Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

CU EXACT O SĂPTĂMÂNĂ în urmă, când, în urma medierii preşedintelui OSCE, Karel de Gucht, cei 6 ofiţeri şi soldaţi ruşi reţinuţi (împreună cu 11 georgieni) la Tbilisi sub acuzaţia de spionaj fuseseră predaţi Moscovei, existau suficiente motive pentru a anticipa soluţionarea, cel puţin pe termen scurt, a crizei ruso-georgiene. Succesiunea evenimentelor ulterioare a invalidat rapid predicţia. Moscova a blocat mai întâi toate legăturile rutiere, navale, aeriene, feroviare şi poştale cu Georgia, precum şi procedurile eliberării de vize pentru cetăţenii georgieni, şi a ameninţat cu blocarea tuturor tranzacţiilor financiare dintre cele două ţări, aceasta în condiţiile critice în care, în funcţie de sursa estimării, între 800.000 şi un milion de georgieni (1/5 din totalul populaţiei) lucrează în Rusia, iar remitenţele aferente acoperă o pondere considerabilă a PIB-ului Georgiei, în acelaşi context în care Rusia reprezintă principalul partener de import al Georgiei (16%) şi al treilea de export (cu 12,3%, după SUA cu 16,1% şi Turcia cu 15,5%). Mai mult, politia din Moscova a efectuat multiple descinderi si controale ale unor agenţi economici georgieni, precum cele două mari cazinouri Golden Palace şi Kristal din capitală care au fost închise, imputându-li-se evaziuni fiscale şi legături cu “mafia georgiană”.

Miercuri, preşedintele Putin a precizat, în stilul său inconfundabil: “N-aş recomanda nimănui să folosească limbajul provocării şi şantajului cu Rusia!”. Tbilisi a replicat ameninţând deschis cu blocarea aderării Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului, unde Moscova mai are de finalizat negocieri cu doar 3 din cele 58 state membre – SUA, R. Moldova şi… Georgia. În spirala escaladării crizei, autorităţile ruse au solicitat tuturor unităţilor de învăţămând din ţară listele cu evidenţa tuturor elevilor lor, urmând ca în cazul celor cu nume de rezonanţă georgiană să se efectueze verificări ale legalităţii rezidenţei părinţilor, aceasta în contextul anunţului înăspririi cadrului legislativ al imigraţiei în Rusia. Apoi, chiar dacă Duma de Stat a ratificat vineri cele 2 acorduri ruso-georgiene privind tranzitul trupelor şi armamentului rusesc prin Georgia şi respectiv evacuarea bazelor ruse de la Akhalkalaki (până la sfârşitul lui 2007) şi Batumi (până la sfârşitul lui 2008) – semn al unei potenţiale detensionări a crizei, peste 200 de rezidenţi georgieni din Rusia au fost expulzaţi cu avionul la Tbilisi, iar în sens invers au fost repatriaţi câteva sute de cetăţeni ruşi.

A nu înţelege de ce, doar aparent paradoxal, eliberarea ofiţerilor GRU nu a determinat soluţionarea crizei, riscă să denote ceea ce oximoronic s-ar putea numi “miopie strategică” iar concret înseamnă de-contextualizarea diferendului ruso-georgian.

