Preşedintele George W. Bush şi gaşca lui neo-conservatoare au transformat într-o mândrie faptul că relaţia lor cu regimurile care nu-i plac era una dură, nu de diplomaţie blândă. În cuvântarea lui despre Starea Uniunii (State of the Union) din 2002, Bush a denunţat “Axa Răului” – compusă din Iraq, Iran şi Coreea de Nord – şi a indicat că Statele Unite vor acţiona pentru dărâmarea regimurilor lor, fără negocieri cu ele.

La scurtă vreme după aceea, Bush a suspendat Cadrul de Lucru Agreat (Agreed Frameword) din 1994 pe care administraţia Clinton îl negociase cu Coreea de Nord, provocând ca reacţie repornirea reactorului nuclear nord-coreean şi încheierea cooperării dintre această ţară şi Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică. După aceasta, Statele Unite au refuzat să participe la convorbiri bilaterale cu Coreea de Nord, insistând ca toate discuţiile să aibă loc în versiunea de aşa-zis şase participanţi (Statele Unite, Coreea de Nord, Coreea de Sud, China, Japonia şi Rusia) ca unică formă de contact.

În 2006, Coreea de Nord a organizat oficial o explozie nucleară. Imediat după aceasta, Statele Unite au demarat întâlniri bilaterale cu Coreea de Nord, pe care în prealabil le refuzase. În iunie 2008, primele rezultate concrete ale acestor negocieri au fost anunţate. Coreea de Nord a demolat un turn nuclear iar Statele Unite au scos Coreea de Nord de sub sancţiunile prevăzute în Actul Comerţ cu Inamicul (Trading-with-the-Enemy Act), trimiţând asistenţă alimentară. Acest eveniment a fost considerat de partea americană drept un “progres treptat”.

Întoarcerea Statelor Unite la diplomaţie şi acceptarea din partea lor a progresului treptat au fost denunţate de către neo-conservatorii din afara guvernului american, precum John Bolton, drept “o zi foarte tristă” în care Statele Unite au fost “înşelate”. Se consideră că vice-preşedintele Cheney a pierdut bătălia internă cu avocaţii negocierilor ca secretarul de Stat Rice şi secretarul apărării Gates. Suporterii deciziei din administraţiei au salutat-o ca pe un “succes diplomatic”. Alţii au arătat că, dacă Statele Unite nu ar fi suspendat Cadrul de Lucru Agreat, Coreea de Nord nu ar fi fost niciodată capabilă să explodeze o armă nucleară. Aşadar, argumentează ei, a nu negocia ar fi facilitat de fapt, mai degrabă decât ar fi împiedicat ca Coreea de Nord să devină o putere nucleară.

Ce s-a schimbat într-atâta între 2002 şi 2006 încât Statele Unite să schimbe linia “dură” cu abordarea “diplomatică”? Este uşor de priceput. Războiul din Iraq a fost un fiasco, lucru care (împreună cu Afghanistanul) absoarbe întreg aparatul militar american. Atunci când nord-coreenii au explodat o armă nucleară, militarii Statelor Unite i-au pus în vedere Preşedintelui Bush că nu era nici o posibilitate de angrenare a Coreii de Nord într-o acţiune armată. Aşadar, din moment ce Coreea de Nord avea bomba, diplomaţia era unica opţiune reală. Bush a înghiţit în sec, dar ce putea face? Va merge efortul “diplomatic”, în direcţia convingerii Coreii de Nord să renunţe ea însăşi la toate armele nucleare? Probabil că nu. Dar ce alternativă a mai rămas Statelor Unite?

Acum uitaţi-vă la Israel. Israelul a preferat întotdeauna linia dură diplomaţiei. Întâi, nu admiteau că există o Palestină cu care să intre în negocieri. Apoi, nu au vorbit cu Yasser Arafat şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei până când aceştia nu au “recunoscut”Israelul şi nu au renunţat la violenţă. Apoi, atunci când prima Intifada a arătat Israelului că se confruntă cu o problemă serioasă de rebeliune internă venită din partea palestinienilor, au acceptat aşa-numitele Acorduri de la Oslo, care stabileau o foarte limitată formă de control de facto exercitată de Autoritatea Palestiniană în anumite părţi din Gaza şi Cisiordania. Apoi, după a doua Intifada, Israelul l-a boicotat pe Arafat din nou, şi au reluat doar negocieri sporadice cu succesorul lui Arafat, Mahmud Abbas.

