- Ce veți face, domnule profesor ION COJA, cu ideile pentru care ați vrut să candidați?

- Am să fac ce fac de mult, adică am să le public și am să mă adresez cu ele direct clasei politice, viitorului președinte etc. Poate că o să-i atragă! Am încercat deja să le ofer unora dintre candidați, pentru campania electorală, dar li s-a părut că-i jignesc cu sfaturile și ideile mele, așa că nu am insistat.

- Insistați acum.

- Am să prezint o idee pe care o fac acum publică prima dată. Te avertizez că nu este ușor de priceput, așa că te rog să nu te grăbești să ridici obiecții. Este vorba de problema locuințelor. Mulți tineri nu se căsătoresc pentru că nu au locuință sau, după ce se căsătoresc, nu fac copii pentru că nu au o locuință potrivită să crești în ea un copil sau doi-trei, cât ar trebui pentru sănătatea cifrei demografice. Bașca cei 20.000 de români care nu au niciun acoperiș deasupra capului. Am intrat și noi în rândul lumii după 1990 și avem și noi „homeless”-ii noștri. Înainte de 1990 era de neconceput asemenea cifră. De la această cifră cred că a pornit soluția pe care am găsit-o, și am găsit-o ușor căci ne este la îndemână. Se poate rezolva problema locuințelor în câteva săptămâni, fără nicio investiție, ci doar cu ajutorul unui guvern responsabil și al unui parlament de oameni normali, care să emită o lege potrivită.

- Pot să mă mir? O lege care va inlocui investițiile?!

- Pornesc de la un dat sigur: în 1989 practic se rezolvase problema locuințelor și din cincinalul următor urma să se treacă la programul de șosele și autostrăzi. Problema locuințelor se rezolvase „de bine, de rău”, în sensul că fuseseră rezolvate cam toate cererile de locuință, nimeni nu era în situația de a vrea să-și cumpere un apartament și de a nu avea de unde să-l cumpere. Statul însuși avea mii de apartamente la vânzare. Asta, bineînțeles, în condițiile în care nu aveai voie să deții în proprietate decât un singur apartament! Nota bene: un singur apartament! Eu însumi, care am locuit în cameră mobilată atât ca student, cât și ca profesor, până în 1980, mi-am cumpărat un apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor, bloc din care numai 20% din apartamente au fost ocupate de scriitori, restul scriitorilor locuiau deja onorabil și nu s-au înghesuit să ceară o locuință nouă…

- Deci până în 1989 nu aveai voie să-ți construiești decât un singur apartament ca persoană matură, cu 18 ani împliniți. Și nu aveai voie nici să-ți construiești o reședință de vacanță!

- Da, cred că nu! Din câte am înțeles, în măsura în care în 1989 se rezolvase problema locuințelor la acest nivel minim și egalitarist, urma ca în anii următori să se admită construirea unor case de vacanță, la țară sau în localități turistice, dar asta peste câțiva ani, cine știe câți! Or, ce s-a întâmplat după 1990? S-a construit foarte mult, mai ales în zonele turistice, în mai toate satele, în orașe, la munte, la mare etc. Astfel că în momentul de față fondul de locuințe din România este mult, mult mai mare decât necesarul de locuințe! Nu zic „strictul necesar” de locuințe. Ci necesarul!

Acesta este datul esențial de la care pornim: surplusul de spațiu locativ din România anului 2010! Cum se face că avem totuși o acută nevoie de locuințe? Simplu: pentru că există foarte multe spații locative, case, apartamente etc., nelocuite. Nefolosite. Neînchiriate! Pe o stradă de lângă blocul meu, str. Miron Costin, au fost evacuați chiriașii din două case la curte, și de mai bine de un an acele case au rămas nelocuite! Tribunalul le-a dat câștig de cauză proprietarilor, chiriașii – moșteniți de la stat, au fost evacuați, Dumnezeu știe unde vor fi ajuns, iar casele stau goale, nu produc nici măcar chirie! Sunt mii de locuințe în această situație și mai ales mii de apartamente. Ții se pare normal? Ții se pare normal să existe zeci de mii de locuințe nefolosite și zeci de mii de oameni care nu au unde locui?

- Vreți cumva să contestați dreptul la proprietate?

- Nu! Dreptul la proprietate trebuie respectat. Cu toată seriozitatea! Numai că (1) există o ierarhie a drepturilor, unele drepturi au prioritate față de altele, iar al doilea principiu spune că (2) orice drept dă naștere unor obligații. Să le luăm pe rând: dreptul la proprietate nu poate fi mai tare decât dreptul la viață! Dacă demografia românească merge prost, printre altele, și din pricina problemei pe care o au mii de tineri cu locuința, atunci încep să mă întreb dacă se mai poate admite situația de fapt a locuințelor, existența a zeci de mii de locuințe în care zidurile urlă a pustiu în loc să răsune de joaca copiilor! Eu ca naționalist, ca ins preocupat de propășirea neamului, mi-aduc aminte că principiul principiilor este Salvus reipublicae, salvus populi, suprema lex! Adică salvarea Țării și a poporului, a Neamului, este legea supremă! Pun acest drept al Neamului mai presus de dreptul la proprietate. E mai generos, mai cavaleresc! Mai creștin!

