de Joseph Sobran *

[nota tr: Pentru ca dezbaterea “constitutionala” nu este cu totul straina plaiului mioritic, desi multi dintre noi nu stiu cu ce se serverste o Constitutie – in special cei care tot fac si desfac astfel de documente prin parlamente pe banii contribuabililor –iata mai jos un scurt curs introductiv. Articolul face nenumarate referiri la liberalism si adeptii sai. Trebuie specificat ce intelege autorul prin liberal/liberalism, deoarece din punct de vedere al perceptiei teoretice fata de acesta, in Europa exista -inca – o diferenta. Practic nu exista, teoretic da. In America, liberali sunt numiti sustinatorii si membrii partidului Democratic, alaturi de toti cei ce le impartasesc parerile, care, constient ori ba, sunt promotori ai stangii colectiviste. Ceea ce nu inseamna neaparat ca republicanii se afla de partea cealalta a spectrului politic, asa cum si autorul observa. Liberalismul clasic a dat in primire demult si nu are nici o legatura cu fenomenul ce se ascunde astazi indaratul acestei etichete. Tocmai de aceea articolul ne ofera noi motive de suspiciune si circumspectie fata de manevrele dialectice ce anima scena politica actuala. Cuvintele isi pierd intelesul traditional si capata noi sensuri. Pe scurt, “evolueaza”. Intr-o situatie asemanatoare se gaseste si federalismul, care asa cum veti vedea, era gandit altfel cu ceva vreme in urma. In concluzie faptele sunt cele care conteaza, nu retorica, lozincile, sloganele si teoria searbada. Oricum, am fost avertizati de la inceput: “Dupa roade ii veti cunoaste…”]

UNUL DIN principalele obiective ale educatiei este sa ii initieze pe tineri in conversatia inaintasilor lor; sa le dezvolte capacitatea de a intelege limbajul acestui dialog in intreaga sa subtilitate, si poate chiar, odata ajunsi la maturitate, sa fie capabili sa adauge acestuia din arsenalul intelepciunii lor propri.

Sistemul american educational modern nu ne mai invata limbajul politic al inaintasilor nostri. Scoala noastra faciliteaza de fapt largirea prapastiei temporale dintre ei si noi, deoarece mare parte din ceea ce suntem invatati in numele teoriei drepturilor si indatoririlor cetatenesti, stiintei politice sau istoriei Americane, este pura propaganda liberala moderna. Uneori acest aspect este deliberat. Mai rau chiar, alteori nu este. Vocile stramosilor nostri ne-au devenit straine, si de aceea propriul nostru limbaj moral si politic este saracit. Este ca si cum poporul englez nu ar mai putea sa-l inteleaga pe Shakespeare, sau germanii nu i-ar mai pricepe pe Mozart si Beethoven.

Deci, pentru majoritatea americanilor, chiar si pentru cei care se simt asupriti de ceea ce ei numesc big government [marele guvern], trebuie sa sune ciudat cand aud, la timpul trecut, ca tirania “a venit” in America. La urma urmei avem o constitutie, nu-i asa? Am abolit sclavia si segregatia. Am castigat doua razboaie mondiale si Razboiul Rece. Inca ne felicitam inaintea fiecarui meci de fotbal ca suntem Land of the Free [Taramul celor Liberi]. Si nu suntem condusi de vreun fanatic cu mustata caraghioasa, caruia ii plac mari parade cu mii de soldati marsaluind in pas de gâsca indaratul uriaselor sale portrete.

In ciuda tuturor acestora, nu ne mai aflam in intregime in posesia a ceea ce inaintasii nostri, care au formulat si ratificat Constitutia noastra, au gandit si conceput ca libertate – o minutioasa si exacta separare a puterii, ce o impiedica pe aceasta sa devina concentrata si nelimitata. Cuvantul pe care l-au folosit cu precadere pentru a desemna puterea concentrata este consolidata – un sinonim necizelat pentru fascista. Si cuvintele folosite de ei pentru excesivele puteri pretinse sau exercitate de stat au fost uzurpate si tiranice. Ei ar considera statul modern “liberal” ca fiind tiranic in principiu; ar vedea in el nu opusul statelor fasciste, comuniste si socialiste, ci geamanul lor.

