Anca Voican [Cititi episodul precedent...]

VENEZUELA: LA CUŢITE

Relaţiile dintre Washington şi Caracas s-au deteriorat dramatic, fiind mai încordate ca oricând. „Hugo Chávez destabilizează America Latină“, reprezentând „un pericol pentru securitatea regiunii“, din cauza legăturilor sale cu regimul cubanez al lui Fidel Castro, declară secretarul de stat american, Condoleezza Rice. Ministrul apărării, Donald Rumsfeld, este şi mai tranşant: „Acest Chávez din Venezuela, ţară cu mulţi bani proveniţi din petrol, a fost ales în mod legal, ca şi Hitler, care apoi a acaparat puterea“.

Războiul invectivelor este întreţinut de ambele părţi. Preşedintele venezuelan, personalitate explozivă care vrea să disciplineze „capitalismul sălbatic“, devenind vârful de lance al adversităţii regionale faţă de Statele Unite, acuză administraţia Bush că sprijină opoziţia din ţara sa pentru a-l răsturna de la putere şi întoarce, ca la ping-pong, comparaţia incriminatoare a lui Rumsfeld, adresând-o şefului Casei Albe: „Atitudinea imperialistă, genocidară, fascistă a preşedintelui american n-are limite. Hitler e un bebeluş pe lângă George W. Bush“. Dar ostilităţile nu se opresc aici. Venezuela, al cincilea exportator mondial de petrol, ameninţă că, „dacă Washingtonul întrece măsura“, va închide robinetul la livrările de ţiţei către SUA (1,5 milioane de barili pe zi). Avertismentul intervine după expulzarea, de pe teritoriul american, a unui diplomat venezuelan, ca răspuns la o măsură similară luată de Caracas împotriva unui oficial militar de la Ambasada SUA, acuzat de spionaj.

Totodată, Statele Unite s-au opus vânzării, către Venezuela, a unor avioane militare spaniole şi braziliene, dotate cu tehnologie americană. Brasilia a protestat „cu vehemenţă“ faţă de o asemenea restricţie, arătând că „Venezuela nu face obiectul nici unui embargo internaţional“ şi evocând „relaţiile excelente“ pe care le are cu această ţară. Anul trecut, guvernul de la Caracas a cumpărat elicoptere şi rachete din Rusia, motivând că „trebuie să ne apărăm, deşi los gringos (veneticii, aluzie directă la americani) vor să ne ştie dezarmaţi“.

STILUL CHÁVEZ

„Aló, Presidente“ este titlul emisiunii tv săptămânale prin intermediul căreia preşedintele venezuelan Hugo Chávez dialoghează cu ţara şi cu lumea.

Aici i s-a adresat secretarului de stat american, spunându-i mai întâi „nu te pune cu mine, mititico“, pentru a continua cu „îţi trimit un sărut, Condoleezza, sau Condolencia (condoleanţe, în spaniolă), cum îţi zic eu“. Nimic mai caracteristic pentru actualul şef al statului venezuelan decât această modalitate insolită de adresare.

Aflat la al doilea mandat de preşedinte, Hugo Chávez s-a născut la 28 iulie 1954, fiind al treilea dintre cei şapte copii ai unui cuplu de învăţători. A urmat cursurile Academiei Militare din Caracas şi ale altor instituţii specializate ale armatei, politica interesându-l foarte de timpuriu. Împreună cu alţi ofiţeri cu vederi naţionaliste a creat, în 1982, „Mişcarea Bolivariană Revoluţionară-200“ (aluzie la bicentenarul eroului naţional Simón Bolívar), grup de reflecţie, dar şi agitatoric, în cadrul căruia „se studia gândirea Eliberatorului şi se analiza situaţia din ţară“. MBR-200 este predecesoarea actualei „Mişcări a V-a Republică“, partidul lui Chávez. În februarie 1992, pe fondul unei situaţii economice dezastruoase şi al unor nemulţumiri create de liberalizarea, la recomandarea FMI, a preţurilor la servicii şi bunuri de consum, între care benzină şi transport public, brigada de paraşutişti condusă de lt.col. Hugo Chávez a organizat o lovitură de stat militară, tentativa lor de preluare a puterii eşuând. Deşi populaţia a condamnat puciul în cursul căruia au pierit mai mulţi participanţi, evenimentele au slăbit poziţia preşedintelui în funcţie, Carlos Andrés Pérez, ceea ce va duce, ulterior, la o schimbare a raportului de forţe în politica venezuelană.

Arestat, Chávez a petrecut doi ani în închisoare, fiind eliberat în cadrul unei amnistii decretate de noul şef al statului, Rafael Caldera, liderul unei mişcări populiste care a pus capăt deceniilor de monopol al puterii, deţinut de partidele tradiţionale. În această conjunctură favorabilă, de largă deschidere, Hugo Chávez şi-a format propriul partid, „Mişcarea a V-a Republică“. În decembrie 1998, la şase ani de la puciul eşuat, a candidat la alegerile prezidenţiale, obţinând o victorie răsunătoare. Situaţia se va repeta la toate consultările electorale ulterioare: referendumul din 1999 (pentru modificarea Constituţiei), alegerile prezidenţiale şi legislative din 2000 (generate de noua lege fundamentală), referendumul din acelaşi an (pentru reorganizarea sindicatelor) şi cel din 2004 (pe tema reducerii mandatului prezidenţial, implicit al lui Chávez, de la şase la patru ani), în sfârşit, scrutinul legislativ din decembrie 2005, boicotat de opoziţie pe considerentul neîncrederii în numărarea corectă a voturilor.

Adepţii lui Hugo Chávez consideră că guvernarea sa este una democratică şi participativă. Dimpotrivă, adversarii o cataloghează drept o dictatură subtilă, comparând regimul „chavist“ cu cel cubanez.

(sfarsit)