de Gary North [citeste episodul anterior]

PARTEA A 4-A: DATORIA GUVERNAMENTALA

Datoria este un concept inevitabil. Nu se pune niciodata problema existentei sau lipsei acesteia. Intotdeauna problema este ce fel de datorie, fata de cine, cand.

In teorie, guvernele civile nu ar trebui sa emita datorie. Si totusi o fac, secol dupa secol. In istoria Statelor Unite, guvernul national si-a achitat total datoria numai in 1835, in mijlocul unei perioade de avant economic, in timpul celui de-al doilea mandat al presedintelui Andrew Jackson, ce promovase pe perioada campaniei electorale o platforma de reducere a datoriei guvernului. Si-a tinut promisiunea. A mers chiar mai departe, depasindu-si angajamentul. A refuzat sa re-autorizeze institutia bancara Second Bank of the United States, care si-a pierdut astfel privilegiul monopolistic Federal in 1836. A dat faliment cinci ani mai tarziu, incapabila sa concureze intr-o piata libera.

Guvernele din Vest s-au inglodat adanc in datorii inca din secolul al cincisprezecelea, incepand cu orasele-stat italiene. Au lucrat mana in mana cu bancile de rezerve fractionare concesionate de guvern, care apoi au cumparat instrumentele de datorie ale acestuia. Eventual, toate guvernele oraselor-stat italiene s-au gasit in imposibilitatea de a-si achita datoriile, si au tras si bancile dupa ele.

Guvernele inteleg ca pot castiga sustinerea politica a celor bogati atunci cand le datoreaza acestora uriase sume de bani. La randul lor bogatii privesc guvernele ca debitori solvabili deoarece ele se afla in posesia puterii de a taxa. Investitorii presupun ca guvernele nu vor ramane restante deoarece acestea nu trebuie sa faca fata unei piete competitive. Investitorii cred ca puterea de a taxa este mult mai sigura decat competitia pietei. Prefera sa cumpere obligatiuni guvernamentale decat corporatiste.

Aceste presupuneri se mentin si rezista bine in majoritatea perioadelor. Dar atunci cand nu o mai fac, investitorii pierd totul. In vremuri de razboi, guvernele intra in datorii. In vremuri de pace, ar trebui sa reduca nivelul acestora. Dar in secolul 20, guvernele nu si-au redus datoria in vreme de pace, si au accelerat-o in vreme de razboi.

Lumea moderna este o lume construita pe datorie guvernamentala. Datoria guvernamentala este esafodajul economic al bancilor centrale ale lumii. Datoria guvernului in coferele bancilor centrale da nastere rezervelor legale pentru bancile comerciale cu rezerve fractionare. Cand datoria devine esafodajul legal al banilor, nu poate exista o reducere a datoriei fara ca aceasta sa nu fie insotita de falimentul universal: deflatie masiva. Nici un guvern nu este dispus sa accepte acest rezultat. Acesta este marele blestem al operatiunilor bancare moderne. Lumea a fost prinsa intr-o capcana pentru homari.

CAPCANA PENTRU HOMARI

Capcana pentru homari este un dispozitiv ingenios. Homarul cade (intra) in cursa fiind ademenit cu o momeala comestibila. Cursa este un dispozitiv cu un singur sens. Cu cat incearca sa impinga mai adanc inspre interior, cu atat acesta se strange mai mult in jurul lui. Nu poate da inapoi, asa ca impinge inainte, presupunand ca eliberarea se gaseste in fata lui. De fapt doar captivitatea completa il asteapta acolo.

Asa functioneaza si datoria guvernamentala. Cei care imprumuta guvernului inteleg ca datoria nu va fi platita inapoi. Teoria moderna a guvernului declara explicit ca datoria guvernamentala nu trebuie platita. Ca de altfel si teoria moderna a banilor bazati pe datorie. Nu exista nici un fond producator de venit care sa permita guvernului sa-si reduca datoria. Indiferent cat de uriasa devine aceasta de-a lungul strazii sale cu un singur sens, exista investitori ce cred ca li se va plati dobanda. Vor amana si renegocia termenii datoriei cand aceasta se maturizeaza.