Daca Washington si Jefferson, Madison si Hamilton ar putea veni inapoi, primul lucru pe care l-ar observa ar fi ca guvernul federal isi asuma cu regularitate mii de puteri ce nu i-au fost vreodata incredintate – puteri niciodata acordate, niciodata delegate, niciodata enumerate. Acestea sunt cuvintele pe care ei le-au folosit, si este o idee buna ca noi sa le invatam limbajul. Ar spune ca nu mai traim sub autoritatea Constitutiei pe care ei au scris-o. Si americanii unei perioade mai tarzii – spre exemplu, cea de la Cleveland la Coolidge – ar spune ca nu mai traim sub autoritatea Constitutiei pe care ei au mostenit-o si amendat-o.

Eu numesc sistemul prezent “America Post-Constitutionala”. Asa cum mai spun cateodata, Constitutia Statelor Unite nu prezinta o amenintare serioasa la adresa formei noastre de guvern.

Din pacate analfabetismul nostru constitutional ne interzice accesul la propria mostenire nationala. Si astfel politica degenereaza in certuri amare si neprincipiare referitoare la cine ar trebui sa suporte povara razboiului si asistentei sociale.

Nu vreau sa pozez in profet, legat de acest subiect. In calitate de victima tipica a educatiei publice moderne si de cetatean dezinformat al acestei tari incalecate de mass-media, mi-a luat suficient de mult timp – jenant de mult – sa invat ceea ce acum transmit mai departe. A fost ca si cum as fi studiat geometrie la o varsta inaintata, si as fi descoperit cat de simple sunt cu adevarat principiile de baza ale spatiului. Vechea poveste: orice invat necesita mai intai un dezvat. Mai tot ce am fost invatat si mi s-a spus despre Constitutie era corupt sau chiar fals. Si niciodata nu mi s-au prezentat unele din cele mai elementare lucruri, care m-ar fi ferit de uriase confuzii.

Constitutia face doua lucruri. Primul, ea deleaga guvernului federal anumite puteri enumerate. Al doilea, ea separa acele puteri intre cele trei ramuri ale guvernului. Majoritatea oamenilor intelege al doilea principiu al separarii puterilor. Dar ei nu pricep ideea principala a puterilor delegate si enumerate.

Luati in consideratie urmatorul exemplu. Am avut parte recent de o uriasa dezbatere nationala referitoare la sistemul national de ingrijire medicala. Avocatii si criticii acestuia au argumentat si dezbatut mult si zgomotos daca ar putea functiona, ce este echitabil, cum sa platim pentru el, si asa mai departe. Dar aproape nimeni nu a pus intrebarea fundamentala: De unde primeste guvernul federal puterea de a legisla in acest domeniu? Raspunsul este: De nicaieri. Constitutia listeaza 18 puteri legislative specifice ale Congresului, si niciuna dintre ele nu se refera la sistemul national de ingrijire medicala.

De fapt, niciuna din puterile delegate Congresului – si delegate este intotdeauna cuvantul cheie – niciuna deci, nu se refera la Social Security [nota tr: program guvernamental de pensii], sau la Madicaid, sau la Medicare [nota tr: programe guvernamentale de asigurare de sanatate], sau la ajutor financiar federal pentru educatie, sau la majoritatea a ceea ce acum eronat se cheama “drepturi civile”, sau la nenumarate proiecte pentru lucrari publice, sau la tot atat de nenumarate reglementari ce vizeaza business-ul, fie el mare sau mic, sau la programul spatial, sau la subventii pentru fermieri, sau la burse pentru cercetare, sau la subsidii pentru arte si studii umaniste, sau la … ei bine, numiti dumneavoastra ce doriti, sanse mari exista sa fie neconstitutional. Chiar pana si cei mai cinici oponenti ai Constitutiei sunt uimiti sa afle ca acum guvernul federal ne spune unde putem fuma. Suntem mai putini liberi, mai greu taxati, si mai prost guvernati decat au fost inaintasii nostri sub conducerea Britanica. Cateodata guvernul asta ma face sa ma intreb: Era George III chiar asa de rau?

Sa lamurim de la inceput un lucru. Constitutional si neconstitutional nu sunt doar simpli termeni de aprobare si dezaprobare. O lege rea poate fi perfect constitutionala. O lege inteleapta si umana poate fi neconstitutionala. Ceea ce este aproape cu siguranta nociv este dispozitia constanta de a contracara si ignora Constitutia.

Nu este doar ceva ce tine de ceea ce uneori numim “intentia originara” a autorilor Constitutiei. Ce conteaza cu adevarat aici este fireasca, explicita, necontestata intelegere a Constitutiei, manifestata de toate partile implicate de-a lungul a cateva generatii. Nu exista nici un mister in aceasta privinta.