Al doilea principiu spune că dreptul la proprietate naște obligația de a da proprietății o întrebuințare de bun simț. Proprietatea nu expune obiectul posedat la bunul plac al proprietarului. De exemplu, dacă cumperi un tablou sau o sculptură nu ai drept de viață și de moarte asupra operei de artă, nu ai dreptul să o distrugi, doar așa că ai plătit-o deja, la prețul cerut de artist. Comuniștii, când au distrus statuia ecvestră a lui Carol, ca din bronzul ei să facă două statui mizerabile, a lui Lenin și a lui Stalin, au plătit după aceea daune de milioane de dolari autorului, celebrului Mestrovici. Sub un regim asemănător intră și proprietatea imobiliară, de case și apartamente. Societatea trebuie să controleze ca proprietatea să fie un factor de progres social, de propășire socială.

Aceste principii trebuie raportate la realitatea faptului că în România de azi se face o mare speculă cu apartamentele construite sau ridicate la roșu înainte de 1990. Sunt persoane care după 1990 au dobândit prin mijloace ilicite și imorale zeci sau sute de apartamente. Problema nu se pune în sensul de a le confisca. În nici un caz! Ci avem nevoie de o lege care să-i facă pe proprietari să nu le mai convină să le țină goale, neînchiriate. Forțându-le mâna să le închirieze sau să le vândă, va scădea prețul la case și la chirii, iar de asta vor beneficia mai ales tinerii. Așadar o lege cu privire la apartamentele făcute cândva de statul comunist, din banii tuturor, de fapt. Dar care apartamente, după 1990, au intrat în proprietatea unor șmecheri, care au știut să le dobândească pe mai nimic! Nu intru în detaliile unui astfel de proiect de lege, dar sensul ei este clar: să-i oblige pe proprietari să le introducă în circuitul imobiliar.

- Iar locuințele construite după 1990?

- Pentru casele de după 1990 este o problemă cu băncile, deoarece mulți români care au vrut să-și facă o locuință au apelat la credite și nu au putut să le mai plătească, astfel că locuința lor a ajuns în proprietatea băncii creditoare. Avem nevoie de o lege care să-i apere pe oameni de rapacitatea băncilor. Bunăoară, când aceste locuințe se vând la licitație, fostul proprietar să aibă posibilitatea de a interveni pentru ca vânzarea să se facă la un preț cât mai apropiat de banii pe care el i-a investit în acea locuință. Azi aceste licitații sunt trucate de o mafie imobiliară care, mână în mână cu directorul băncii, vinde locuința bietului om pe un preț de batjocură, iar apoi ei o revând cu prețul real, de câteva ori mai mare.

Alt aspect este că băncile deja se gândesc să demoleze o parte din fondul imobiliar care le-a intrat în proprietate prin neplata creditului. În felul acesta băncile vor să împiedice scăderea prețurilor pentru locuințe! Ar fi o veritabilă crimă dacă se va trece la asemnea demolări! Statul trebuie să intervină cu legi foarte aspre care să împiedice astfel de politici, iar totodată să oblige băncile să dea o întrebuințare acestor proprietăți, prin închiriere sau vânzare. Iar în cazul locuințelor neterminate, să oblige băncile să le vîndă sau să le finalizeze. Repet, toate aceste măsuri se justifică prin faptul că (1) fondul locativ din România depășește cu mult necesitățile populației, iar (2) o bună parte a populației are probleme cu locuința, mai ales tinerii, tinerele familii. Iar principiul de bază este că proprietarul trebuie să valorifice proprietatea imobiliară printr-un parteneriat cu societatea. Proprietatea nu poate fi batjocorită. Acest principiu trebuie aplicat și celor care dețin terenuri agricole și le lasă de pârloagă. Pentru asemenea terenuri trebuie perceput un impozit mai mare. La fel, un impozit mai mare pentru spațiile locative neînchiriate.

- Știu că există o lege a protecției chiriașilor. Inițată de conservatorii lui Dan Voiculescu. Vă puteți raporta la această lege?

- Nu, nu cunosc textul acestui proiect de lege, dar pot să apreciez cinismul acestui proiect, căci inițiatorul legii este una dintre persoanele care dețin sute de apartamente, obținute prin procedeee atât de incorecte încât individul a apelat la diverși interpuși care să figureze ca proprietari în locul lui… Deh, nu cădea bine unui șef de partid să fie proprietar la sute de apartamente și să aibă de răspuns la întrebarea „cum le-ai dobândit, vere?” Spune-mi, la ce protecție a unor oameni necăjiți se poate gândi un individ atât de hrăpăreț, un speculant atât de odios?

- Așadar, în campania electorală pentru Cotroceni ați fi venit cu această idee?

Cu asta și cu altele, unele deja enunțate pe site-ul meu, altele încă nepublicate. Le voi face cunoscute, căci așa mi-ar conveni cel mai mult: să ajungă la Cotroceni nu persoana mea, ci ideile mele, care să fie preluate de viitorul președinte, de guvernanți, de Parlament. Dacă pentru aceste idei și propuneri îmi vor da și mie de o bere-două, zic „vă foarte muțumesc!”

A consemnat Marius Marinescu