de Patrick Wood, August Review

[Nota Editorului: Pentru facilitarea lecturii, toti membrii Comisiei Trilaterale apar in format bold]

“Presedintele Reagan a inteles in cele din urma valorile Trilaterale si i-a invitat pe toti membrii comisiei la o receptie la Casa Alba in Aprilie 1984” — David Rockefeller, Memorii, 2002 [nota: Rockefeller, David, Memoirs (Random House, 2002), p.418]

Dupa cum marturiseste fiecare numar al revistei oficiale trimestriale a Comisiei Trilaterale, Trialogue:

Comisia Trilaterala a fost fondata in 1973 de catre cetateni privati ai Europei de Vest, Japoniei si Americii de Nord pentru a stimula o apropiata cooperare a acestor trei regiuni pe marginea unor probleme comune. Cauta sa imbunatateasca perceptia publicului fata de aceste probleme, sa incurajeze propunerile de a le aborda laolalta, si sa alimenteze initiativele si practicile unui efort comun intre aceste regiuni.” [nota: Trialogue, Trilateral Commission (1973)]

Mai mult, Trialogue si alte scrieri oficiale au facut limpede scopul lor declarat de creare a unui “Nou Ordin Economic International”. Presedintele George H.W. Bush a vorbit apoi deschis despre crearea unei “Noi Ordini Mondiale”, expresie ce a devenit o fraza sinonima de atunci.

Acest raport incearca sa relateze restul povestirii, in conformitate cu sursele oficiale si neoficiale ale Comisiei si alte documente disponibile.

Comisia Trilaterala a fost fondata prin manevrele persistenete ale lui David Rockefeller si Zbigniew Brzezinski. Rockefeller este chairman al ultra-puternicei Chase Manhattan Bank, director al multor corporatii multinationale si “fonduri de inzestrare” majore si a fost multa vreme o personalitate centrala in Council on Foreign Relations.

Brzezinski, un profet sclipitor al idealismului unei lumi unite, a fost profesor la Universitatea Columbia si este autor al catorva carti ce au servit drept “ghiduri in materie de politica” pentru Comisia Trilaterala. Brzezinski a ocupat functia de prim director executiv al Comisiei din momentul debutului acesteia in 1973 pana la sfarsitul anului 1976, cand a fost numit Asistent Prezidential in Probleme de Securitate Nationala de catre Presedintele Jimmy Carter.

Initial Comisia a avut aproximativ trei sute de membri, in jur de o suta reprezentand fiecare regiune: Europa, Japonia si America de Nord. Aproximativ similar, acestia se imparteau in academicieni, politicieni si magnati corporatisti, incluzand bancheri internationali, lideri ai unor proeminente sindicate de munca si directori corporatisti ai unor giganti media.

Cuvantul comisie te lasa perplex deoarece de obicei este asociat cu instrumentele si organismele de lucru instituite de guverne. Pare nepotrivit unui asa numit grup privat daca nu cumva putem intelege ca era cu adevarat bratul unui guvern – un guvern nevazut, diferit de cel vizibil din Washington. Participarea Europeana si Japoneza indica mai degraba un guvern mondial decat unul national. Am sperat ca acest concept al unui guvern mondial secret sa fie doar un deziderat al membrilor Comisiei Trilaterale. Faptele s-au desfasurat insa intr-un mod pesimist.

Daca s-a putut spune despre Council on Foreign Relations ca este solul fertil al conceptelor de idealism al unei lumi unite, atunci Comisia Trilaterala este “forta de actiune” asamblata pentru asaltul de tip “cap de pod”. Deja Comisia si-a plasat membrii in pozitiile de varf pe care Statele Unite le are de oferit.

Presedintele James Earl Carter, politicianul tarii care a promis “Nu va voi minti niciodata”, a fost ales sa se alature Comisiei de catre insusi Brzezinski in 1973. A fost Brzezinski cel care l-a identificat pe Carter drept persoana cu calitati prezidentiale, si ulterior l-a educat in materie de economie, politica externa, si manevre in lumea politicii. In momentul alegerii lui Carter, Brzezinski a fost numit asistent al presedintelui in probleme de securitate nationala. Cum era si firesc, i s-a oferit functia de director al Consiliului de Securitate Nationala deoarece raspundea numai in fata presedintelui – unii spun ca Brzezinski a detinut a doua cea mai puternica pozitie in Statele Unite.

Partenerul electoral al lui Carter, Walter Mondale, era de asemeni membru al Comisiei. (Daca incercati sa calculati sansele ca trei oameni efectiv necunoscuti, dintre cei peste saizeci de membri ai registrului american al Comisiei, sa poata captura primele trei pozitii ale puterii natiunii, mai bine renuntati. Aceste calcule nu au nici o insemnatate.)