Logica documentului, a Constitutiei, este atat de eleganta si simpla incat un observator strain a putut sa o explice conationalilor sai in doua propozitii. Alexis de Tocqueville a scris ca “atributiunile guvernului federal au fost cu atentie definite [in Constitutie], si tot ceea ce nu a fost inclus printre ele a fost declarat sa ramana guvernelor statelor individuale. Astfel guvernul statelor a ramas regula, iar guvernul federal a devenit exceptia.”

Declaratia de Independenta, care sta la baza Constitutiei, sustine ca drepturile oamenilor vin de la Dumnezeu, iar puterile guvernului vin de la oameni. Dati-mi voie sa repet aceasta idee: In conformitate cu Declaratia de Independenta, drepturile oamenilor vin de la Dumnezeu, iar puterile guvernului vin de la oameni. Daca nu pricepeti aceasta ordine fundamentala a lucrurilor, veti avea mari probleme incercand sa intelegeti Constitutia.

Constitutia este instrumentul prin care poporul american a acordat, sau delegat guvernului federal anumite puteri specifice. Oricare din puterile ce nu au fost delegate a fost pastrata, sau “rezervata”. Asa cum vom vedea mai tarziu, aceste principii sunt exprimate in special in Amendamentele Noua si Zece, doua prevederi cruciale dar neglijate ale Constitutiei.

Dati-mi voie sa o spun inca odata: Drepturile oamenilor vin de la Dumnezeu. Puterile guvernelor vin de la oameni. Poporul american a delegat prin Constitutie puterile specifice pe care si-a dorit sa le aiba guvernul federal. Si orice puteri aditionale dorea sa acorde, trebuiau adaugate printr-un amendament.

In mare tocmai datorita faptului ca am uitat aceste simple principii tara noastra se gaseste acum intr-o asemenea belea. Puterile guvernului federal s-au multiplicat nebuneste, cu ajutorul celor mai vagi justificari si a celor mai sirete pretexte. Principala sa atributie acum nu este apararea drepturilor noastre ci confiscarea si redistribuirea bogatiei. Chiar si-a creat propria economie, economia taxelor, care actioneaza parazitar asupra fundamentalei si productivei economii voluntare. In mare, chiar si ceea ce trece drept “aparare nationala” este acum un soi de program ascuns furnizor de beneficii, asa cum a fost ilustrat cand Presedintele George Bush a avertizat unele state in timpul campaniei din 1992 ca Bill Clinton va distruge slujbe inchizand bazele militare. Ei bine, daca acele baze nu sunt necesare pentru apararea noastra, trebuiesc inchise.

Acum, binenteles ca nimeni in arena politica americana, nici chiar cel mai fanatic liberal, nu va recunoaste deschis ca nu-i pasa ce spune Constitutia si ca nu are sa-i permita acesteia sa interfereze cu agenda lui personala. Fiecare se preface ca o respecta – chiar si Curtea Suprema. Asta-i problema. Constitutia Statelor Unite serverste acum aceiasi functie ca si familia regala Britanica: ofera un confortant simbol al traditiei si continuitatii, mascand astfel schimbarile radicale in actualul sistem al puterii.

Asa se face ca oamenii care au de gand sa calce in picioare Constitutia au venit cu un slogan pentru a pastra aparentele: Constitutia, spun ei, este un “document viu”, ceea ce ar trebui sa sune ca un compliment. Cica a “evoluat” ca raspuns la “circumstantele aflate mereu in schimbare”, etc. Ranjesc a batjocura la ideea ca un asemenea document mistic ar putea avea inca aceleasi intelesuri pe care le-a avut acum doua secole, sau chiar, sa spunem, acum saizeci de ani, inainte ca procesul evolutionist sa inceapa accelerarea cu fantastica velocitate. Acesti oameni, care cu o suspecta consistenta tind sa fie liberali, au descoperit ca documentul in cauza, Constitutia, indiferent ce intelesuri ar fi avut in trecut, inseamna acum – din nou, cu suspecta consistenta – tot ceea ce multumeste prezenta lor convenienta.

