe niveluri, a cauzelor crizei, a căror înţelegere fundamentează şi posibilele soluţii propuse [3].

La un nivel cauzal profund, criza actuală a RTA se explică pe de o parte prin conjunctura istorică diferită a conceperii şi fiinţării NATO faţă de circumstanţele internaţionale actuale (europenii nu mai au nevoie de un NATO care să-i protejeze disuasiv faţă de pericolul proxim geografic al URSS), iar pe de altă parte prin pattern-ul tradiţional antagonist al politicii externe a SUA (de le Woodrow Wilson încoace, administraţiile de la Washington pare a căuta cu obstinaţie probabile/posibile/iluzorii surse de ameninţare la adresa lor care să justifice declanşarea de operaţiuni militare – ba Germania nazistă, ba influenţa chineză în Coreea, ba Vietnamul comunist susţinut de sovietici, ba Iranul, ba Irakul, ba Panama, ba Cuba, iar exemplele pot continua mult şi bine). În aceste circumstanţe, sfârşitul Războiului Rece şi destrîmarea inamicului tradiţional al Alianţei – URSS, au ridicat pentru NATO aşa numita problema out of area, out of order.

La un nivel cauzal intermediar, ameninţările din actualul sistem internaţional sugerează inadecvarea funcţională (ex. metoda disuasiunii nu este aplicabilă ameninţărilor asimetrice de tipul terorismului, la fel cum capacitatea de desfăşurare a efectivelor SUA pe alte continente simultan este încă destul de redusă) şi de misiune a NATO (ex. Conceptul Strategic din 1999 se mărgineşte să menţioneze inter alia terorismul, spre deosebire de importanţa majoră pe care i-o acordă acestui flagel Strategia Naţională de Securitate a SUA din 2002 – exceptând capitolele economice, frecvenţa etimonului “teror-” în document este de 69, adică de 3 ori pe pagină!).

În sfârşit, la un nivel cauzal imediat, în opţiunea lor pentru acţiuni preemptive şi unilaterale, SUA invocă dificultatea crescândă a obţinerii consensului statelor membrilor pe măsura extinderii NATO (organism unoeri paralizat de regula nevoii consensului pentru adoptarea deciziei) în paralel cu lipsa capabilităţilor statelor UE, în vreme ce criticii impută SUA încercarea de instrumentalizare a Alianţei (take NATO hostage) în concordanşă cu propriul interes naţional, de unde şi nemulţumirea unora dintre statele membre, şi de aici imposibilitatea consensului. Nu în ultimul rând, conexe tuturor acestor factori sunt şi iniţiativele de securitate ale UE din ultimii ani (Politica Externă şi de Securitate Comună PESC, Politica Europeană de Securitate şi Apărare PESA, Strategia Europeană de Securitate ESS).

În acest context, dacă într-adevăr – aşa cum au avertizat unele “guri rele” – proiectul de tratat constituţional european respins de Franţa şi Olanda prevedea în fapt lăsarea sarcinii apărării Europei Alianţei Nord-Atlantice, şi nu iniţiativelor europene, atunci cu atât mai mult RTA reclamă susţinere.

Dincolo de cauzele obiective şi subiective ale crizei RTA, dinamica problematică a acesteia şi riscurile deteriorării ei pot fi mai bine înţelese iar soluţiile mai corect formulate în lumina a ceea ce putem numi două „state-pivot” ale axei celor doi poli transatlantici: unul intern, reprezentat de Marea Britanie, şi unul extern, reprezentat de Federaţia Rusă. Concertul euroasiatic şi optimizarea RTA imediat după 9/11 se explică tocmai prin faptul că ambele state-pivot s-au alăturat fără ezitări campaniei SUA împotriva terorismului. Cu excepţia acestei scurte perioade însă, Marea Britanie pare în continuare tributară mental – şi implicit ca practică de politică externă – poziţieiei sale privilegiate timp de secole, având “reflexe” de balance holder: s-a alăturat de pildă SUA în campaniile militare, dar susţine în paralel, şi extrem de activ (alături de Franţa), consolidarea PESA.

Similar, cel puţin până în ultimele două luni, a stat de partea Germaniei şi a Franţei în căutarea unei soluţii diplomatice a dosarului nuclear iranian, în detrimentul soluţieiiei “hard” avansate uneori deloc voalat de către Statele Unite. Iar Rusia, neobţinând scontata temporizare a extinderii NATO spre Moscova ca recompensă pentru susţinerea SUA după 9/11, a elaborat în 2004 un nou concept de securitate care prin linia sa agresivă pare o replică intenţionată la SNS a SUA din 2002, şi în plus încearcă să menţină şi să speculeze divergenţele trans-atlantice. Exemplul susţinerii Iranului în dezvoltarea de către acesta a programului nuclear este elocvent în acest sens, dar nu singular.