Pe data de 7 Ianuarie 1977, Time Magazine, al carui editor-sef, Hedley Donovan era un puternic Trilateralist, l-a numit pe Presedintele Carter “Omul Anului”. Cele saisprezece pagini ale articolului nu numai ca au omis sa mentioneze legatura presedintelui cu Comisia, dar au si sustinut urmatoarele:

“Cautand candidati pentru Cabinet, Carter a parut uneori ezitant, frustrat si incurcat. Lipsa sa de legaturi cu Washington-ul si Stabilimentul Partidului – calitati ce l-au ajutat sa se ridice in pozitia de la Casa Alba – prezinta potentiale pericole. Nu cunoaste Guvernul Federal sau presiunile pe care acesta le creeaza. Nu ii cunoaste cu adevarat pe politicienii de care va avea nevoie sa-l ajute in conducerea tarii. [note: Time Magazine, Jimmy Carter: Man of the Year, January 7, 1977]

Este oare aceasta portretizare a lui Carter, drept un inocent intr-ale politicii, doar incorecta ori este deliberat inselatoare? Pe data de 25 Decembrie 1976 – cu doua saptamani inainte ca articolul din Time sa apara – Carter isi alesese deja cabinetul. Trei dintre membri acestuia – Cyrus Vance, Michael Blumenthal si Harold Brown – erau Comisari Trilaterali; iar ceilalti nu manifestau lipsa de simpatie fata de obiectivele si operatiunile Comisiei. In plus, Carter numise alti paisprezece Trilateralisti in posturi guvernamentale cheie, incluzand:
o C. Fred Bergsten (Sub Secretar al Trezoreriei)
o James Schlesinger (Secretar al Energiei)
o Elliot Richardson (Delegat al Legii Maritime)
o Leonard Woodcock (Director al transportului catre China)
o Andrew Young (Ambasador la Natiunile Unite)

Deci, la data de 25 Decembrie 1976, existau nouasprezece Trilateralisti, inclusiv Carter si Mondale, ca posesori ai unei extraordinare puteri politice. Acesti unsi prezidentiali reprezentau aproape o treime din numarul membrilor Comisiei Trilaterale ce provenea din Statele Unite. Probabilitatea ca acest fapt sa fie o “coincidenta” nu poate fi calculata!

Exista vreo dovada infima care sa indice altceva decat urzeala? Cu greu! In 1973 Zbigniew Brzezinski a schitat trasaturile castigatorului prezidential din 1976:

“Candidatul Democratic in 1976 va trebui sa accentueze munca, familia, religia si din ce in ce mai mult, patriotismul… Noul conservatorism cu siguranta nu va merge inapoi la “laissez faire”. Va fi un conservatorism filozofic. Va fi un soi de etatism conservator sau managerism. Vor exista valori conservatoare dar totodata si un crescand sprijin si incredere fata de co-determinarea dintre stat si corporatii.” [nota: Sutton & Wood, Trilaterals Over Washington (1979), p. 7]

Pe 23 Mai 1976 jurnalistul Leslie H. Gelb a scris in nu-prea-conservatorul New York Times, “(Brzezinski) a fost primul din Comunitate care sa-si plece ochii asupra lui Carter, sa-l ia in serios. A petrecut timp cu Carter, a vorbit cu el, i-a trimis carti si articole, l-a educat.” [nota: New York Times, Jimmy Carter, Leslie Gelb, May 23, 1976] Richard Gardner (de asemenea de la Universitatea Columbia) s-a alaturat eforturilor “educationale”, si asa cum Gelb a observat, Carter a fost efectiv acaparat de ei. Gelb continua: “In timp ce Comunitatea, in mare, avea atentia indreptata in alta directie, asupra Senatorilor Kennedy si Mondale… efortul a fost meritat. Brzezinski, cu Gardner de partea sa, este acum liderul fortei de actiune in politica externa a lui Carter.” [note: ibid.]

Desi Richard Gardner a avut o considerabila influenta academica, ar trebui sa fie clar ca Brzezinski a fost “lumina calauzitoare” a politicii externe in administratia Carter. Alaturi de Comisarul Vance si multi alti Trilateralisti din Departamentul de Stat, Brzezinski nu a facut decat sa continue politica imprietenirii cu dusmanii si instrainarii prietenilor. De la inceputul anului 1977 am putut fi cu toti martori ai unui efort substantial de inchegarea a unor relatii “normalizate” cu China Comunista, Cuba, URSS, natiunile Europei de Est, Angola, etc. In schimb, am primit ceva sustinere din partea Chinei Nationaliste, Africii de Sud, Zimbabue (fosta Rodezia), etc. Nu a fost doar o tendinta, a fost o epidemie. Astfel, daca se poate spune ca Brzezinski a contribuit, cel putin partial, la actuala politica externa si domestica a Statelor Unite, atunci trebuie sa analizam pe scurt ce anume a adoptat si imbratisat el.

