de Gary North [citeste episodul precedent ]

Partea a doua: Datoria Personala

DATORIA ESTE un concept inevitabil. Nu se pune niciodata problema existentei sau lipsei acesteia. Intotdeauna problema este ce fel de datorie, fata de cine, cand.

In capitolul precedent, m-am ocupat de chestiunea datoriei sociale. Am aratat de ce este inevitabila. Datoria personala este la fel de inevitabila ca si cea sociala.

Sa spunem ca te angajezi la o noua slujba. In mod normal, trebuie sa muncesti pana la urmatoarea zi de salariu inainte de a fi platit. De aceea trebuie sa oferi credit celui care te angajeaza pentru valoarea monetara a muncii pe care o prestezi. Cu cat castigi mai mult pe ora, cu atat creditul pe care il oferi este mai mare. Cu cat astepti mai mult ziua de plata, cu atat trebuie sa oferi mai mult credit.

Aceasta este ironia: Tu, care nu esti bogat, trebuie sa oferi credit unei companii pe care o consideri de succes, din punct de vedere economic. In aceste intelegeri, care sunt universale pe piata ofertei de munca, relativ saracei persoane i se cere sa devina creditor pentru relativ bogata organizatie.

Dar daca patronul te plateste pe loc, imediat ce incepi sa muncesti? Cec-ul primit este pentru salariul dupa taxe pana a doua zi. Atunci antreprenorul ofera credit unui muncitor nou, neverificat. Probabil nu ai auzit de vreun aranjament de acest fel. Daca as fi antreprenor, pe acesta l-as folosi.

Probabil patronul se supune legii Mozaice. “Să nu nedreptăţeşti pe aproapele şi să nu-l jefuieşti. Plata simbriaşului să nu rămână la tine până a doua zi.” [Levitic 19:13]. Totusi, trebuie sa oferi credit noului patron pentru cel putin o zi de munca.

Datoria si creditul sunt inevitabile. Trebuie sa existe un anumit grad de incredere operand ca schimbul munca pentru bani sa aiba loc.

Exista critici ai datoriei personale care emit condamnari universale la adresa relatiei datorie/credit. Nu au judecat complet logica pozitiei lor. Daca ar exista o eliminare universala a datoriei, civilizatia ar inregistra un colaps in cateva zile. Diviziunea muncii ar disparea.

RISC SI INCREDERE

Pentru persoana care isi vinde propria munca exista riscul sa nu fie platita la sfarsitul perioadei de activitate. Riscul este scazut, deoarece patronii care vor sa ramana in afaceri trebuie sa-si plateasca muncitorii. O proasta reputatie ar seca sursa viitorilor truditori. Dar trebuie sa exista o oferta de incredere din partea angajatului.

Pentru o companie ce angajeaza o persoana noua exista intotdeauna riscul ca aceasta sa nu fie punctuala, sau sa nu dea randament, sau sa fure. Trebuie sa existe o oferta de incredere din partea patronului.

Ambele parti trebuie sa faca fata riscului. Ambele parti trebuie sa ofere incredere. Acest risc ar putea fi redus, iar increderea ar putea fi redusa si ea, dar ambele sunt obligatorii intr-o societate bazata pe diviziunea muncii.

Cand un schimb munca pentru bani are loc exista un aproape inevitabil element de timp implicat. Acolo unde timpul este implicat exista atat risc cat si incredere.

In putin cunoscutul film al lui Elia Kazan “America, America” din 1963 este o scena in care un tanar grec ce fusese escrocat in mod repetat cumpara un bilet din Grecia spre America candva in jurul anului 1920. Foloseste bani obtinuti prin frauda. Ii spune vanzatorului sa tina bine biletul. El la randul sau tine un teanc de bani. Ii intinde banii vanzatorului, in timp ce apuca cu mana cealalta biletul. Numai atunci cand are biletul in mana da drumul banilor. Vanzatorul de asemenea da drumul biletului. Nu exista nici un element de timp si de aceea nici o oferta de incredere.

