de Joseph Sobran * [citeste prima parte]

FEDERALISMUL A SUFERIT rani serioase in timpul presedintiei lui Woodrow Wilson. Mai intai a venit taxa pe venit, constitutionalitatea acesteia fiind stabilita de amendamentul Saisprezece [nota tr: Este contestata inca la ora actuala, Amendamentul Saisprezece intrand in conflict cu alte alte provizii constitutionale]; asta insemna ca fiecare cetatean al Statelor Unite era acum, pentru prima oara, direct raspunzator guvernului federal. Apoi Amendamentul Saptesprezece a cerut ca senatorii sa fie alesi prin vot popular mai degraba decat de legislatorii statali; asta insemna ca statele nu mai aveau propria lor reprezentare in Congres, pierzandu-si astfel ramasita de control asupra guvernului federal. Amendamentul Optsprezece, ce instituia Prohibitia, a oferit guvernului federal puteri si mai mari asupra afacerilor interne ale tarii. Toate aceste amendamente au fost semne de rau augur ca federalismul isi pierdea locul traditional in inimile, si probabil mintile americanilor.

Dar iarasi, observati ca aceste expansiuni ale puterii federale erau cel putin obtinute prin amendarea Constitutiei, asa cum Constitutia insasi o cere. Constitutia nu pretinde ca este un “document viu”. Este scrisa pe hartie, nu pe cauciuc.

Adevarul este ca radicalii secolului douazeci timpuriu au disperat in incercarea de a institui socialismul sau comunismul cata vreme Constitutia s-a pastrat. Au privit-o ca pe un obstacol critic in calea planurilor lor, si credeau ca o revolutie este necesara pentru a o inlatura. Asa cum The New Republic a scris: “Pentru a avea o societate socialista va trebui sa avem o noua Constitutie.” Iata ce-i macina pe ei, spus pe sleau.

Din pacate, urmatoarea generatie de colectivisti va fi mai putin sincera in a-si exprima dispretul fata de sistemul federal. Odata ce au invatat sa simuleze devotiunea fata de Constitutia pe care o considerau invechita, formalitatea laborioasa a amendamentului nu va mai fi necesara. Puteau doar pretinde pur si simplu ca aceasta se afla de partea lor. Dupa ce Franklin Roosevelt a restructurat personalul Curtii Supreme, inlocuindu-l cu apropiatii sai supusi, guvernul federal va fi liber sa-si aroge propriile puteri din mers, multumita notiunii conform careia Constitutia este un maleabil “document viu”, al carui inteles central poate fi schimbat, si chiar inversat, printr-o ingenioasa interpretare.

New Deal-ul lui Roosevelt a adus in America planificarea centralizata in stil fascist – ceea ce unii numesc “economia mixta” iar Hilaire Belloc numeste Statul Servil – iar abordarea sa paternalista a guvernarii a produs imediat un conflict cu Curtea, care a calificat cateva din principalele sale masuri ca fiind lipsite de sustinere constitutionala. Asa cum stiti, la inceputul celui de-al doilea mandat al sau, Roosevelt s-a razbunat incercand sa “umple” Curtea prin suplimentarea numarului de scaune judecatoresti. Acest joc al puterii i-a instrainat pe multi dintre aliatii sai, dar asa cum s-a dovedit ulterior acestia nu mai erau necesari. Dupa 1937 Curtea a inceput sa vada lucrurile asa cum o facea si Roosevelt. A votat conform dorintelor lui; cativa membrii s-au simtit datori sa iasa la pensie; in scurt timp el numise deja o majoritate a judecatorilor. In mod virtual tara a primit o noua Constitutie.

Curtea lui Roosevelt a decis repede ca Amendamentul Zece este un “truism” lipsit de vreo forta reala. Asta insemna ca aproape orice masura federala era constitutionala ipso facto, iar puterile “rezervate” statelor si oamenilor erau doar resturi pe care guvernul federal nu si le dorea, precum ramasitele lasate sacalilor de leul satisfacut. Nu exista aproape nicio limita, acum, pentru ceea ce guvernul federal putea intreprinde. Drept urmare, puterile guvernului federal nu mai trebuiau sa vina de la oameni prin delegare constitutionala: puteau fi create pur si simplu prin putere politica.