SE CERE: O MULT MAI JUSTA SI ECHITABILA ORDINE MONDIALA

Comisia Trilaterala si-a tinut intalnirea plenara anuala in Tokyo, Japonia, in Ianuarie 1977. Evident Carter si Brzezinski nu au putut participa, fiind ocupati cu procesul de reorganizare la Casa Alba. Cu toate acestea au trimis scrisori personale adunarii, scrisori ce au fost republicate de Trialogue, revista oficiala a Comisiei:

“Imi ofera o nespusa placere sa trimit felicitari tuturor celor prezenti la intrunirea Comisiei Trilaterale din Tokyo. Pastrez amintiri calduroase din timpul adunarii de la Tokyo din urma cu optisprezece luni, si imi pare rau ca nu va pot fi alaturi.

Serviciul meu activ in Comisie, din momentul inaugurarii sale in 1973, a constituit o experienta splendida pentru mine, si mi-a oferit excelente oportunitati sa cunosc liderii celor trei regiuni.

Asa cum am subliniat si in campania mea, puternicul parteneriat intre noi are o deosebita importanta. Impartasim nelinisti comune in ceea ce priveste economia, politica si securitatea, ingrijorari ce fac logica urmarirea unei crescande cooperari si intelegeri. Si aceasta cooperare este esentiala nu numai celor trei regiuni ale noastre, ci si in procesul global de obtinere a unei mult mai juste si echitabile ordini mondiale (subliniere adaugata). Sper sa va intalnesc cu ocazia urmatoarei noastre intruniri in Washington, si abia astept sa primesc rapoarte referitoare la activitatea voastra in Tokyo.

Jimmy Carter” [nota: Trialogue, Looking Back…And Forward, Trilateral Commission, 1976]

Scrisoarea lui Brzezinski, intr-o nota similara, spune:

“Comisia Trilaterala a insemnat mult pentru mine pe parcursul ultimilor ani. A fost un stimul de creativitate intelectuala si o sursa de satisfactie personala. Am inchegat legaturi stranse cu prieteni si colegi noi in cele trei regiuni, legaturi pe care le pretuiesc si care sunt sigur ca vor continua.

Raman convins ca, in chestiunile arhitecturale impresionante de astazi, colaborarea regiunilor noastre este de o necesitate extrema. Aceasta colaborare trebuie sa fie dedicata slefuirii unei mult mai juste si echitabile ordini mondiale (subliniere adaugata). Aceasta va necesita un proces prelungit, dar cred ca putem privi inainte cu incredere si fi mandri de contributia pe care Comisia o aduce.

Zbigniew Brzezinski” [note: ibid.]

Fraza cheie in ambele scrisori era “mult mai justa si echitabila ordine mondiala”. A indicat cumva aceasta subliniere ca ceva nu era in regula cu ordinea mondiala curenta, adica, cu structurile nationale? Da, dupa parerea lui Brzezinski, si din moment ce “cadrul” prezent era inadecvat pentru a face fata problemelor mondiale, acesta trebuia demolat si inlocuit cu un guvern mondial.

In Septembrie 1974 Brzezinski a fost intrebat intr-un interviu cu ziarul Brazilian Vega: “Cum ati defini aceasta noua ordine mondiala?” Brzezinski a raspuns:

“Cand vorbesc de sistemul international actual ma refer la relatii in domenii specifice, majoritatea dintre ele avand loc intre tarile Atlantice; relatii comerciale, militare, reciproce de securitate, cu participarea Fondului Monetar International, NATO etc. Trebuie sa schimbam sistemul international cu unul global in care noile, activele si creatoarele forte recent dezvoltate sa poata fi integrate. Acest sistem trebuie sa includa Japonia, Brazilia, tarile producatoare de petrol, si chiar URSS, in masura in care Uniunea Sovietica este dispusa sa participe intr-un sistem global.” [nota: Sutton & Wood, Trilaterals Over Washington (1979), p. 4]

Cand a fost intrebat despre rolul pe care il va avea Congresul, extins sau limitat, in acest nou sistem, Brzezinski a declarat