Nu putem rula o economie bazata pe tranzactii simultane precum aceasta. Necesita prea mult timp ca acestea sa fie aranjate si executate. Vanzatorul unui bilet o va face cateodata, pentru un anume cumparator, fricos, neincrezator, dar nu toata ziua.

Din acest motiv relatia datorie/credit este un aspect al relatiei timp/incredere. Cea din urma nu poate exista fara cea dintai.
Civilizatia nu poate exista fara amandoua.

PLATA DOBANZII

Cand iti vinzi munca pana la urmatorul cec, vinzi bunuri prezente (munca imediat) pentru bunuri viitoare (bani mai tarziu).

Ai depozita bani in contul din banca al patronului tau pentru a primi aceasi suma de bani intr-o luna? Probabil, daca ai lichiditati si au avut loc o multime de spargeri recent. Patronul iti face un serviciu: pastrare in siguranta. Dar fara eventualul risc extern pe care il percepi drept o amenintare la adresa banilor tai, nu ai renunta in mod voluntar la ei astazi pentru aceeasi suma de bani maine, sau luna viitoare, sau anul viitor.

Asta pentru ca decontezi valoarea viitoare a banilor in relatie cu valoare actuala a lor. Acest principiu se aplica oricarei resurse limitate, nu numai banilor. Esti responsabil in prezent. Te afli in posesia unor valori in prezent. Gasesti utilizari alternative pentru aceste valori in prezent. Deci, prezentul este mult mai valoros pentru tine decat viitorul. Este mai la indemana, viitorul nu este. Prezentul este real; viitorul este problematic. Valoarea bunurilor aflate in proprietate in prezent este mai mare decat valoarea acelorasi bunuri in viitor.

Aceasta este o chestiune de risc comparativ: siguranta acum vs. siguranta mai tarziu. Este de asemenea o chestiune de preferinta a momentului: beneficiile prezentului vs. beneficiile viitorului.

Pentru a-i convinge pe oameni sa renunte la controlul legal exercitat de ei asupra unui bun, cel care imprumuta trebuie sa ofere o cantitate sporita de bunuri in viitor. Numim asta rata dobanzii. Este rezultatul decontului pe care oamenii il plaseaza asupra bunurilor viitoare vs. celor prezente. Cel ce imprumuta trebuie sa depaseasca acest decont oferind mai mult in viitor pentru un bun imprumutat acum si nereturnat inainte de o data viitoare.

Criticii relatiei datorie/credit nu admit nici factorul risc nici factorul preferinta de timp in fiecare tranzactie ce presupune renuntarea la controlul asupra unei resurse economice. Trateaza tranzactiile ce implica renuntarea si returnarea de-a lungul timpului ca si cum timpul si increderea ar fi bunuri gratuite. Dar nu exista pranzuri gratuite si nici timp gratuit.

Ori de cate ori o valoroasa resursa limitata este tratata ca si cum ar fi un bun gratuit, va exista o eroare analitica in discutia cauzei si efectului economice.

Atunci cand vreun critic al pietei libere face apel la interventia statului pentru a impiedica tranzactiile ce revendica costurile inevitabile ale actiunii umane, el pretinde uneia sau ambelor parti ale tranzactiei sa ofere celuilalt un bun gratuit. Probabil acest apel este timid. Daca este atunci criticul datoreaza ascultatorilor sau cititorilor sai o explicatie detaliata a efectelor acestui apel pentru un obligatoriu transfer de bogatie catre altii.

De obicei criticul nu este constient de implicatiile apelului sau ce interzice intreaga plata a unei tranzactii. Nu este constient de eroarea sa conceptuala: tratarea a ceva de valoare ca si cum ar fi un bun gratuit. De aceea esueaza in a evalua consecintele interventiei politice in domeniul pietei. Vina pentru efectele economice ce nu ii sunt pe plac o plaseaza asupra a altceva decat aprecierea sa eronata in privinta cauzei si efectului economice.