Contextul vizat este cel al procesului-problemă la nivel global, şi nu doar al subregiunii caucaziene, al reemergenţei Rusiei ca stat major, pol de putere al unui sistem internaţional tot mai vizibil multipolar în dimensiunea sa politico-economică. Criza ruso-georgiană este doar un “episod acut”, un element punctual de manifestare a acestui context posibil de structurat analitic în triada actori – obiective – instrumente. Actorii implicaţi sunt Rusia şi NATO, sau, într-o altă formă de reprezentare, două complexe de securitate: cel ex-sovietic şi cel euro-atlantic, separate de o falie care cuprinde Armedia şi Azerbaijan, Georgia, Ucraina, R. Moldova – exact linia curbă a conflictelor impropriu numite “îngheţate” din Oseţia de Sud şi Abhazia (Georgia), Nagorno-Karabakh şi “coridorul” armean dintre Azerbaijan şi exclava sa Nakhicevan şi respectiv Transnistria (R. Moldova). Destrămarea URSS la începutul anilor ’90 a marcat debutul unei faze retractile a complexului ex-sovietic şi expansiunea în vidul geostrategic creat a NATO, care a acoperit relativ rapid zona foştilor “sateliţi” ai Moscovei (Europa Centrală plus România şi Bulgaria) şi a penetrat fâşia noilor state independente foste republici sovietice, reuşind chiar acoperirea deplină a zonei Baltice. Obiectivul strategic al Moscovei a devenit, firesc, reconsolidarea spaţiului de influenţă şi stoparea expansiunii blocului antagonist al Alianţei Nord-Atlantice, iar instrumentul identificat pe termen scurt (pe lângă cel pe termen mediu al refacerii economice şi profilării ca “superputere energetică”) a fost crearea şi susţinerea unor exclave strategice în interiorul fostelor republici sovietice de la vest, menite să întreţină în noile state o “instalibilitate controlată” (de către Moscova) suficientă pentru a conserva falia din cele două macrocomplexe de securitate şi bloca astfel expansiunea suplimentară a NATO.

Elementele de sprijin ale unei astfel de grile explicative, care contextualizează spaţial şi temporal diferendul ruso-georgian şi evită obturarea “pădurii” geostrategice euro-asiatice de “copacul” georgian, sunt multiple. Bunăoară, cu doar o săptămână înainte de izbucnirea crizei, NATO decisese demararea “dialogului intensificat” cu Georgia – formulă de cooperare strânsă care precede aderarea formală. În acelaşi context, consecutiv unei întâlniri cu secretarul general al Alianţei, ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, declara la 19 septembrie a.c. că “NATO se pregăteşte să se extindă şi noi suntem convinşi că este o eroare, chiar dacă percepem această extindere ca pe un fapt împlinit”. La distanţă de trei zile, vicepremierul rus şi simultan ministrul Apărării, Serghei Ivanov împărtăşea Interfax opinia sa că “Two leading states, Russia and Turkey – the countries that have modern navies, are responsible for security in the Black Sea […] Black Sea Security must be guaranteed only by littoral countries. Turkey sees eye to eye on this issue with Russia”. Declaraţia survenea, nu întămplător, într-un context punctat de: dependenţa energetică profundă a Turciei de (70-80% din necesarul său energetic) de Rusia; coordonarea îngrijorătoare a politicilor regionale la Marea Neagră ale Ankarei şi Moscovei, semnalată ca atare de diverşi comentatori şi chiar oficiali americani încă de anul trecut; rezoluţia din urmă cu două săptămâni a Parlamentului European, care constată “lipsa de progrese” şi somează Ankara să relanseze procesul de reformă internă conform angajamentelor asumate în cadrul negocierilor, riscând să alimenteze speculaţiile unor cercuri antioccidentale din Turcia că aderarea ţării lor la UE e mai degrabă o Fata Morgana. Iar la începutul săptămânii “cu pricina”, viceamiralul di Monteforte, comandantul Forţelor Navale NATO din Europa, anunţa că operaţiunea Active Endeavour a Alianţei fusese extinsă în 2006 în Marea Neagră şi că flota Rusă i se poate alătura “atunci când va fi pregătită”.

Debutul însuşi al crizei este strâns legat, simbolic şi faptic, de dinamica geopolitică sus-descrisă: la 27 septembrie, la exact 13 ani de la pierderea de către Georgia a controlului în provincia separatistă susţinută (ne- sau prost) disimulat de Moscova, preşedintele Mihail Saakaşvili efectuează prima sa vizită în Abhazia, prilej cu care îşi exprimă satisfacţia faţă de restabilirea controlului georgian asupra zonei-cheie Kodori Gorge şi declară: “[…] suntem în Abhazia şi nu mai plecăm. Am început să recăpătăm Abhazia şi nu vom mai da înapoi”. La doar câteva ore distanţă izbucneşte criza, odată cu anunţul ministrului georgian de interne al reţinerii a 4 ofiţeri ruşi din GRU plus un soldat şi a 10 georgieni, suspectaţi de spionaj şi respectiv înaltă trădare. A urmat o fază de escaladare non-violentă a crizei, larg acoperită de mass media, cu evoluţie imprevizibilă, în care au abundat declaraţii ameninţătoare reciproc, culminând cu un prezumptiv ordin dat trupelor ruse din Caucazul de Sud de a împuşca mortal ca răspuns la orice provocare şi cu un avertisment al vicepremierului rus Serghei Ivanov că “Georgia împinge Rusia la reacţii inadecvate”.

