de Patrick Wood
Preluat de la www.augustreview.com, Volumul 6, Numarul 5, 20 august 2006 [vezi episodul anterior ]

Buna seara tuturor. In aceasta seara, o propunere uimitoare de extindere a granitelor noastre pentru a incorpora Mexicul si Canada si de a diminua totodata si mai mult suveranitatea Statelor Unite. Oare elitele noastre politice au innebunit? (Lou Dobbs in emisiunea CNN, Lou Dobbs Tonight, 9 Iunie, 2005)

Introducere

Elita globala, prin operatiunile directe ale Presedintelui George Bush si ale Administratiei sale, creeaza o Uniune Nord Americana ce va combina Canada, Mexicul si Statele Unite intr-un superstat numit North American Union (NAU). NAU este in mare modelata dupa tiparul Uniunii Europene (EU). Nu exista nici un mandat politic sau economic pentru crearea NAU, si sondaje neoficiale arata ca Americanii se opun din rasputeri acestui efort ce sunteaza suveranitatea nationala.

Pentru ai raspunde lui Lou Dobbs, “Nu, elitele politice nu au innebunit”, vor doar sa credeti ca asa sta situatia.

Castigul de cauza al realitatii asupra aparentei iese la iveala intr-o riguroasa perspectiva istorica a ultimilor 35 de ani de manipulare politica si economica, manipulare intreprinsa de aceeasi elita care ne ofera acum NAU.

Acest raport va explora aceasta istorie pentru a furniza cititorului o imagine completa a NAU, cum este posibila, cine sunt instigatorii ei, si incotro se indreapta.

Este important mai intai sa se inteleaga ca apropiata nastere a NAU este o gestatie a Ramurii Executive a guvernului Statelor Unite, nu a Congresului. Acesta este subiectul primei discutii care urmeaza.

Apoi vom examina strategia elitei globale de deturnare a puterii de negociere a tratatelor comerciale si legii internationale cu tari straine, de la Congres catre Presedinte. Fara aceasta putere, NAFTA si NAU nu ar fi fost niciodata posibile.

Dupa aceea vom arata ca North American Free Trade Agreement (NAFTA) este stramosul imediat genetic si necesar al NAU.

De-a lungul acestui raport, faptasii NAU si tacticile lor vor fi adusi/aduse sub reflector pentru a plasa vina cu exactitate asupra celor carora le apartine de drept. Cititorul va putea observa ca mereu aceiasi oameni se afla si in miezul acestor evenimente.

Cel mai bun guvern pe care il poti cumpara cu bani pesin

Globalizarea zilelor noastre a fost lansata odata cu crearea Comisiei Trilaterale in 1973 de catre David Rockefeller si Zbigniew Brzezinski. Aceasta a inclus peste 300 de elitisti puternici din America de Nord, Europa si Japonia. Scopul declarat al Comisiei Trilaterale a fost cladirea unui “Nou Ordin Economic International” care va inlocui vechea oranduire economica.

In ciuda retoricii non-politice, Comisia Trilaterala mai intai a immobilizat, iar apoi a trecut de-a binelea la carma Ramurii Executive a guvernului Statelor Unite prin alegerea lui James Earl Carter in 1976. Ales pe spranceana candidat prezidential, Carter a fost personal meditat in materie de filozofie globalista si politica externa de catre insusi Brzezinski. Ulterior, cand Carter a preluat postul de Presedinte, a numit in cabinetul sau si in alte pozitii inalte ale Administratei nu mai putin de o treime din membri Americani ai Comisiei. Aceasta a fost geneza dominatiei exercitate de Comisia Trilaterala asupra Ramurii Executive a guvernului, ce continua si in prezent.

Odata cu alegerea lui Ronald Reagan in 1980, membrul Comisiei Trilaterale George H.W. Bush a fost introdus la Casa Alba in calitate de vice-presedinte. Prin influenta lui Bush, Reagan a continuat sa faca numiri din randurile Comisiei Trilaterale.

In 1988, George H.W. Bush si-a inceput mandatul de 4 ani ca Presedinte. A fost urmat in functie de colegul-membru al Comisiei Trilaterale, William Jefferson Clinton, care a servit ca Presedinte vreme de 8 ani si la randul sau a numit membri Trilaterali in Administratia sa.