Roosevelt a instaurat de asemenea toxicul precedent al programelor de beneficii, cum ar fi Social Security, pentru a cumpara votul unora cu banii altora. A reprezentat atat coruperea fatala a democratiei cat si ridicarea Statului Servil in America. Clasa parazitilor cu drept de vot a sporit intr-una de atunci.

Deci New Deal-ul nu a amplificat doar puterea guvernului federal; acest fenomen mai avusese loc si in trecut. New Deal-ul a produs o paguba mult mai adanca si severa: a lovit intreg principiul rezistentei constitutionale fata de expansiunea federala. Congresul nu mai avea nevoie de niciun amendament constitutional pentru a-si spori puterea; o putea face ad hoc, oricand, printr-un simplu vot majoritar.

Toate acestea, binenteles, li s-ar fi parut monstruoase inaintasilor nostri. Chiar si Alexander Hamilton, care a favorizat ideea unui relativ puternic guvern central in vremea sa, nu a visat vreodata un guvern atat de puternic.

Curtea a suferit o sangeroasa infrangere in confruntarea cu Roosevelt, si din vremea lui nu a mai gasit vreodata ca un act major al Congresului este lipsit de suport constitutional. Fapt care a permis puterii guvernului federal sa sporeasca fara restrictii. La nivel federal, principiul “checks and balances” a incetat sa mai includa supervizarea judiciara.

Este un fapt inspaimantator, ce persista in ciuda familiarelor plangeri conservatoare referitoare la “activismul” Curtii. Cand vine vorba de Congres, Curtea manifesta o pasivitate absoluta. Pentru a compensa pentru obiceiul de a capitula in fata Congresului, “activismul” Curtii dupa Cel De-al Doilea Razboi Mondial a fost in intregime directionat impotriva statelor, ale caror legi le-a anulat cu regularitate, in domenii ce odata erau considerate ca apartinand acestora exclusiv si bine stabilit. Din nou si din nou a tot descoperit legi “neconstitutionale”, a caror legitimitate ramasese nechestionata de-a lungul istoriei Republicii.

Observati cat de totala este inversarea rolului Curtii. A inceput prin obligatia, dupa cum spunea Hamilton, de a impiedica noile acaparari de putere din partea Congresului. Acum ea gaseste ca este constitutional tot ceea ce Congresul doreste sa faca. Guvernul federal a asumat miriade de noi puteri nicaieri mentionate sau implicite in Constitutie, si totusi Curtea nu a impiedicat niciodata serios aceasta expansiune, sau mai degraba explozie de noi revendicari de putere. Ea desemneaza neconstitutionale acum numai traditionalele puteri ale statelor.

Curtea post-razboi a intreprins o activitate de pionierat intr-un domeniu ce trebuieste mentionat: separarea bisericii si statului. Am spus “de pionierat”, nu demn de lauda. Cu consistenta, Curtea a impus o interpretarea a Primului Amendament care nu este numai exagerata dar si lipsita de precedent – cea mai notorie fiind intalnita in chiar hotararea din 1962 conform careia rugaciunea in scolile publice instituie “stabilimentul unei religii”. Aceasta interpretare a Clauzei Stabilimentului a fost dintotdeauna in dezavantajul Crestinismului si al oricarei alte legi ce isi are radacinile in morala Crestina. Si este imposibil sa te indoiesti ca judecatorii care au votat pentru aceasta interpretare isi votau propriile lor predilectii.

Probabil asta se urmarea. Nu am auzit-o vreodata exprimata astfel, dar cele mai indraznete hotarari ale Curtii au revelat ceva mai putin inocent decat o serie de greseli oneste. Studiind aceste cazuri si altele asemenea lor din zilele de frenezie liberala ale Curtii, nu ramai cu sentimentul ca majoritatea isi suprima propriile preferinte; este clar ca le decreta. Acele hotarari pot fi descrise ca bune intentii lovite de amoc, si atinse de ceva mai mult decat nevinovata aroganta. La urma urmelor, Curtea a afisat contrariul unui temperament retinut si impartial pe care cineva l-ar astepta chiar din partea unui judecator marunt in cazul unei infractiuni rutiere, nu mai vorbim de unul al Curtii Supreme.