Dincolo de retorica agresivă a celor doi disputanţi, Rusia pare însă să fi adoptat un comportament proactiv, extrem de calculat, care a urmărit nu atât miza imediată a eliberării ofiţerilor săi, cât obiectivul mult mai important al îndepărtării spectrului aderării Georgiei la Alianţa Nord-Atlantică, aceasta în perspectiva summitului NATO de la Riga, din 28-29 noiembrie. Tactica aleasă de Moscova pare să fi fost decredibilizarea aspiraţiilor euro-atlantice ale Georgiei, prin portretizarea acestora ca pe o încercare de a instrumentaliza NATO în scopul satisfacerii ambiţiilor antiruse ale preşedintelui Saakaşvili. Vineri bunăoară, preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe din Duma de Stat, Konstantin Kozaciov, declara într-o conferinţă de presă: “Strategia autorităţilor georgiene este evidentă. Ea seamănă cu încercările de odinioară ale statelor Baltice de a provoca un conflict cu Rusia pentru a se putea refugia apoi cât mai rapid cu putinţă sub umbrela de securitate a NATO”. În paralel, Putin a jucat, ca în atâtea alte cazuri, rolul “celui rezonabil”, anunţând încă din primele zile ale crizei că, în ciuda circumstanţelor, calendarul retragerii trupelor ruse din Georgia nu avea să sufere modificări. Iar pe fond, retorica sa agresivă a rămas orientată exclusiv împotriva autorităţilor georgiene şi întotdeauna motivată defensiv. În faţa Consiliului rus de Securitate avea de exemplu să declare : “În ciuda faptului că Rusia îşi îndeplineşte corect toate angajamentele privind retragerea unităţilor noastre militare de pe teritoriul republicii, în ciuda tuturor acestor fapte, aşa cum ştim, oamenii noştri sunt sechestraţi şi aruncaţi în închisori. Este absolut clar că Rusia este provocată”. Astfel, Rusia a forţat mâna NATO, care: fie intervenea, prin absurd, în conflict, şi risca pe de o pate să confirme speculaţiile orientării sale per se antiruse, iar pe de altă parte îşi putea lua adio de la retragerea rusă din Georgia (şi implicit de la aderarea acesteia), fie abandona autorităţile de la Tbilisi în disputa evident disproporţionată cu Moscova. În faţa acestei dileme, Alianţa a părut să opteze în favoarea celei de a doua variante “îmbunătăţite”: de Hoop Scheffer a anunţat încă din a treia zi (29 sept.) a crizei că NATO nu îşi va exercita în mod direct influenţa”, însă a antrenat implicarea OSCE. Rezultatul: în urma medierii preşedintelui organizaţiei (una oricum paralizată intern de Rusia), ofiţeri ruşi acuzaţi de spionaj au fost predaţi Rusiei, aceasta deşi fuseseră acuzaţi şi dovediţi, cu probe audio-video convingătoare, de subversiune, sabotaj şi chiar spionaj împotriva NATO!

Putin a continuat, fireşte să pozeze în rolul celui rezonabil şi corect; deloc suprinzător, vinerea trecută (6 oct.), Duma de Stat, dominată de partidul prezidenţial Rusia Unită, a ratificat chiar cele 2 acorduri ruso-georgiene privind tranzitul trupelor şi armamentului rusesc prin Georgia şi respectiv evacuarea bazelor ruse de la Akhalkalaki (până la sfârşitul lui 2007) şi Batumi (cel târziu în 2008). Cât despre măsurile interne antigeorgiene – măsuri orientate împotriva unui întreg grup populaţional şi nemaiîntâlnite din anii stalinismului, ele au fost motivate de Moscova prin recurs la nevoile populaţiei, de la cea a adoptării unei legislaţii antiimigraţie mai severe la cea a combaterii infracţionalităţii (cazul cazinourilor din capitală). Şi, oricât de incredibil ar părea, Putin este cel care şi-a permis să invoce practicile epuraţioniste din epoca stalinistă, cu care a asemuit reţinerea ofiţerilor ruşi de la Tbilisi!