Alegerea lui George W. Bush in 2000 nu trebuie sa surprinda pe nimeni. Desi Bush nu este membru al Comisiei Trilaterale, vice-presedintele sau Dick Cheney este. In plus, sotia lui Dick Cheney, Lynne, este de asemenea membra a Comisiei.

Hegemonia Trilaterala asupra Ramurii Executive a guvernului Statelor Unite nu poate fi negata. Criticii argumenteaza ca acest scenariu este mai degraba circumstantial, deoarece “talentul” politic calificat in mod natural graviteaza catre grupuri precum Comisia Trilaterala inca de la inceput. La o examinare atenta insa, aceste explicatii nu au nici un pic de substanta.

De ce ar cauta Comisia Trilaterala sa domine Ramura Executiva? Raspunsul este simplu: Putere! Mai exact, puterea de a obtine direct ceea ce altfel ar fi fost imposibil de realizat doar prin eforturile de lobby ale trecutului, ce au inregistrat un succes moderat; puterea de a folosi guvernul ca o platforma-parghie prin care sa se poata modifica comportamentul politic in intreaga lume.
Binenteles, evidentul corolar al acestei hegemonii este ca influenta si impactul pe care ar trebui sa le aiba cetatenii, au fost efectiv eliminate.

Strategia Actualei “Ordini Mondiale”

Dupa fondarea din 1973, membrii Comisiei Trilaterale nu au irosit nici o clipa si au trecut la lansarea strategiei lor globaliste. Dar despre ce strategie este vorba?

Richard Gardner este unul din membrii originari ai Comisiei Trilaterale, si un arhitect proeminent al Noului Ordin Economic International. In 1974, articolul sau “Greul Drum catre Ordinea Mondiala” a aparut in magazinul Foreign Affairs, publicat de catre Council on Foreign Relations (CFR). Manifestand un evident dispret fata de toti cei cu vederi politice nationaliste, Gardner a proclamat,

“Pe scurt, ‘casa ordinii mondiale’ va trebui construita de la temelie spre varf si nu invers. Va parea asemeni unei mari ‘explozive, zgomotoase confuzii,’ pentru a folosi faimoasa descriere a realitatii, exprimata de William James, dar un ocol dat suveranitatii nationale, erodand-o bucata cu bucata, va realiza mult mai mult decat invechitul asalt frontal.” [nota: Gardner, Richard, The Hard Road to World Order, (Foreign Affairs, 1974) p. 558] [subliniere adaugata]

In viziunea lui Gardner, folosind tratate si acorduri comerciale (cum ar fi General Agreement on Trade and Tariffs sau GATT) legea constitutionala va fi imobilizata si depasita treptat, iar ulterior chiar asa s-a intamplat. In plus, Gardner avea o stima deosebita pentru Natiunile Unite in calitate de corp legal tert ce ar putea fi folosit la erodarea suveranitatii natiunilor individuale.

Gardner a concluzionat ca “abordarea din aproape in aproape ar putea produce cateva concesii de “suveranitate” remarcabile, ce nu pot fi obtinute la masa tratativelor.” [nota: ibid, p. 563]

Astfel, rezultatul final al unui asemenea proces va fi ca Statele Unite, eventual, vor renunta voluntar la propria suveranitate si o vor pune la dispozitia noii propuse ordini mondiale. Nu este specific mentionat cine va controla aceasta noua ordine, dar este limpede ca singurii “jucatori” aflati prin preajma sunt Gardner si apropiatii sai Trilateralisti.

Trebuie de asemenea observat ca formarea Comisiei Trilaterale de catre Rockefeller si Brzezinski a fost un raspuns la frustarea generala ca globalismul nu ducea nicaieri prin status quo-ul de dinainte de 1973. “Asaltul frontal” esuase, si o noua abordare era necesara. Este o atitudine tipica elitei globale sa priveasca orice obstacol ce ii atine calea drept o oportunitate de a pune in scena un “ocol” ce ii va permite sa treaca mai departe. Gardner confirma aceasta frustare:

“Cu certitudine, clivajul nu a fost vreodata mai mare intre obiectivele si capacitatile organizatiilor internationale, menite sa plaseze omenirea pe drumul catre ordine mondiala. Suntem martorii unei explozii de nationalism ingust, limitat, ce nu tine seama de implicatiile economice, politice si morale ale interdependentei. Cu toate acestea niciodata nu a existat o atat de raspandita apreciere venita din partea intelectualitatii de frunte mondiale, a necesitatii de cooperare si planificare pe baze cu adevarat globale, dincolo de tara, dincolo de religie, si in special dincolo de sistemul social.” [ibid. p. 556]

“Intelectualitatea de frunte mondiala” se refera aparent la academici precum Gardner si Brzezinski. In exteriorul Comisiei Trilaterale si CFR, vasta majoritate a gandirii academice la acea vreme se opunea unor asemenea notiuni precum cele mentionate mai sus.