NIVELURI DE DATORIE IN CRESTERE

Exista o lege economica care spune: “Cand pretul a ceva anume scade, exista o cerere in crestere pentru respectivul obiect”. Aceasta lege este o extensie a conceptului de lipsa: “La un pret egal cu zero, va exista o cerere mai mare decat oferta”. Deci cu cat pretul se apropie de zero, cu atat va fi mai mare cantitatea ceruta.

In ultimul sfert de secol a existat un serios spor al datoriei consumatorilor in Statele Unite. Exista un motiv pentru acest fenomen, unul care este rar mentionat: scaderea ratelor dobanzii. Pretul imprumuturilor s-a aflat in declin incepand cu subtierea creditului din 1980-81. De aceea cantitatea de imprumuturi revendicate a crescut.

Cei ce imprumuta estimeaza cata datorie isi pot permite sa cumpere (sa poarte). Si-au evaluat venitul disponibil dupa impozitare. Apoi au luat in consideratie pretul datoriei: rata dobanzii. Imprumuta pentru a-si finanta stilul de viata.

Cifra semnificativa atat pentru creditori cat si pentru debitori este rata de serviciu a datoriei pe gospodarie (DSR). Aceasta este rata de plati a datoriei pentru venitul net disponibil (dupa taxe).

La inceputul anului 1980, DSR pentru chiriasi era 24.5. La sfarsitul anului 2006, era de 25.5. Cu alte cuvinte, nu a existat vreo schimbare semnificativa. Chiriasii stiu cat de multa datorie pot duce.

La inceputul anului 1980 totalul DSR pentru proprietarii de case era 15.9. La sfarsitul anului 2006 era 19.4. Aceasta este o crestere de 22%. Aceasta crestere a aparut dupa 1984, dupa ce recesiunea lui Reagan (1981-82) s-a sfarsit. Cei ce imprumuta au estimat nivelul datoriei cu care se simt confortabil si incet si precaut l-au sporit.

Acesta nu este un exemplu a ceea ce cateodata numim exuberanta irationala. Acesta a fost un atent raspuns pe termen lung fata de noi conditii economice. Recesiunile anilor 70’ (1970-71; 1975) au stat la baza lui. Proprietari de case datornici au raspuns cum se cuvine. Au concluzionat ca pot face fata unei datorii mai mari. Au estimat corect.

Deci, nivelul datoriei pe gospodarie pentru proprietarii de case a crescut, dar rata de serviciu a datoriei nu a sporit semnificativ. Pentru chiriasi nu a crescut deloc.

DATORIE SI POZITIE DE CLASA

Schimbarea semnificativa a fost marcata de motivele acestei indatoriri. Banca Federala de Rezerve din St. Louis a publicat o diagrama ce arata nivelul economiilor personale, din 1947 pana in 2006. Din 1947 pana in 1960, cresterea a fost usoara. A urcat in 1970, dar nu mai repede decat a scazut puterea de cumparare a dolarului. A inregistrat un varf in 1986 de circa 340$ miliarde anual, a scazut la 240$ de miliarde in 1987, ca apoi sa se ridica pana in 1993 la aproape 323$ miliarde. Apoi a inceput sa scada. A fost sub 170$ miliarde in 2000, chiar inainte de recesiunea anului 2001. In timpul acesteia, a scazut la 131$ miliarde. A urcat iarasi la 175$ miliarde in 2004.

Apoi, in 2005, a scazut brusc in primul sfert al anului. In al doilea sfert a devenit negativ. Pentru intreg anul respectiv a fost minus 35$ miliarde. Rar inregistreaza o diagrama economica un declin atat de abrupt. Americanii imprumuta astazi net in jur de 100$ miliarde pe an. Indivizii americani nu numai ca au incetat a mai face economii, dar s-au inglodat in datorii considerabile.

Cresterea valorii caselor a permis acest fenomen: bunuri ce pot fi puse gaj. De asemenea si scaderea ratelor dobanzii. Dar de ce in 2005?