Pe fond, contextualizat realei probleme a unei noi extinderi NATO, negocierea implicită din fundalul crizei a ilustrat aplicarea magistrală, într-o enumerare neexhaustivă, a patru tactici şi metode deja clasice stilului diplomatic al Kremlinului. Prima este decredibilizarea adversarului. Dacă încercarea de pervertire a sensului eventualei aderări a Georgiei la NATO rămâne discutabilă ca succes, ea a fost completată de decredibilizarea profilului democratic al preşedintelui georgian. Bunăoară, imediat după succesul zdrobitor în alegerile locale din Georgia (cu 66% din voturi) al formaţiunii Mişcarea Naţională a lui Saakaşvili, liderul Partidului Muncii, de opoziţie, s-a lansat într-un atac virulent la adresa preşedintelui georgian, pe care l-a numit “dictator mânjit de sânge”, a cărui menţinere la putere s-ar datora exclusiv susţinerii de către George W. Bush” şi care s-ar face vinovat de falsificarea alegerilor şi de adoptarea unei legi electorale fasciste, care ar fi “pus bazele şantajului în masă al populaţiei, terorii, represiunii politice şi mituirii electoratului”. La distanţă de câteva ore, însuşi liderul blocului partidelor din opoziţie avertiza că Saakaşvili orchestrează o “vânătoare de vrăjitoare”, eliminându-şi toţi oponenţii democratici sub pretextul comod, dar complet injust, al colaboraţionismului cu Rusia. Pe acest fond, aspiraţia euro-atlantică a statului georgian tinde să fie deturnată de alternativa explicativă a unei paranoia antiruse, dublată de reflexe dictatoriale, a preşedintelui georgian, care manipulează NATO în propriul său interes.

A doua se apropie semnificativ de celebrul sticks and carrots din terminologia şi practica anglo-saxonă şi constă în etalarea forţei în paralel cu tratativele, pentru a forţa concesii prin ameninţări implicite. Sâmbătă dimineaţa (30 sept.) de pildă, în chiar “platoul” de la vârful crizei, aparent fără nicio legătură cu criza ruso-georgiană sau cu extinderea NATO, un general-locotenent al aviaţiei ruse anunţa că bombardiere strategice ruse lansaseră cu succes patru rachete de croazieră deasupra Oceanului Arctic, acompaniate fiind chiar, în unele segmente de zbor, de avioane NATO. În acelaşi timp şi ca o surpriză, MAE georgian comunica, cu iz de panică, un avertisment cu privire la o prezumptivă intenţie a Federaţiei Ruse de a efectua exerciţii militare navale în zona proximă apelor teritoriale ale Georgiei, ceea ce contravenea legislaţiei interne şi normelor internaţionale deopotrivă. În sfârşit, în aceeaşi săptămână, în perspectiva proximei sale vizite în Polonia, Serghei Lavrov declara că eventuala instalare a unui scut antinuclear în Polonia “ne va obliga, în mod obiectiv, să luăm măsurile adecvate”. Mesajul rus adiacent evenimentelor şi adresat NATO, în termeni la îndemâna acesteia, pare să fi fost: We can play hard ball!

Parţial subsumată celei anterioare, a treia metodă este cea a “subordonatului incontrolabil”, inaugurată în mod posibil în “criza rachetelor cubaneze” din 1962, atunci când comandantul trupelor sovietice din Cuba a ordonat, aparent din proprie iniţiativă, deschiderea focului asupra avioanelor americane aflate în misiune de recunoaştere. Aceeaşi tactică, cu meritul de a menţine incertitudinea şi a forţa concesii, pare să se fi aplicat în cazul de faţă sâmbătă (30 sept.), atunci când, contrazicând precizările preşedintelui Putin din ziua anterioară, comandantul corpului militar rus din Caucazul de Nord, generalul Aleksandr Baranov, declara Interfax că Rusia a suspendat retragerea planificată a trupelor sale din Caucazul de Sud. Aparent fără vreo legătură, peste doar 3 ore şi 15 minute de la anunţul generalului, ministrul rus al economiei şi comerţului elogia în faţa presei progresele înregistrate în runda tocmai încheiate de negocieri cu SUA privind accederea Rusiei în OMC. Şi, fireşte, a doua zi, Putin reconfirma, spre liniştea generală, angajamentul său şi anunţa că a dispus Ministerului rus al Apărării să continue planul de evacuare a bazelor militare ruse din Georgia.