Turnand fundatia: Autoritatea “Fast Track”

[nota tr: “Fast Track” se refera in general la o ruta expres pentru trenuri, autobuze, masini. In cazul de fata descrie o situatie ce inregistreaza un avans si succes imediat, o metoda rapida de a atinge un anumit obiectiv.]

In Articolul I, Sectiunea 8 a Constitutiei Statelor Unite, Congresului ii este acordata autoritatea de a “reglementa comertul cu natiuni straine”. O metoda de a trece peste acest obstacol ar fi sa convingi Congresul sa renunte voluntar la aceasta prerogativa si sa o transfere de buna voie Presedintelui. Cu o astfel de autoritate la indemana, Presedintele poate negocia liber tratate si acorduri cu natiuni straine, iar apoi le poate prezenta Congresului pentru aprobare prin vot direct, fara ca eventuale amendamente sa poata fi posibile. Din nou se poate constata dispretul elitei fata de un Congres ce este ales sa fie reprezentativ, “al oamenilor, din partea oamenilor si pentru oameni”.

Deci, prima legislatie “Fast Track” a fost votata in Congres in 1974, doar un an mai tarziu de la fondarea Comisiei Trilaterale. Era in acelasi an in care Nelson Rockefeller a fost confirmat Vice Presedinte sub Presedintele Gerald Ford, niciunul dintre ei nefiind ales de publicul Statelor Unite. In calitate de Vice-Presedinte, Rockefeller ocupa si presedentia Senatului SUA.

Dupa cum Public Citizen marturiseste, consecinta procesului “Fast Track” este…

“Casa Alba semneaza si intra in aranjamente comerciale inainte ca acestea sa fie aprobate de Congres. Fast Track stabileste de asemenea parametrii dezbaterii in Congres pentru orice masura comerciala propusa de Presedinte, cerand ca votul sa aiba loc intr-un anumit interval de timp, fara amendamente si cu numai 20 de ore de dezbatere.” [nota: Fast Track Talking Points, Global Trade Watch, Public Citizen]

Cand o astfel de intelegere este pe punctul de a fi oferita spre aprobare Congresului, puternici lobby-isti si mediatori politici sunt chemati sa manipuleze punctele de rezistenta si sa le convinga sa cedeze. Cu numai 20 de ore permise pentru dezbatere, sunt putine sanse ca publicul sa poata interveni.

Congresul a inteles cu exactitate riscul asociat renuntarii la aceasta prerogativa in favoarea Presedintelui, si acest lucru este evidentiat de faptul ca un termen automat de expirare a fost atasat acestei concesii. De la expirarea “Fast Track”-ului originar, eforturi serioase de reinnoire a acestuia au fost observate. In 1996, Presedintele Clinton a esuat complet sa reinitieze procedura “Fast Track” in urma unei dispute acerbe in Congress. Dupa o alta confruntare inversunata in 2001/2002, Presedintele Bush a reusit reinnoirea procedurii pentru sine in Trade Act of 2002, chiar la timp pentru a negocia Central American Free Trade Agreement (CAFTA) si pentru a-i asigura aprobarea.

Este uimitor sa constatam ca din 1974, “Fast Track” nu a fost folosita in majoritatea acordurilor comerciale. Sub presedentia Clinton, spre exemplu, 300 astfel de acorduri comerciale separate au fost negociate si aprobate normal de catre Congres, dar numai doua au fost propuse prin procedura Fast Track: NAFTA si GATT – runda Uruguay. Apoi, din 1974 pana in 1992, au existat numai trei instante de Fast Track in actiune: GATT – runda Tokyo, U.S.–Israel Free Trade Agreement si Canada–U.S. Free Trade Agreement. Astfel, NAFTA a fost doar a patra invocare a “Fast Track”.