Isi doresc liberalii uriase programe federale furnizoare de beneficii? Clauza Comertului Interstatal incepe astfel sa insemne ca marile programe federale sunt constitutionale! Se opun liberalii pedepsei capitale? Imediat interzicerea “pedepsei crude si neobisnuite” nu sustine decat ca pedeapsa capitala este neconstitutionala! Vor liberalii avort la cerere? Iata cum Amendamentele Noua si Paisprezece, plus emanatiile si penumbrele lor, ajung sa spuna ca avortul nu este nimic altceva decat un drept constitutional al femeii!

Oare toate acestea desemneaza o evolutie oarba? Daca liberalii ar fi fost mai religiosi, ar fi suspectat mana Providentei in spatele ei. Acest minunat “document viu” nu pare sa stanjeneasca vreodata agenda liberala. Din contra: intotdeauna pare sa ceara, printr-o uimitoare coincidenta, exact ceea ce liberalii prescriu pe alte cai.

Sa luam cazul avortului. Lasati deoparte propriile pareri si sentimente in aceasta chestiune. Este oare posibil ca, asa cum Curtea Suprema a declarat ca rezultat, toate legile ce vizeaza avortul in toate cele 50 de state – indiferent cat de restrictive sau permisive – sa fi fost intotdeauna neconstitutionale? Nu numai asta, dar nici o curte anterioara, nici un judecator al vreunei curti in intreaga noastra istorie – nici Marshall, nici Story, nici Taney, nici Holmes, nici Hughes, nici Frankfurter, nici chiar Warren – nu a fost vreodata surprins indoindu-se de constitutionalitatea acestor legi. Dintotdeauna toti, in mod implicit, au considerat ca statele aveau toate drepturile sa promulge aceste legi.

Chiar trebuie sa credem, cu toata seriozitatea, ca hotararea Curtii in cazul Roe vs. Wade a fost un raspuns la textul Constitutiei, discernamantul unui sens ce i-a eludat pe toti predecesorii sai, mai degraba decat decretarea actualei agende liberale? Haida-de!

Si observati va rog ca parti ale acestui “document viu” nu se dezvolta egal sau consistent. Curtea a extins intelesul anumitor drepturi dragi liberalismului, cum ar fi libertatea cuvantului, pana la limite absurde; dar a neglijat sau chiar restrans alte drepturi, cum ar fi cele de proprietate, carora liberalismul le este ostil.

Pentru a aprecia adecvat ce s-a intamplat, trebuie sa faceti un pas inapoi, si indiferent la toate detaliile sa priviti doar conturul. Ceea ce urmeaza este istoria Constitutiei in miniatura.

La inceput statele erau independente si suverane. Din acest motiv se numeau “state”: un stat nu era inca gandit ca o subdiviziune a unei unitati mai mari, cum este cazul acum. Era universal acceptat ca, ratificand Constitutia, cele 13 state renuntasera la foarte putin din suveranitatea lor, dar pastrasera restul majoritar.

Cei care au manifestat retineri fata de ratificare, nu obiectasera in general puterilor pe care Constitutia le delega guvernului federal. Dar erau suspiciosi: aveau nevoie de asigurari ca daca acele cateva puteri erau acordate, alte puteri ce nu fusesera acordate nu vor fi niciodata insfacate cu forta. In Federalistul, Hamilton si Madison au argumentat pe larg ca in conditiile propusei distribuiri de putere, guvernul federal nu ar fi niciodata capabil sa “uzurpe”, dupa cum s-au exprimat ei, acele alte puteri. Madison a scris linistitor in Federalistul Nr. 45 ca puterile guvernului federal vor fi “putine si definite”, legate in principal de razboi si politica externa, pe cand cele ce ramaneau in posesia statelor vor fi “numeroase si nedefinite”, si vor viza viata domestica de zi cu zi a tarii. Cuvantul uzurpare poate fi intalnit de nenumarate ori in transcrierile dezbaterilor ce au avut loc cu ocazia ratificarii, ceea ce reflecta principala anxietate pe care campionii Constitutiei au trebuit sa o calmeze. Si ca o ultima asigurare, Amendamentul Zece stipuleaza ca acele puteri ce nu sunt “delegate” guvernului federal sunt “rezervate” statelor separate si oamenilor (poporului).

Si totusi nu era suficient pentru a satisface pe toata lumea. Temeri justificate au persistat. Si pe parcursul primei jumatati a secolului al nouasprezecelea, aproape fiecare presedinte, in mesajul sau inaugural, a considerat de cuviinta sa reinnoiasca promisiunea ca puterile guvernului federal nu vor fi depasite si nici puterile rezervate statului nu vor fi violate. Guvernul federal trebuia sa ramana cu adevarat federal, cu numai cateva puteri specificate, nu sa devina “consolidat”, cu puteri nelimitate.