Asa mare este increderea oamenilor ca puterea coercitiei guvernamentale este capabila sa scoata iepuri din jobenuri fiscale incat investitorii continua sa cumpere datorie. Ei realizeaza ca uneori corporatiile pot fi atat de inglodate in datorii incat exista riscul insolvabilitatii. Dar deseori nu recunosc acest pericol cand vine vorba de guvernele nationale.

Exista servicii de clasificare ce fac evaluari publice pentru corporatii si guverne, referitoare la meritul lor de a fi creditate. Dar rareori acestea anunta ca guvernul national este in prag de faliment. Si asta deoarece guvernele nationale nu raman restante pe fata, direct. Guvernul national apeleaza la banca centrala a natiunii sa ii cumpere datoria, iar aceasta se executa, inflationand masa monetara, si astfel micsorand valoarea de piata a obligatiunilor. Neachitarea este indirecta.

De aceea cel din urma homar al datoriei este sistemul centralizat de operatiuni bancare. Bancile centrale nationale cumpara obligatiuni cu banii pe care ii creeaza, sa fie pastrate ca rezerve legale pentru bancile comerciale ale natiunii, ca ele apoi sa le foloseasca la multiplicarea conturilor. Bancherii centrali nu investesc propri lor bani. Ei investesc banii pe care propriile lor institutii ii creeaza. Vor ca dobanda primita sa valoreze ceva, dar principalul lor obiectiv este sa evite situatia in care aceste obligatiuni sunt rambursate de guvern. Pastreaza obligatiunile guvernamentale drept principala lor sursa de venit. Teoria monetara moderna si cea de taxare cad de acord: guvernele nu au nevoie si nu trebuie sa-si plateasca datoria.

PROMISIUNI CA OBLIGATIUNI

“Cuvantul unui om este chezasia sa”. Aceasta este o zicala veche ce odata era foarte familiara si raspandita in Statele Unite. Chezasia este o relatie initiata de increderea in promisiunea pe care cineva o face sa isi indeplineasca o obligatie. Asta inseamna o datorie.

Politicienii din Washington au vandut mult mai multe astfel de chezasii decat se afla T-bills si T-bonds in existenta [nota tr: Bilete, obligatiuni ale Trezoreriei]. Datoria oficiala bugetara a Statelor Unite, care nu pune la socoteala Social Security si Medicare, este aproape 9$ trilioane. O puteti monitoriza cu ajutorul unuia din multiplele debt clocks ce se gasesc pe Internet.

Costul total al promisiunilor pe termen lung facute si legiferate de politicieni nu poate fi calculat direct. Acesta este un avantaj pentru politicieni. Principalele promisiuni ale guvernului national al Statelor Unite sunt acestea: Medicare, Social Security, alte pensii Federale, fondul de asigurare pentru planurile de pensii private ERISA, legal implicita viitoare salvare a bancilor si institutiilor de economii si imprumuturi (care a costat guvernul sute de miliarde de dolari la sfarsitul anilor 1980), si agentiile ipotecare non-guvernamentale: Fannie Mae si Freddy Mac.

Medicare si Social Security sunt obligatii legale, dar nu este clar ce magnitudine au. Evaluarea depinde de presupuneri statistice privind natalitatea, sanatatea personala, inflatia preturilor, perioada medie de viata, costuri medicale, cotele de imigratie si numerosi alti factori. Binenteles, cruciala supozitie facuta nu apare in rezumatele statistice produse de Social Security Trust Fund. Aceasta presupune ca viitorii platitori de impozite vor suporta si se vor supune initialei legislatii ce garanteaza platile catre pensionari.

Cele mai infioratoare estimari plaseaza lipsitele de fonduri obligatii ale Medicare si Social Security luate la un loc undeva deasupra sumei de 70$ trilioane.