Este ironic sa ne amintim de convingerea lui Hamilton conform careia Curtea Suprema va fi “cea mai putin periculoasa” din cele trei ramuri ale guvernului federal. Dar Hamilton ne-a dat un avertisment fin referitor la ce se va intampla daca vreodata Curtea va fi corupta: in Federalistul Nr. 78 a scris ca “libertatea nu are a se teme de insasi ramura judiciara, dar ar avea toate motivele de ingrijorare fata de unirea dintre ea si oricare din celelalte doua [ramuri]”. De pe vremea lui Franklin Roosevelt, cum am spus, ramura judiciara a format efectiv o uniune cu celelalte doua pentru a extinde puterea guvernului federal pe cheltuiala statelor si a oamenilor.

Aceasta este schita istoriei constitutionale a Statelor Unite. Nu o veti gasi in manuale, carora li se cere sa fie optimiste, sa prezinte degenerarea drept progres, si sa trateze succesivele pronuntari al Curtii Supreme drept multiple revelatii oraculare ale sensului si intelesului constitutional. Un liberal elitist, Leonard Levy, a mers atat de departe incat sa spuna ca nu conteaza ce spune Constitutia, ci doar ceea ce Curtea spune despre Constitutie in mai mult de 400 de volume de comentariu.

Asta nu poate sa insemne decat ca textul original a fost inlocuit de comentariu, si ca sintagma “We the People” [Noi Poporul] a fost substituita de “We the Lawyers” [Noi avocatii]. Noi Oamenii nu putem citi si intelege propria noastra Constitutie. Trebuie sa ne fie explicata de profesionisti. Mai mult, din moment ce Curtea se bucura de un statut oracular, nu poate fi cu adevarat criticata, pentru ca nu poate gresi. Ne pot displace rezultatele, dar viitoarele sentinte vor trebui derivate din ele in calitate de precedente, mai degraba decat din logica si textul Constitutiei. Si observati ca judecatorii “conservatori” unsi de presendintii Republicani au mentinut si incurajat nu Constitutia originala, ci cele mai liberale interpretari ale Curtii insesi – in special pe marginea subiectului avortului, la care voi reveni intr-o clipa.

Acum pentru a concluziona aceasta scurta istorie constitutionala. Istoria Constitutiei este istoria inversarii ei. Originarul inteles si sensul ei initial au fost inversate. Constitutia creeaza o prezumtie impotriva oricarei puteri ce nu este explicit delegata guvernului federal si o corespunzatoare prezumtie in favoarea drepturilor si puterilor statelor si oamenilor (poporului). Acum insa avem o neclara prezumtie in favoare puterii federale. Majoritatea oamenilor presupune ca guvernul federal are voie sa faca tot ceea ce nu ii este explicit interzis.

Amendamentele Noua si Zece au fost adoptate pentru a clarifica pe cat posibil principiul Constitutiei. Hamilton a argumentat impotriva adaugarii Bill of Rights [Declaratia Drepturilor], pe motiv ca ar fi redundanta si generatoare de confuzie. A considerat ca ar parea astfel ca guvernul federal are mai multe puteri decat i-au fost acordate. De ce sa spui, a intrebat el, ca libertatea presei nu va fi incalcata, cand guvernul federal nu are nici o putere prin care sa poate viola acest drept? Si chiar ai putea construi pledoaria ce sustine ca avea intr-adevar dreptate. A inteles, in orice fel posibil, ca libertatea noastra este mai in siguranta daca gandim Constitutia ca o lista de puteri mai degraba decat ca o lista de drepturi.

Cu toate acestea, Bill of Rights a fost adoptata, dar a fost bine conceputa sa isi atinga obiectivele. Amendamentul Noua spune: “Enumerarea in Constitutie a anumitor drepturi nu va fi interpretata pentru a nega sau desconsidera altele ramase in posesia oamenilor (poporului)”. Amendamentul Zece spune: “Puterile ce nu au fost delegate Statelor Unite de catre Constitutie, nici interzise de catre ea Statelor, sunt rezervate Statelor respectiv, sau oamenilor (poporului)”.

Este foarte usor de inteles sensul acestor doua prevederi. Amendamentul Noua afirma ca lista de drepturi - ale oamenilor - specificata in Constitutie nu este si nici nu incearca sa fie completa – ca ei inca poseda multe alte drepturi, cum ar fi dreptul de a calatori sau de a se casatori, drepturi ce merita un egal respect cu cel al unei persoane de a nu avea soldati stationati in propria casa in vreme de pace. Al Zecelea, pe de alta parte, arata ca lista puterilor “delegate” guvernului federal este completa – si ca orice alte puteri va asuma guvernul, acestea vor fi, in obisnuitul termen folosit de de Fondatori, “uzurpate”.