În sfârşit, o a patra metodă, nespecifică, dar probabil cel mai bine aplicată de diplomaţii ruşi, constă în “lărgirea plăcintei”, recte atragerea în “joc” a unor mize suplimentare, conexate cu abilitate în scopul sporirii şi augmentării propriilor pârghii de negociere. Exemplul generic este cel al paralelismului vehiculat de Moscova între Kosovo şi Transnistria. În cazul de faţă, un eveniment al săptămânii trecute, aparent fără legătură cu diferendul ruso-georgian în sine, a avut cel puţin potenţialul influenţării suplimentare a deciziei NATO privind o eventuală extindere: dacă imediat după “referendumul” din Transnistria (17 sept.), Putin şi în genere oficialii ruşi (mai puţin trei formaţiuni extremiste şi oricum marginale în parlament) s-au ferit să adopte poziţii neechivoce, săptămâna trecută, în plină desfăşurare (6 oct.) a crizei din ruso-georgiene, Duma de Stat a Rusiei a găsit subit de cuviinţă să adopte, în unanimitate, o rezoluţie care declară legitimitatea referendumului transnitrean şi îndeamnă ca politica guvernului rus să ia în considerare voinţa liber exprimată a “poporului” acestei republici. În aceeaşi zi, “telecomandat”, liderul separatiştilor transnistreni ieşea la rampă declarând că Transnistria urmăreşte cu atenţie situaţia din Abhazia şi Oseţia de Sud, cărora le va acorda tot spirjinul posibil în cazul în care ar fi atacate, a se înţelege de către Georgia. Prin conexarea celor două probleme, mesajul implicit transmis este cel al vaselor comunicante: eventuala aderare a Georgiei la NATO riscă să creeze probleme la peste 500 km, “tocmai” în Transnistria. Iar decizia Dumei ar putea fi asociată, în aceeaşi cheie interpretativă, cel puţin altor două evenimente de săptămâna trecută – discuţia dintre premierii grec şi rus privind conducta energetică Burgas-Alexandropolis (exact pe un segment al proiectatului gazoduct Nabucco, menit a reduce dependenţa energetică a Europei de Rusia) şi respectiv adoptarea de către Kremlin a unei poziţii discordante faţă de restul comunităţii internaţionale, una “în contact direct” cu Coreea de Nord, căreia până şi aliatul tradiţional China pare să-i fi retras protecţia diplomatică. Or, o poziţie separată reclamă, pentru ajungerea la un consens, negocieri şi motivare suplimentară.

Dincolo de învăţămintele implicite ale crizei încă nesoluţionate, provocarea în context constă în anticiparea viitoarelor evoluţii în “falia” dintre NATO şi Rusia. Ei bine, tot săptămâna trecută, după o întâlnire cu ministrul Apărării de a Kiev, secretarul general NATO, Jakob “Jaap” de Hoop Scheffer, a anunţat că Ucraina nu va fi [nici măcar] invitată să participe la proximal summit de la Riga, din 28-29 noiembrie. Iar dacă evenimentele internaţionale ar fi cotate la casele de pariuri, probabil că aderarea în următorii 2-3 ani a Georgiei la Alianţă ar avea o cotă imensă. Încet, dar sigur, după ce a dictat încă din toamna trecută Koneţ filma! “marelui joc” al SUA în Asia Centrală, Rusia pare tot mai puţin dispusă să cedeze vreun milimetru şi în vecinătatea ei vestică. În această zonă, interacţiunile dintre actori veritabili (NATO, UE, Turcia), “jucători” cu pretenţii fără acoperire de leadership regional, state eşuate structural (R. Moldova, Ucraina) şi “state-marionetă” (Transnistria) par să urmeze tot mai mult un scenariu care cu siguranţă nu e scris la Hollywood.