Deoarece aceste Trust Funds nu contin nimic altceva decat obligatiuni guvernamentale ale Statelor Unite nevandabile pe piata, aceste obligatii sunt complet lipsite de fonduri. Deci cine va plati aceste datorii? Raspunsul oficial este “guvernul Statelor Unite”. Dar acesta este o entitate legala care exista numai atata timp cat poate taxa, imprumuta, sau crea bani fara acoperire prin Sistemul Federal de Rezerve.

Toate celelalte natiuni industrializate Vestice se afla intr-o situatie similara. Nici una dintre ele nu a luat masuri sa intrebuinteze venitul obtinut din impozitare pentru a investi in capital productiv ce va fi folosit apoi la plata viitorilor beneficiari. Intreaga economie Vestica este imbibata in datorie – nu numai datorie bugetara cu termene limita de plata specificate, ci datorii deschise, fara temen, organizate sa faca fata neprevazutului si contingentului, datorii bazate pe promisiunile zilei de ieri si reasigurarile celei de astazi.

CAND PROMISIUNILE SUNT INCALCATE

O corporatie falimentata isi poate sau nu reveni. Actionarii sunt ruinati. Se aleg cu partea cea mai insemnata a pierderilor. Creditorii de asemenea sufera pierderi majore.

O natiune falimentata nu are creditori ce pot pretinde plati daca curtile natiunii nu acorda despagubiri creditorilor. Natiunea falimentata controleaza sistemul judecatoresc.

Deci, falimentul doar rareori produce decesul permanent al guvernului. URSS-ul a disparut intr-adevar, dar nu mai exista ceva asemanator in istoria omenirii. Un imperiu urias s-a prabusit fara varsare de sange. A fost o mutare inteleapta din partea birocratilor rusi. Astazi, in loc sa datoreze Vestului 60$ miliarde, cum se prezenta situatia in 1991, Rusia detine 350$ miliarde in rezerve valutare, multumita venitului obtinut in urma vanzarii de petrol si gaz natural. Este a treia pe plan international in urma Japoniei si Chinei Comuniste in clasamentul tarilor detinatoare de rezerve valutare straine.

Promisiunile politicienilor raposati nu cauzeaza probleme celor decedati. Creeaza insa probleme uriase politicienilor care i-au reasigurat pe alegatorii in varsta ca guvernul nu va fi niciodata in situatia de a nu-si achita obligatiile. Cauzeaza de asemenea probleme extraordinare varstnicilor care au tratat cu incredere reasigurarile oficiale.

NEACHITARE PRIN INFLATIE

Politicienii in termen nu doresc ca falimentul sa aiba loc atunci cand carierele lor ar putea avea de suferit. De aceea incearca sa gaseasca metode de a-l amana. In cazul programelor de pensii, ei maresc limita de varsta de la care incep beneficiile. Aceasta masura violeaza promisiunea politicienilor anteriori, dar pentru ca este o restanta treptata, pe bucati, nu exista o bine organizata opozitie. Social Security deja a trecut printr-o astfel de restructurare.

O alta varianta de neachitare este sa impui o metoda de testare. Cei care au un venit peste un anumit nivel specific trebuie fie sa plateasca mai mult sistemului in prime, fie sa primeasca mai putin in beneficii. Aceasta politica a inceput anul acesta in Medicare.
La un anumit moment dat neachitarea treptata, pe bucati, devine riscanta din punct de vedere politic. Partidul din opozitie, din afara, ii va biciui la talpi pe alesi. “Votati pentru noi daca vreti sa va primiti banii promisi”. Ceea ce scoate in prim plan problema promisiunilor ce nu pot fi sustinute economic.

Ideea este ca bugetele actuale sunt realitati politice severe. Nu sunt promisiuni. Sunt obligatii imediate. Politicienii nu pot anunta, “Lasati-i sa manance promisiuni!”

Metoda de neachitare ce produce cele mai putine controverse este crearea banilor ce trebuiesc trimisi beneficiarilor, asa cum a fost fagaduit. Banca centrala poate face asta cu usurinta. Cumpara datoriile guvernamentale. Manevra ofera bani guvernului pentru a trimite cec-uri beneficiarilor.