De ce aceasta selectivitate? Sugereaza oare o agenda restransa? Cu siguranta. Aceste trucuri legale si comerciale nu ar fi avut nici o sansa sa fie aprobate fara sus numita procedura si elita globala stia prea bine acest lucru. Fast Track a fost creata ca o foarte specifica unealta legislativa pentru atingerea unui obiectiv executiv specific – si anume sa “expedieze” crearea “Noului Ordin Economic International” visat de Comisia Trilaterala in 1973!

Articolul 6 din Constitutia Statelor Unite declara ca “toate Tratatele incheiate, sau care vor fi incheiate, sub Autoritatea Statelor Unite, vor reprezenta Legea suprema a Pamantului iar Judecatorii fiecarui Stat vor fi obligati de aceea sa o respecte, in ciuda a Orice altceva Contrar, in Constitutie sau Legile oricarui Stat.” Deoarece tratatele internationale inlocuiesc legea nationala, “Fast Track” a permis astfel o enorma restructurare a legii Statelor Unite fara a face apel la o conventie Constitutionala [nota: Atat Henry Kissinger cat si Zbigniew Brzezinski au cerut o conventie constitutionala inca din 1972, ce poate fi cu siguranta considerat un esuat “asalt frontal”]. Prin urmare, suveranitatea nationala a Statelor Unite a fost compromisa sever – chiar daca unii Congresmen-i si Senatori sunt constienti de acest lucru, publicul este inca in genere ignorant.

North American Free Trade Agreement

NAFTA a fost negociata sub conducerea executiva a Presedintelui Republican George H.W. Bush. Carla Hills primeste credit ca fiind principalul arhitect si negociator al NAFTA. Atat Bush cat si Hills sunt membri ai Comisiei Trilaterale.

Apropiindu-se sfarsitul primului mandat prezindential al presedintelui Bush iar acesta dorindu-si credit politic pentru NAFTA, o ceremonie de “initializare” a NAFTA a fost pusa in scena in Octombrie 1992 (pentru ca Bush sa poata primi credit pentru acest acord). Desi parea totul foarte oficial, majoritatea Americanilor nu au inteles diferenta intre initializare si semnare; la acea vreme, “Fast Track” nu era implementata si Bush nu avea autoritatea sa semneze efectiv un asemenea acord comercial.

Bush a pierdut apoi disputa publica a cursei prezidentiale in fata democratului William Jefferson Clinton, dar cu greu sa poate spune ca acestia erau adversari in problema Comertului Liber si a NAFTA. Motivul? Clinton era de asemenea un membru condimentat al Comisiei Trilaterale.

Imediat dupa inaugurare, Clinton a devenit campionul NAFTA si a ochestrat ratificarea acestuia printr-un masiv efort al Ramurii Executive.

Rezistenta neasteptata fata de NAFTA

Inainte de alegerile din 1992, a existat o musca in untdelemnul elitist – si anume candidatul prezidential, totodata miliardar, Ross Perot, fondator si chairman al Electronic Data Systems (EDS). Perot era independent politic, vehement impotriva NAFTA si a ales sa faca din acest tratat o chestiune importanta a campaniei electorale din 1991. In cele din urma, elita globala va trebui sa cheltuiasca uriase sume de bani pentru a repara publicitatea negativa pe care Perot a facut-o acordului NAFTA.

La acea vreme, cativa analisti politici au crezut ca lui Perot, miliardar fiind, i s-a oferit aceasta insarcinare de catre chiar elita ce promova NAFTA. S-a presupus ca va strange toti anti-globalistii intr-un grup coerent, permitandu-le astfel elitistilor sa evalueze cine le sta impotriva cu adevarat. Nici pana astazi nu este clar daca a fost sincer sau nu, dar a avut un impact deosebit, si Perot a devenit torta calauzitoare in chestiunea comertului liber.