În 2006, au fost alegeri în Palestina. Partidul lui Abbas, Fatah, a fost învins de către Hamas, a cărui poziţie oficială era să refuze recunoaşterea legitimităţii Statului Israel. Atunci, linia “dură” a fost reinstituită de către Israel. Nu ar negocia în nici un fel cu un guvern Hamas, doar dacă nu şi până când acesta îşi revizuieşte principiile de bază. Guvernul american a sprijini această abordare în toate manierele.

În 2007, Palestina a intrat în implozie. Abbas, în calitate de preşedinte, l-a eliminat pe primul-ministru Hamas. Mişcarea Hamas a refuzat să accepte legitimitatea acestei acţiuni. Rezultatul net a fost acela că Hamas a preluat controlul complet al Fâşiei Gaza, şi forţele lui Abbas controlează mai mult sau mai puţin Cisiordania. Acum erau două guverne. Israelienii şi Statele Unite recunoşteau doar guvernul lui Abbas şi s-au gândit să izoleze Hamas, deci Gaza, în orice mod, instituind un control sever al circulaţiei oamenilor şi al bunurilor în şi din Gaza.

Pe scena mondială, Israelul şi Statele Unite au insistat ca oricine altcineva să respecte boicotul total al Hamas, fapt pe care Uniunea Europeană şi Naţiunile Unite l-au urmat din plin. Apoi au insistat ca şi persoanele private să respecte boicotul. Atunci când un consilier al lui Barack Obama a revelat că dacă, în exerciţiul deplin al funcţiei, ar fi fost obligat să se întâlnească cu Hamas, ar fi făcut acest lucru, s-au făcut imediat presiuni asupra lui Obama să întrerupă legăturile cu acest consilier, lucru pe care l-a făcut.

Acum, dintr-o dată, linia dură a Israelului a cedat locul diplomaţiei. În 18 iunie, Hamas şi Israel au intrat într-un armistiţiu formal, în cadrul căreia fiecare dintre părţi a promis să înceteze toate acţiunile militare îndreptate împotriva celeilalte, iar restricţiile vamale ar urma să fie ridicate. Guvernul american a sprijinit acţiunea. Cabinetul israelian a votat cu doar patru abţineri. Desigur, imediat, partizanii liniei dure din Israel şi din comunitatea evreiască nord-americană au denunţat această înţelegere din aceleaşi motive pe care le-au avut neo-conservatorii care au denunţat înţelegerea Statelor Unite cu Coreea de Nord. Au spus că armistiţiul nu va merge, pentru că nu va rezista. Poate. Şi, în 29 iunie, Israelul a concluzionat o a doua înţelegere diplomatică cu Hizballah. Israelul a fost de acord cu un foarte controversat schimb de prizonieri. Pentru doi soldaţi israelieni capturaţi, probabil morţi acum, Israelul eliberează o figură majoră a Hizballah, responsabil pentru uciderea unor israelieni.

De ce a schimbat Israelul linia dură cu diplomaţia? Desigur, au stat la bază multe consideraţii electorale din interiorul Israelului. Dar adevăratul motiv este acela că israelienii au înţeles că sunt incapabili să pună capăt din punct de vedere militar să pună capăt lansării de rachete palestiniene asupra oraşelor israeliene. Şi toată lumea a tras concluzii de aici. Abbas a redeschis negocierile cu Hamas. Egiptenii i-au presat pe israelieni şi pe americani să negocieze cu Hamas. Şi, bine înţeles, israelienii sunt într-o poziţie diplomatică decât erau în urmă cu doi ani, ca să nu vorbim de zilele lui Arafat. În acest timp, Franţa a tras concluzia că este momentul ca Israelul să facă concesii serioase. Vor fi politicienii americani, dinăuntrul şi dinafara guvernului, la fel de curajoşi? Cât despre Hizballah, israelienii au încercat să-i distrugă militar şi au eşuat complet. A fost un spectacol penibil al limitelor puterii militare israeliene.

Liniile dure merg dacă ai suficientă putere să le pui în practică. Diplomaţia este ceva impus taberei mai puternice dintr-un conflict. Statele Unite în Coreea de Nord şi Israelul în Gaza/Palestina şi Liban învaţă acum acest adevăr – puţin cam târziu. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Oare noi ceilalţi vom avea oportunitatea să sprijinim şi să iniţiem acelaşi fel de relaţii diplomatice ca cele pe care regimul Bush şi guvernul israelian le-au legitimat?

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]