Un rezultat al acestei actiuni este cresterea preturilor. Pentru aceasta consecinta nedorita pot fi invinuiti speculantii si afaceristii lacomi. Publicul nu este familiar cu teoria economica. Votantii sunt dispusi sa accepte explicatiile oficiale. Ei nu monitorizeaza statisticile bancii centrale.

Cand neachitarea are loc prin inflatie monetara, restanta nu afecteaza doar bugetul guvernului. Afecteaza fiecare relatie datorie/credit. Cei care au investit in obligatiuni corporatiste vad cum cota lor de venit real scade. Acelasi lucru este valabil si pentru investitorii ipotecari.

Pe masura ce preturile cresc, ratele dobanzii pe termen lung cresc de asemenea. Creditorii cer si ei o prima pentru protectie impotriva inflatiei in rata dobanzii promise. Debitorii observa ca inflatia preturilor le va permite sa plateasca cu o unitate monetara mai ieftina, deci se invoiesc si accepta ridicatele rate ale dobanzii.

Odata cu cresterea ratelor dobanzii pe termen lung, valoarea curenta de piata a promisiunilor pe termen lung scade. Fenomenul produce efecte negative in pietele de capital.

Deci, neachitarea prin inflatie monetara are efecte negative in afara pietei promisiunilor guvernamentale. Daca este continuata, aceasta politica produce faliment prin distrugerea unitatii monetare. Restanta devine universala.

RESTANTA MACROECONOMICA

Cand fiii raman restantieri in implicitele lor contracte sociale, refuzand sa-si sustina parintii in varsta, avem de-a face cu o restanta microeconomica. Se intampla, binenteles, dar fenomenul este restrans. Presiuni sociale impotriva unei asemenea neachitari a obligatiilor sunt aplicate celor care rup aceste contracte neoficiale.

Parintii de obicei primesc avertismente in avans. Odraslele ar putea sa nu fie de nadejde. S-ar putea sa nu fie productivi. Parintii se pot reorienta catre alti agenti ce vor accepta rolul de “fii de incredere”. Ei pot cumpara anuitate de la o companie de asigurari. Pot apela la alte rude si crea ceva asemanator unui trust in care mandatarul va directiona mostenirea catre cei care isi sustin parintii varstnici.

Cu alte cuvinte, exista metode de a realoca responsabilitatea atunci cand guvernul nu este cel care emite promisiuni. Dar atunci cand statul emite promisiuni si apoi taxeaza muncitorii sa obtina fonduri pentru a onora aceste promisiuni, abilitatea dependentilor de a gasi aranjamente alternative scade dramatic. Nimeni in afara guvernului, cu exceptia costisitorilor avocati specializati in taxare si a profesionistilor breslei, nu poate gasi metode de a indeparta riscul iminentei insolvabilitati. Restanta devine astfel macroeconomica. Se aplica tuturor celor din economie care platesc taxe sau primesc promisele beneficii ale impozitarii.

Aceasta este situatia pe care contribuabilii din Vest si varstnicii o au de infruntat in urmatoarele doua decenii. Economistul Ludwig von Mises a fost odata intrebat care este protectia sa impotriva inflatiei. A raspuns intr-un cuvant: “Varsta”. Pentru el aceasta “a facut toti banii”. A murit in 1973, inainte ca inflatia decadei sa-si duca la bun sfarsit actiunea coroziva.

Piata libera (free market) descentralizeaza restantele de orice fel. Putini oameni au de suferit (in cazul unui faliment). Aceasta trimite un semnal celorlalti sa fie atenti la detaliile specifice evenimentului. Exista un puternic stimulent economic pentru gasirea unei solutii.

Prin contrast, atunci cand guvernul se afla in imposibilitatea de a achita, restanta este centralizata. Ea afecteaza oamenii intregii societati. Marele experiment se naruie in vazul tuturor. Agentii guvernamentali dau vina pe altii. Nu se incearca aflarea cauzei si efectului, deoarece un astfel de efort ar identifica in cele din urma vinovatul: statul. Agentii statului nu vor asta. Nici majoritatea victimelor nu si-o doreste.