Perot a pus punctul pe i intr-unul din speech-urile campaniei sale, televizat la nivel national:

“Daca de regula platesti muncitorii din fabrica cate 12, 13, 14 dolari pe ora si iti poti muta fabrica la sudul granitei, platind un dolar pe ora pentru munca, angajand tineri – sa presupunem ca faci afaceri de ceva vreme si ai o forta de munca matura – platind deci un dolar pe ora pentru munca, fara sa oferi beneficii de sanatate – acesta este singurul element cel mai scump in constructia unei masini – fara sa ai restrictii pentru protectia mediului inconjurator, fara control al poluarii, si fara program de pensii, si daca nu iti pasa de nimic altceva decat sa faci bani, atunci vom fi cu toti martorii unui urias exod spre sud…” [nota: Exerpts From Presidential Debates, Ross Perot, 1992][subliniere adaugata]

Mesajul lui Perot a atins un nerv in milioane de americani, dar din nefericire a fost bruiat atunci cand a intrat in confruntarile publice ale campaniei alaturi de colegul candidat Al Gore. Simplu spus, Gore i-a mancat pranzul lui Perot, nu atat de mult pe marginea problemelor arzatoare la ordinea zilei, cat pentru faptul ca poseda calitati superioare in materie de dezbatere politica. Oricat de organizat era Perot, nu a fost pe masura unui politician global experimentat precum Al Gore.

Masina Rotitoare este angrenata

Pentru a drege imaginea dezastroasa cauzata de Perot, toate fortele disponibile au fost puse in miscare odata cu apropierea votului NAFTA. In calitate de reprezentant al elitei globale, Presedintele a dezlantuit cel mai mare si mai costisitor mecanism turnant pe care l-a vazut vreodata tara intreaga.

Fostul chairman al Chrysler, Lee Iococca a fost implicat intr-o campanie nationala in valoare de milioane de dolari, ce lauda beneficiile NAFTA. Mantra, trambitata consistent pe parcursul evenimentelor, a fost: “Exporturi. Slujbe mai bune. Salarii mai bune”. Toate s-au dovedit in final a fi promisiuni desarte.

Bill Clinton a invitat trei fosti presedinti la Casa Alba sa stea alaturi de el pentru lauda si afirmarea NAFTA. Era prima oara in istoria Statelor Unite cand patru presedinti apareau impreuna. Din cei patru, trei erau membri ai Comisiei Trilaterale: Bill Clinton, Jimmy Carter si George H.W. Bush. Gerald Ford nu era membru al Comisiei, insa fusese confirmat drept un initiat globalist. Dupa ascensiunea lui Ford la presedentie in 1974, acesta l-a nominalizat prompt pe Nelson Rockefeller (fratele mai in varsta al lui David Rockefeller) sa ocupe functia de Vice-Presedinte pe care Ford tocmai o parasise.

Comunitatea academica a fost si ea inrolata atunci cand, dupa cum marturiseste editorul Harper Magazine, John MacArthur,

“… exista o petitie pro-NAFTA, organizata si scrisa de catre Rudiger Dornbush de la MIT, adresata Presedintelui Clinton si semnata de toti cei 12 laureati in viata ai premiului Nobel pentru economie, si un exercitiu de promovare academica ce a fost convertit cu deosebita pricepere de catre Bill Daley si Echipa-A [nota tr: Administratia] intr-o mare manevra de PR pe prima pagina a The New York Times, pe data de 14 Septembrie. ‘Draga Domnule Presedinte’, au scris cei 283 de semnatari…” [nota: MacArthur, The Selling of Free Trade, (Univ. of Cal. Press, 2001) p. 228]

In cele din urma, insisi membrii Comisiei Trilaterale au iesit la rampa sa promoveze NAFTA. Spre exemplu, pe data de 13 Mai 1993, Henry Kissinger si Cyrus Vance au scris impreuna un editorial care spunea:

“[NAFTA] va fi cea mai constructiva masura pe care Statele Unite o vor fi luat in emisfera noastra in acest secol.” [nota: Washington Post, op-ed, Kissinger & Vance, May 13, 1993]

Doua luni mai tarziu, Kissinger a continuat,

“Va reprezenta cel mai creator pas spre o noua ordine mondiala, intreprins de catre un grup de tari, de la sfarsitul Razboiului Rece incoace, si primul pas catre o chiar mai extinsa viziune a zonei comertului liber pentru intreaga Emisfera Vestica.” [NAFTA] nu este un acord comercial conventional, ci arhitectura unui nou sistem international.” [nota: Los Angeles Times, op-ed, Kissinger, July 18, 1993][subliniere adaugata]

Nu este deloc fantezist sa gandim ca publicitatea exagerata a lui Kissinger suna chiar similar cu obiectivul originar al Comisiei Trilaterale de creare a unui Nou Ordin Economic International.