Cum am afirmat mai devreme, Fondatorii au considerat ca drepturile noastre vin de la Dumnezeu, iar puterile guvernului vin de la noi. De aceea Constitutia nu poate lista toate drepturile noastre, dar poate si chiar enumera toate puterile guvernului federal.

Ai putea gandi Constitutia drept un soi de act antitrust vizand guvernul, cu Amendamentele Noua si Zece ca puncte centrale. Este remarcabil ca aceiasi liberali care cred ca monopolurile de afaceri sunt sinistre, considera ca monopolurile puterii politice sunt progresiste. Atunci cand nu-si pot impune programele din cauza mecanismelor de protectie constitutionale, se plang de o “blocada” in calea progresului – un cliseu ce arata clar ca nu inteleg nimic din rostul enumerarii si separarii puterilor.

Ei bine, nu trebuie sa va spun ca acest mod de a gandi este absolut strain politicienilor si expertilor zilelor noastre. Vi-i puteti imagina pe Al Gore, Dan Rostenkowski, sau Tom Brokaw purtand o conversatie pe marginea principiilor politice cu oricare din Parintii Fondatori? Daca da, atunci probabil traiti o viata intensa in lumea fanteziei.

Iar rezultatul pierderii idiomului nostru politic initial a fost, precum am spus, inversarea prezumtiilor originare. Americanul de rand, fie ca a avut ori ba parte de studii de teorie civica la liceu sau poseda o diploma in stiinte politice, este gata sa presupuna ca, intr-un fel sau altul, Constitutia imputerniceste guvernul sa faca aproape orice, in timp ce implicit ne restrange noua drepturile listandu-le. Nu ca toti ar exprima-o astfel. Dar este ca si cum Bill of Rights a afirmat ca enumerarea puterilor guvernului federal din Constitutie nu are rolul de a nega sau desconsidera orice alte puteri acesta ar dori sa revendice, in timp ce drepturile neacordate oamenilor in Constitutie sunt rezervate guvernului federal sa le ofere sau pastreze, iar statele pot fi progresiv deposedate de puterile lor originare.

Consecinta este ca nu mai avem acum o Constitutie operanta. Guvernul federal isi defineste propriile puteri zi de zi. Este limitat nu de lista puterilor sale asa cum sunt ele specificate in Constitutie, ci de ceea ce reuseste sa-si insuseasca politic. Exact asa cum presedintele poate trimite acum trupe sa lupte in afara granitelor fara o declaratie de razboi, tot asa si Congresul poate vota programe de ingrijire medicala nationale fara o constitutionala delegare a puterii. Singura piedica ramasa este opozitia politica.

Daca suspectati ca as exagera aceasta indepartare de principiile noastre originare, va ofer ca exemplu prestatia defunctului Judecator Hugo Black. In cazul din 1965 numit Griswold vs. Connecticut, Curtea a anulat o lege ce interzicea vanzarea contraceptivelor pe motiv ca aceasta viola dreptul la “intimitate”. (Acest asa zis drept, binenteles, a devenit temelia mult mai radicalei hotarari din 1973, Roe vs. Wade, dar asta este alta poveste.) Judecatorul Black nu a fost de acord in cazul Griswold din urmatoarul motiv: “Imi apreciez intimitatea asemeni celui de langa mine,” a scris el, “dar cu toate acestea sunt fortat sa admit ca guvernul are dreptul sa o invadeze daca acest gest nu-i este interzis de vreo prevedere constitutionala.” Ce mizerabila, lipsita de speranta – si chiar sinistra – intelegere gresita a relatiei dintre individ si stat: guvernul are dreptul sa ne invadeze intimitatea, daca nu i-o interzice Constitutia. Nu trebuie sa impartasiti punctul stramb de vedere al Curtii asupra dreptului la intimitate pentru a fi socati ca unul din membrii sai isi exprima parerea despre “dreptul” guvernului de a o invada.

Si asta nu-i nimic. In 1993 Curtea a luat una din cele mai bizare decizii ale tuturor timpurilor. Vreme de doua decenii, dusmanii avortului legal au sustinut in campania electorala candidati Republicani cu speranta ca vor umple Curtea cu nou numiti care sa revizuiasca Roe vs. Wade. In Planned Parenthood vs. Casey, Curtea a facut acest lucru in cele din urma. Dar chiar cu opt Republicani printre membrii Curtii, rezultatul nu a fost cel scontat de conservatori. Curtea a reconfirmat Roe.