Alegatorii nu vor sa admita ca au fost pacaliti sa voteze pentru un program de coercitiva redistributie a bogatiei, un program sortit pieirii. Ar pune sub semnul intrebarii valorile lor morale ca de altfel si inteligenta lor vizavi de increderea oferita hotilor si mincinosilor alesi. I-ar transforma automat in co-conspiratori nepusi sub acuzatie. Ei rezista unei astfel de sugestii. Nu-si doresc in general o completa investigatie a programelor guvernamentale esuate, mai ales a unuia in care ei au devenit victime – intai in calitate de contribuabili, apoi ca recipienti dependenti de veniturile obtinute prin impozitare.

Deci, spre deosebire de falimentele private, cel centralizat nu este numai universal, dar nici nu se auto-corecteaza. Precum investitorii ce au cumparat obligatiunile Americii Latine incepand cu anii 1820, alegatorii se intorc mereu si mereu sa fie forfecati. Refuza sa accepte aceasta lectie a istoriei:

“Promisiunile guvernului nu sunt sigure sa-ti pui increderea in ele pe termen lung.”

Rareori si in cazuri extreme, publicul identifica vinovatul. Aceasta poate duce la o revolutie politica. Cea mai faimoasa este Revolutia Franceza, care a avut loc deoarece Ludovic al XVI-lea nu si-a mai putut plati datoriile in 1789. A trebuit sa convoace in sesiune demult latenta Adunare a Starilor Generale, pentru a aproba noi taxe. Avocatii nou alesi au pus apoi mana pe guvern si au creat un sistem mult mai opresiv al falimentului prin inflatie. Au confiscat proprietatea bisericii si au emis obligatiuni fata de aceasta proprietate. Aceste obligatiuni au devenit valuta monetara a tarii.

Cand domnia avocatilor s-a naruit, a avut loc o alta revolutie. Napoleon a fost invingator, dar numai pana in 1815. Din nou si din nou de atunci, revolutii politice au inlocuit regimuri falite. Inflatia a marcat ascendenta si prabusirea acestor regimuri.

CONCLUZIE

In secolul 20, tarile industrializate Vestice s-au inarmat cu promisiuni guvernamentale. Aceste regimuri au emis promisiuni populatiei truditoare. Guvernul a promis sa taxeze viitoarele generatii daca cele actuale ar consimti fata de impozitele blande de astazi. Rezultatul este familiar. Consecinta este relatata in A Treia Carte a Regilor, capitolul 12, povestea Regelui Roboam care a crescut taxele in Israel.

“Ce mă sfătuiţi să răspund poporului care mi-a zis: Uşurează jugul pe care l-a pus tatăl tău pe noi?” Şi i-au grăit oamenii cei tineri, care crescuseră odată cu el şi erau acum sfetnicii lui, şi i-au zis: “Aşa să spui poporului acestuia care ţi-a grăit şi ţi-a zis: Tatăl tău a pus jug greu pe noi; tu însă uşurează-l de pe noi; aşa spune-le: Degetul meu cel mic este mai gros decât mijlocul tatălui meu. Deci dacă tatăl meu v-a împovărat cu jug greu, eu şi mai greu voi face jugul vostru; tatăl meu v-a pedepsit cu bice, iar eu vă voi pedepsi cu scorpioane! [III Regi 12:9-11]

Rezultatul a fost o revolta politica incununata de succes. Cele zece triburi din nord s-au separat de domnia regelui.
Conducatorii politici niciodata nu par sa invete aceasta lectie. Nici consilierii lor. Dar in lumea zilelor noastre, chiar si victimele – contribuabilii – o invata greu. Ajung sa fie intepati de scorpioni.

Va exista o revolta a taxelor la un moment dat. Intotdeauna este una. Dar dauna produsa economiei de acum pana atunci va fi substantiala. Scoala vietii solicita o educatie inalta.

May 17, 2007

-Va urma-