Pe data de 1 Ianuarie 1994, NAFTA a devenit lege: prin procedura “Fast Track”, Casa Reprezentatilor a votat pentru, in numar de 234-200 (132 republicani si 102 democrati votand in favoarea acordului) si Senatul de asemenea, cu 61-38.

Uriasul exod spre sud

Pentru a intelege potentialul impact al Uniunii Nord Americane, trebuie mai intai inteles impactul NAFTA.

NAFTA a promis exporturi mai mari, slujbe mai bune si salarii mai bune. Din 1994 insa, taman pe dos s-a intamplat. Deficitul comercial al Statelor Unite a crescut astfel incat acum se apropie de 1 trilion de dolari pe an; SUA a pierdut aproximativ 1,5 milioane de slujbe si salariile reale atat in U.S. cat si in Mexico au scazut semnificativ.

Patrick Buchanan a oferit un simplu exemplu de efect daunator al NAFTA asupra economiei Statelor Unite:

“Cand NAFTA a fost legiferata in 1993, am importat aproximativ 225.000 de masini si truck-uri din Mexic, dar am exportat in jur de 500.000 de vehicole in intreaga lume. In 2005, exporturile noastre in lume erau inca sub 500.000 de vehicole, dar importurile din Mexic s-au triplat la 700.000 de vehicole.

Asa cum scrie McMillion, Mexicul exporta acum mai multe masini si truck-uri catre Statele Unite decat exporta America in intreaga lume. Un sfarsit frumos, nu-i asa, pentru Statele Unite in calitate de Capitala Auto a Lumii?

Ce s-a intamplat? Dupa NAFTA, Cei Trei Mari [nota tr: Se refera la cele trei mari companii producatoare de masini, Chrysler, Ford si General Motors] au pus mana pe o felie uriasa din industria noastra auto si au mutat-o, impreuna cu slujbele aferente, in Mexic.” [nota: The Fruits of NAFTA, Patrick Buchanan, The Conservative Voice, March 10, 2006]

Binenteles, asta referitor doar la industria auto, dar acelasi efect a fost vazut in multe alte industrii. Buchanan a observat corect ca NAFTA nu s-a vrut niciodata a fi doar o intelegere comerciala: mai degraba, a fost “un act prin care corporatiilor Statelor Unite li s-a oferit posibilitatea sa-si zvarle cat colo muncitorii americani si sa-si mute fabricile in Mexic”. Intr-adevar, acesta este chiar spiritul outsourcing-ului slujbelor Statelor Unite si al facilitatilor de productie catre locatii de peste ocean.

Respectatul economist Alan Tonelson, autorul The Race to the Bottom, observa ceata care invaluie ceea ce s-a intamplat de fapt cu exporturile:

“Majoritatea exporturilor SUA catre Mexic dinainte, din timpul si de dupa criza peso (1994) au fost bunuri neprelucrate – in special parti si componente trimise de companiile multinationale ale U.S. catre fabricile lor din Mexic pentru a fi asamblate sau pentru o procesare ulterioara. Mare parte din acestea insa, sunt reexportate si ajung sa fie trimise inapoi in Statele Unite pentru vanzarea finala. De fapt, dupa majoritatea estimarilor, Statele Unite cumpara 80-90% din toate exporturile Mexicului.” [nota: Tonelson, The Race to the Bottom (Westview Press, 2002) p. 89]

Tonelson concluzioneaza ca “marea majoritatea a muncitorilor americani a experimentat standarde de viata in permanent declin, nu doar o mana de pagubasi.”

Savantul economist mexican Miguel Pickard rezuma asa zisele beneficii ale Mexicului dupa incheierea acordului NAFTA:

“Multe laude s-au auzit la adresa celor cativa ‘castigatori’ pe care i-a produs NAFTA, dar putine sunt mentionate despre faptul ca poporul mexican este marele ‘pagubas’ al afacerii. Mexicanii acum infrunta mai mult somaj, mai multa saracie si mai multa inegalitate decat inainte ca acordul sa inceapa in 1994.” [nota: Trinational Elites Map North American Future in "NAFTA Plus", Miquel Pickard, IRC Americas website]

Pe scurt, NAFTA nu a fost un prieten nici al cetatenilor Statelor Unite nici ai celor din Mexic. Si totusi, aceasta este fundatia pe care Uniunea Nord Americana este ridicata. Instrumentistii globalizarii si promisiunile lor au ramas aceleasi, la fel de nesincere ca intotdeauna.

Va urma