Rationamentul a fost uimitor. O pluralitate de opinii – o majoritate formata din cinci judecatori in acest caz – a admis ca hotararea anterioara in Roe vs. Wade poate fi logic si istoric vulnerabila. Dar a sustinut totodata ca absoluta consideratie, de prima importanta, este ca nici mai mult nici mai putin Curtea sa fie consistenta si sa nu para a ceda presiunii publice, ca nu cumva sa piarda respectul publicului. De aceea Curtea a permis Roe sa ramana in picioare.

Printre multele observatii care pot fi facute pe marginea acestei hotarari, cea fundamentala este aceasta: Curtea efectiv s-a declarat pe sine parte terta a controversei, si apoi, lasand deoparte meritele celor doua revendicari principale, a decis in propriul sau interes! A fost ca si cum arbitrul unui meci de box s-a declarat pe el insusi castigator. Cinicii au suspectat mereu Curtea de urmarirea propriului interes in deciziile sale, dar nu se asteptau sa o auda declarata.

Cei trei judecatori care au semnat acea opinie evident nu realizau ce spuneau. Un distins veteran ce urmarea indeaproape prestatia Curtii (care o aprobase pe Roe, in treacat fie spus) mi-a marturisit ca nu a mai vazut niciodata asa ceva. Curtea ne spunea de fapt ca a pus propria ei bunastare mai presus de meritele argumentelor ce-i fusesera prezentate. In confuzia sa, adevarul i-a scapat la lumina.

Dar la acea data foarte putini americani isi mai aminteau planul constitutional originar. Acesta era, asa cum Madison si Tocqueville l-au descris: Guvernele Statelor trebuiau sa fie regula, guvernul federal exceptia. Puterile statelor trebuiau sa fie “numeroase si nedefinite”, puterile federale “putine si definite”. Este o chestiune nu numai de istorie, ci si de logica de fier: Constitutia nu are sens atunci cand este citita in orice alt mod. Asa cum Madison a intrebat, de ce sa te deranjezi sa listezi puterile federale particulare daca puterile ce nu apar in aceasta lista nu sunt rezervate?

Guvernul federal scapat de sub control nu numai ca si-a umplut la refuz cuferele; chiar si-a creat propria enonomie. Multumita exercitiului miriadelor de puteri nemandatate, poate pretinde acum zeci de milioane de dependenti, al caror venit – cel putin o parte din el – este datorat abuzului puterilor de taxare si cheltuielilor in beneficiu lor: angajati guvernamentali, pensionari, fermieri, contractori, profesori, artisti, chiar soldati. O mare parte din ei sunt platiti mult peste valoarea lor de piata tocmai pentru ca platitorul de impozite este fortat sa-i subventioneze. Majoritatea contribuabililor ar duce-o mult mai bine daca guvernul federal pur si simplu ar inceta sa existe – sau daca instantaneu ar reveni la functiile sale constitutionale.

Putem restaura Constitutia si recupera libertatea noastra? N-am nici o indoiala ca da. Precum toate reformele importante, va necesita un efort inteligent, determinat, din partea mai multor oameni. Nu vreau sa cultiv un fals optimism.

Dar a venit vremea unei contrarevolutii constitutionale. Deconectarea fata de sistemul de conducere, asa cum votul pentru Perot din 1992 a revelat-o, este adanca si raspandita in randul diferitelor clase de oameni: Crestini, conservatori, posesori de arme, platitori de taxe si simpli sustinatori ai ideii unui guvern onest, cu toti au propriile lor motive. Conducatorilor le lipseste legitimitatea si nu cred in puterile lor suficient de puternic incat sa le apere.

Frumusetea este ca oamenii nu trebuie sa inveteze un nou sistem de guvernare pentru a scapa de cel actual. Tot ce trebuie sa faca este sa-l restaureze pe cel descris in Constitutie – sistemul pe care guvernul nostru deja pretinde ca-l sustine. Luata in serios, Constitutia ar reprezenta o amenintare substantiala la adresa formei noastre de guvern.

Si tocmai din acest motiv, partidele de la putere vor fi spulberate imediat ce poporul american redescopera si isi trezeste la viata latenta sa Constitutie.

Joseph Sobran este scriitor si jurnalist american. Intretine foarte popularul website www.sobran.com. Traducere si adaptare pentru Altermedia de Marian Tiberiu Vintilescu.