“… realitatea vremurilor noastre este ca societatea moderna, de exemplu Statele Unite, are nevoie de o coordonare centrala si un organ renovator ce nu poate fi compus din sase sute de oameni.” [nota: ibid. p. 5]

Brzezinski a dezvoltat temelia necesitatii unui nou sistem in cartea sa Between Two Ages: America’s Role in the Technotronic Era (1969). A scris ca omenirea a trecut prin trei mari etape de evolutie, si ca se afla la jumatatea celei de-a patra si ultima etapa. Prima dintre ele a descris-o ca fiind “religioasa”, combinand un ceresc “universalism oferit de acceptarea ideii ca destinul omului se afla esentialmente in mainile lui Dumnezeu” cu pamanteasca “ingustime derivata din masiva ignoranta, analfabetism, si o viziune limitata la mediul imediat inconjurator.”

A doua etapa a fost nationalismul, punand accentul pe egalitatea Crestina in fata legii, care a “marcat un alt gigantic pas in redefinirea progresista a naturii si locului omului in lumea noastra.” A treia etapa a fost Marxismul, care, spune Brzezinski, “reprezinta o mult mai vitala si creatoare etapa in procesul de maturizare a viziunii universaliste a omului”. A patra si finala etapa este Era Tehnotronica a lui Brzezinski, sau idealul rationalismului umanist pe scara globala – rezultatul trasformarilor evolutionare American-Comuniste. [nota: Brzezinski, Zbigniew, Between Two Ages: America’s Role in the Technetronic Era (New York: Viking Press, 1973), p. 246.]

Luand in consideratie structura noastra de guvernare, Brzezinski a declarat:

“Tensiunea este inevitabila pe masura ce omul se straduie sa asimileze noul in structura vechiului. Pentru o vreme aceasta carcasa deja intemeiata integreaza cu elasticitate noul adaptandu-l intr-o mult mai familiara forma. Dar la un anumit moment dat vechiul cadru devine supraincarcat. Noul input nu mai poate fi redefinit in forme traditionale, si acesta se afirma cu o forta convingatoare. Astazi, insa, vechea structura a politicii internationale – cu sferele ei de influenta, aliantele militare intre natiuni-state, fictiunea Suveranitatii, conflictele doctrinare ce s-au ridicat in urma crizelor secolului al nouasprezecelea – este evident incompatibila cu realitatea.” [nota: ibid.]

Una dintre cele mai importante “structuri” ale lumii, in special pentru Americani, este Constitutia Statelor Unite. Este documentul care a oferit schita si modelul celei mai prospere natiuni din istoria lumii. Era oare suveranitatea noastra cu adevarat o “fictiune”? Era oare viziunea si imaginea U.S. incompatibila cu realitatea? Brzezinski a spus mai departe:

“Apropierea aniversarii a doua sute de ani de la emiterea Declaratiei de Independenta poate justifica apelul pentru o conventie constitutionala nationala care sa reexamineze structura formal instituita a natiunii. Fie 1976 fie 1989 – aniversarea de doua sute de ani a Constitutiei – poate servi drept data planificata care sa culmineze cu un dialog national referitor la relevanta aranjamentelor existente… Cu toate acestea realismul ne forteaza sa recunoastem ca necesara inovatie politica nu va veni printr-o reforma constitutionala directa, oricat ar fi de dezirabila. Schimbarea dorita este mult mai probabil sa se dezvolte incremental si mai putin pe furis… pastrand traditia Americana si facand de nedeslusit distinctiile dintre institutiile publice si cele private.” [nota: ibid.]

In Era Tehnotronica a lui Brzezinski deci,

“…statul natiune ca unitate fundamentala a vietii umane organizate a incetat sa mai fie principala forta creatoare: Banci Internationale si corporatii multinationale actioneaza si planifica in termeni ce sunt mult mai avansati decat conceptele politice ale statului natiune.” [nota: ibid.]

Filozofia lui Brzezinski a indicat clar catre articolul lui Richard Gardner, Greul Drum spre Ordine Mondiala, aparut in 1974 in Foreign Affairs, in care Gardner a declarat,

“Pe scurt, ‘casa ordinii mondiale’ va trebui construita de la temelie spre varf si nu invers. Va parea asemeni unei mari ‘explozive, zgomotoase confuzii,’ pentru a folosi faimoasa descriere a realitatii, exprimata de William James, dar un ocol dat suveranitatii nationale, erodand-o bucata cu bucata, va realiza mult mai mult decat invechitul asalt frontal.” [nota: Gardner, Richard, The Hard Road to World Order, (Foreign Affairs, 1974) p. 558]

Va urma. Traducere si adaptare pentru Altermedia de Marian Tiberiu Vintilescu