Ofer aceasta explicatie. Politica de inflatie monetara a bancii centrale a Chinei si cumpararea lor de dolari pentru a-i imprumuta americanilor au produs in cele din urma un efect fara precedent. A avut loc o schimbare fundamentala in atitudinea americanilor fata de viitor. Atitudinile americanilor vizavi de trecerea vremii s-au mutat de la o blanda orientare spre viitor catre o fara precedent in istorie orientare spre prezent.

Ar putea exista o mai buna explicatie. Sunt dispus sa o iau in consideratie. Atunci cand observam o schimbare atat de extinsa si rapida, nici o explicatie nu are prea mult sens. Pentru a folosi termenul unei recente carti best-seller, 2005 a fost un an de cotitura.

Intrebarea practica acum este: Ce ar putea rasturna situatia inapoi? In caz ca nimic nu o poate face, americanii nu-si vor recapata atitudinea orientarii spre viitor ce i-a caracterizat dintru inceputurile natiunii vorbitoare de limba Engleza in 1607, in orasul Jamestown.

Ne-am reorientat dinspre viitor catre prezent. Edward Banfield, un om de stiinta politica al universitatii Harvard, a definit cu patru decenii in urma pozitia de clasa in termenii orientarii fata de timp. Oamenii prezentului formeaza clasa de jos.

Folosind aceasta definitie, in 2005 americanii s-au mutat vizibil din clasa de mijloc in clasa de jos. Consider aceast pas semnificativ pentru viitorul economic al natiunii.

REVENDICARILE VENITULUI VIITOR

In ceea ce ii priveste pe consumatori, nu conteaza cine detine in proprietate capitalul in interiorul natiunii sau regiunea unde ei isi cheltuiesc banii. Piata libera hotaraste rata de venit pe capital. Procesul nu este influentat de apartenenta specifica a proprietatii in interiorul pietelor private de capital.

De asemenea nu conteaza cine a imprumutat consumatorilor banii pe care ei i-au folosit sa cumpere bunuri si servicii. Piata libera hotaraste preturile, inclusiv ratele dobanzii.

Pentru consumatori conteaza mult – sau ar trebui – care va fi viitorul lor statut de consumatori. Daca refuza sa cumpere bunuri ce pot produce in timp o rata pozitiva a venitului, ei decid sa realizeze una sau mai multe din urmatoarele:

1. Sa ramana in campul muncii mai mult decat parintii lor au facut-o;
2. Sa devina mult mai dependenti de copii lor decat au fost parintii lor de ei;
3. Sa accepte un standard de viata mult mai scazut, exprimat in procente ale venitului lor ca membri ai fortei de munca, decat au facut-o parintii lor;

Imprumutand in prezent mai degraba decat economisind, americanii cumpara viitorul pe care il pretuiesc cel mai mult. Recent ei au elevat estimarea pe care au facut-o valorii consumului prezent mult deasupra valorii de rabat a consumului viitor. Nu numai ca ei consuma samanta porumbului, ci chiar imprumuta mai mult porumb pentru a-l consuma. Piata libera le permite sa ia aceasta decizie.

Aceasta este semnificatia balantei deficitului de plata in valoare de aproape 800$ miliarde pe an. Semnifica un model mental american care deconteaza viitorul la o rata mare a dobanzii.

Exportatorii asiatici, finantati de inflatia bancii centrale asiatice ce mentine pretul valutei lor sub cel pe care o piata libera nereglementata l-ar produce, vand americanilor mai multe bunuri de consum decat cumpara americanii de la ei. Asiaticii imprumuta americanilor diferenta – sau in unele cazuri, cumpara active de capital ce angajeaza muncitori americani.

Asiaticii cumpara titluri legale pentru viitoare debite de venit generate de angajatii americani si platitorii de impozite. Angajatii americani nu vor detine nici o parte din venitul zilei de maine care se afla in proprietatea investitorilor asiatici.