Razboiul Civil, sau Razboiul Dintre State daca preferati, a pornit de la suspiciunea ca Nordul incerca sa foloseasca puterea Uniunii pentru a distruge suveranitatea statelor Sudului. Fie ca suspiciunea a fost sau nu justificata, razboiul insusi a produs acest rezultat. Sudul a fost subjugat si ocupat precum o tara cucerita. Institutiile sale au fost profund transformate de catre guvernul federal; Statele Unite ale Americii au preluat tot mai mult caracterul unui imperiu extins, puternic centralizat. Procese similare aveau loc in Europa, pe masura ce state mici erau consolidate in altele mai mari, pregatind terenul pentru tiraniile si razboaiele gigantice ale secolului douazeci.

Chiar si asa, cele trei amendamente constitutionale ratificate dupa razboi [nota tr: cel intre state] contin o clauza semnificativa: “Congresul va avea puterea de a impune acest articol prin legislatie corespunzatoare.” De ce este semnificativ? Pentru ca arata ca pana si cuceritorii inca intelegeau ca o noua putere a Congresului necesita un amendament constitutional. Nu putea fi pur si simplu capatata prin vot majoritar, cum se intampla astazi. Daca Congresul ar fi vrut atunci un program de sanatate national, ar fi inceput prin a cere oamenilor un amendament Constitutional ce i-ar fi oferit autoritatea sa legisleze in domeniul sanatatii. Scopul imediat al Amendamentului Paisprezece a fost sa ofere o baza constitutionala pentru un propus act al drepturilor civile.

Dar Curtea Suprema a gasit imediat alte utilizari Amendamentului Paisprezece. A inceput sa anuleze legi statale sub pretextul ca nu sunt constitutionale. Aceasta a fost o noua importanta cotitura in viata legii constitutionale americane. Hamilton, argumentand in favoarea unei revizii judiciare in Federalistul Nr. 78, si-a dorit o Curte activand ca opreliste a Congresului, cu scopul de a-l tine in frau, rezistand ilicitei consolidari sau centralizari a puterii. Iar cartile noastre de educatie civica inca descriu functiile “checks and balances” in termenii celor trei ramuri ale guvernului federal controlandu-se mutual intre ele. Pe cand de fapt, Curtea acum (dupa razboiul intre state) contramanda legislatura statala, principiul “checks and balances” neavand nici o semnificatie, deoarece legislatura statala nu exercita nici un control reciproc asupra Curtii. Aceasta tendinta a pregatit eventual terenul pentru convulsivele hotarari ale Curtii Supreme de la sfarsitul secolului douazeci, incepand cu Brown vs. Board of Educations pana la Roe vs. Wade.

Ceea ce trebuieste observat aici este ca astfel, Curtea a devenit chiar opusul institutiei pe care Hamilton si altii si-o doreau. In loc sa blocheze centralizarea puterii in guvernul federal, Curtea o asista.

Ideea initiala a sistemului federal era ca guvernul central avea foarte putine de spus referitor la treburile interne ale statelor. Dar ca urmare a Razboiului Civil acesta s-a putut implica in afacerile acestora – atat in Nord cat si in Sud.

Observati ca aceasta tendinta spre centralizare avea loc in mare sub administratia unor presedinti Republicani. Democratul Grover Cleveland a fost unul dintre ultimii mari sustinatori ai federalismului. Odata acesta a respins prin veto o modesta donatie federala in valoare de 10.000$ pentru alinarea efectelor secetei pe motiv ca nu exista vreo putere constitutionala sa o sustina. Daca acest gest vi se pare arhaic, amintiti-va ca principiul federal s-a mentinut puternic multa vreme astfel ca in anii 1950 programul federal de constructie a autostrazilor a trebuit sa fie botezat masura politica “de aparare” pentru a putea castiga aprobarea, iar imprumuturile federale ce-i vizau pe studentii de colegiu in anii 1960 erau absurd numite imprumuturi “de aparare” din acelasi motiv. Amendamentul Zece este un gust rafinat, dar a avut dintotdeauna cativa adepti.

Joseph Sobran este scriitor si jurnalist american. Intretine foarte popularul website www.sobran.com. Va urma

Traducere si adaptare pentru Altermedia de Marian Tiberiu Vintilescu