Ei bine, tocmai acest comportament politic extern al Rusiei în căutarea reafirmării ca superputere, manipularea agresivă a problematicii energetice în zona extinsă a Mării Negre, recent soluţionata, provizoriu, “criză a gazului” în care Gazprom a antrenat Ucraina, obţinerea pe cale indirectă; alături de China a evacuării trupelor americane din Uzbekistan, trenarea implementării obligaţiilor asumate la Istanbul în 1999 şi Porto în 2002, iar pe fond conturarea unei noi axe de putere China-Rusia-Iran, sunt toate elemente care furnizează un prim motiv, extern în esenţa sa, pentru menţinerea RTA. Chiar dacă Rusia nu se constituie într-o ameninţare veritabilă pe termen scurt din punct de vedere militar, reobţinerea poziţiei din Războiul Rece fiind o utopie, perspectiva pe termen mediu rămâne imposibil de neglijat; iar pe cont propriu, UE nu îşi poate asuma riscul unei confruntări militare clasice cu Rusia, chiar dacă, repet, scenariul în discuţie nu comportă o probabilitate îngrijorătoare pe moment.

Cât despre SUA, unilateralismul lor, avantajos punctual, este păgubos pe fond şi pe termen lung, întrucât actuala strategie de menţinere a supremaţiei poziţionale şi de acţiune generează exact pattern-ul internaţional competitiv şi multipolar pe care această strategie este de fapt menită şi să-l prevină. Judecând după primul al al celui de-al doilea mandat al lui Bush, pare-se că administraţia de la Washington a înţeles şi ea acest lucru, chiar dacă în al doisprezecelea ceas.

Dincolo de ameninţări convenţionale de tipul celei din direcţia Rusiei, un al doilea argument valabil pentru SUA şi UE deopotrivă, îl constituie tocmai caracteristicile ameninţărilor din realitatea internaţională a momentului, „mai diverse, mai puţinin vizibile şi mai puţin predictible” în caracterizarea documentului Strategiei de Securitate Europeană (ESS).

Argumentul în sine este recunoscut în fapt de ambii parteneri: ESS enunţă bunăoară că “no single country is able to tackle today’s complex problems entirely on it’s own”, în vreme ce SNS a SUA admite că “no nation can build a safer, better world”. Similar, ambele documente identifică terorismul şi armele de distrugere în masă ca principale ameninţări contemporane, cărora ESS le adaugă cu un grad de importanţă mai redus, conflictele regionale, statele “eşuate” şi crima organizată. În acelaşi spirit se aplică, concluziv, recomandarea “America şi Europa trebuie să ţină aproape dacă nu vor să piară separat” (Huntington 1996) şi totodată se impune adecvarea operaţională a NATO la noile tipuri de ameninţări.

Esenţa unei posibile soluţii-remediu pentru RTA pleacă exact de la reproşul adresat de SUA Europei privind incapacitatea ultimei de asumare a burden sharing (împărţirea poverii) la nivel global şi vizează operaţionalizarea PESA a UE în tiparul “Berlin plus” al relaţiei cu NATO, conform formulei “separate, but not separable”. Astfel, PESA şi NATO s-ar cuveni adaptate reciproc şi armonizate într-o instituţie cu anvergură globală de acţiune în aşa fel încât ele să genereze nu rivalitate reciprocă, ci asumarea partajată de competenţe, precum o “diviziune a muncii”.

În analiza prezentă, soluţia comportă următoarele cinci avantaje: 1.) permite divizarea eforturilor de securitate euroatlantică între SUA şi UE; 2.) are potenţialul de a elimina temerile manifeste cu câteva ocazii ale SUA privind subminarea NATO şi implicit a RTA de către UE [4] şi să canalizeze progresele europene în domeniul securităţii sub aceeaşi umbrelă transatlantică; 3.) ar determina SUA să fie mai interesată de preocupările de securitate ale UE [5] ; 4.) eludează totodată temerile privind instaurarea unei balanţe de putere (multipolare) între, opozant, SUA şi UE, pentru că logica acesteia nu se aplică ameninţărilor asimetrice şi nici actorilor non-statali precum organizaţiile teroriste sau reţelele de crimă organizată (în plus, conform estimărilor în domeniu, UE ar putea oricum deveni un rival al SUA, în termeni statici, de capabilităţi, abia peste cel mai devreme 20 ani); 5.) în particular, permite statului-cheie Marea Britanie să-şi valorifice mai bine influenţa, prestigiul şi autonomia în promovarea palierului PESA al arhitecturii euroatlantice de securitate şi să acţioneze ca factor de coeziune şi nu de divizare.

—
Note:

[1] Cel care de altfel trasează şi distincţia specifică dintre o comunitate de securitate plurală şi una amalgamată, în funcţie de gradul integrării instituţonale.
[2] Unde 80% din efortul operaţiunilor militare ale Alianţei a fost susţinut exclusiv de efectivele SUA.
[3]1 Paternitatea triadei conceptuale cauze profunde, intermediare şi respectiv imediate îi aparţine lui Joseph S. Jr. Nye, vezi Understanding International Conflict (ed. a 2-a, New York: Longman, 1997).
[4] Spre exemplu după summitul franco-britanic de la St. Malo (1999), când Albright a avertizat asupra riscului celor trei „d” – decuplarea (europenilor de americani), discriminarea (membrilor NATO non-membri UE) şi duplicarea (structurilor şi capabilităţilor NATO) şi apoi încă o dată, după reuniunea la vârf din aprilie 2003, când Franţa, Germania, Marea Britanie şi Luxemburg au propus crearea unui centru separat EU de planificare operaţională la Tervuren, în Finlanda.
[5] Câtă vreme ESS menţionează importanţa relaţiei cu NATO şi SUA încă din al treilea alineat, SNS a SUA nu face nici o referire în cele trei pagini introductive la UE şi respectiv una singură la NATO, în penultimul alineat.