Importante aici sunt aspectele timp si incredere ale acestui aranjament. Americanii isi imagineaza ca vor primi ceva pe degeaba atunci cand imbatranesc. Ei cred ca se vor alege cu viitoare debite de venit in ciuda faptului ca vand capital sau refuza sa-l cumpere astazi. Nu mai cred ca exista o relatie intre proprietatea de capital si venitul viitor.

In 2005 americanii au muscat in cele din urma momeala oficiala a guvernului Statelor Unite: Veti primi ceva pe degeaba. “Social Security si Medicare va vor da de toate, indiferent cine detine in proprietate capitalul ce angajeaza truda americanilor si produce bunurile cumparate de acestia.”

Incepand cu 1935, odata cu ratificarea Social Security Act, pana in 1965, odata cu cea a Medicare, publicul american a acceptat mental linia oficiala a guvernului: ceva pe degeaba. In 2005, publicul american a acceptat-o in cele din urma si emotional.

MENTALITATEA FURTULUI

Nu exista nici o Zana Buna. Nu exista nici o Zana a Pensionarii. Nu vor exista debite de venit pentru vasta majoritate a americanilor. Vor exista probabil cec-uri lunare. Nu vor cumpara prea mult.

Baza rationala a marilor asteptari, cand vine vorba de venitul viitor, este urmatoarea: (1) detinerea capitalului in proprietate, sau (2) furt de la oamenii care detin capital. Alegatorii au acceptat furtul drept o legitima sursa de venit pentru varsta de aur in 1935 si 1965. Pe masura ce increderea lor in productivitatea furtului a crescut, increderea lor in investitia de capital ca sursa de avutie pentru pensionare s-a risipit. In 2005 a fost inregistrat punctul de cotitura. Americanii au acceptat emotional in cele din urma filozofia de viata a betivilor din zilele profetului Isaia.

“Veniţi, zic ei, voi aduce vin, bea-vom băuturi îmbătătoare! Şi mâine va fi, ca astăzi, mare zi de veselie”. (Isaia 56:12)

La varsta de aur pe americani ii va lovi o gigantica mahmureala.

CARTI DE CREDIT

Odata ce intelegi ca datoria este fundamentala pentru civilizatie, ar trebui sa te intrebi: “Ce este o datorie acceptabila? Dar una inacceptabila? Cum o pot evita pe cea din urma?”

Exista consilieri financiari care ii sfatuiesc pe oameni sa-si distruga cartile de credit. Unii ar trebui sa faca asta. Sunt dependenti de datorie. Trebuie sa renunte brusc.

Acest sfat este specific, nu universal. Cartile de credit sunt o idee rea in general. Ratele lor sunt prea mari. Oamenii sunt cu usurinta prinsi in datorii cu dobanzi mari ani de-a randul. Dar acesta nu este un argument impotriva datoriei. Este un argument impotriva datoriei nesanatoase, cu dobanda mare.

Daca iti achiti total nota de plata a cartii de credit in fiecare luna, aceasta nu este o problema. Poate fi o unealta folositoare pentru urgente, ca atunci cand te afli pe drum si ti se strica masina. Cartea de credit devine o obligatie serioasa insa daca ai o problema cu datoria. Tu esti problema, tu esti obligatia, nu cartea de credit. Nu confunda cauza cu efectul.

CONCLUZIA

Datoria si increderea merg mana in mana. Presedintele Reagan a spus despre dezarmarea nucleara, “Aveti incredere, dar verificati”. Este un sfat bun. Limiteaza-ti oferta de incredere. Limiteaza-ti de asemenea oferta de credit.

Nu pretinde prea multa incredere. Limiteaza-ti asteptarile. Limiteaza-ti de asemenea datoria.

Daca poti obtine o ipoteca cu rata fixa si scazuta a dobanzii pe 30 de ani, si iti doresti cu adevarat o casa, si daca ai un debit sigur de venit pentru a plati, cum ar fi Social Security, atunci accepta oferta. Plata ipotecii este o buna intrebuintare pentru debitul de venit exprimat in dolari. Isi vor pierde valoarea.

Valoarea casei va creste.

May 15, 2007