Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

MULTE LACRIMI DE BUCURIE au mai curs, multă lume s-a pupat protocolar, multe ciuperci post-ploaie, pardon, analişti de politică externă au mai împânzit monitoarele la 6 decembrie anul trecut dându-şi cu presupusul, atunci când s-a semnat Acordul de Acces: au venit, în sfârşit, americanii! Asta este vestea bună. Vestea proastă, deşi nedifuzată ca atare, e că MAE are o stringentă nevoie de traducători autorizaţi. De ce? Pentru că între cele două versiuni ale Acordului – ce în română şi cea în engleză – există multiple discordanţe, unele cu posibile implicaţii juridice indezirabile, aceasta deşi versiunile în 2/n limbi ale unui act normativ trebuie să fie identice pe fond. Iar cutumiar, în caz de divergenţe între cele două texte, prevalează versiunea în limba engleză, nu cea în română, suspusă procedurii de ratificare de către Parlament. În acest sens se poate bunăoară consulta art. 24(5) din „Acordul între România şi Statele Unite privind statutul forţelor SUA în România”, semnat la Washington la 30 octombrie 2001 şi publicat în M.Of. nr 324/16 mai 2002, la care textul Acordului din 6 decembrie 2005 face de altfel trimiteri repetate. Or lectura comparativă a textelor presupus secrete nu ne dumireşte: versiunea în română a fost tradusă de către un profesor de franceză după versiunea în engleză, sau invers? Sau fiecare parte, română şi americană, a venit cu draft-ul ei şi inadvertenţele dintre versiuni „au scăpat” la traducerea modificărilor acceptate în timpul negocierilor?

Dincolo de greşeli gramaticale inadmisibile pentru un asemenea nivel – precum dezacordul subiect-predicat în art. XIV „în aplicarea politicilor sale, Statele Unite confirmă angajamentul său”, sau „membrii de familie” în loc de dativul „membrilor de familie” în art. IX – se remarcă o multitudine de discordanţe între cele două versiuni, începând cu chiar preambulul Acordului: „experţii” MAE au considerat de cuviinţă să traducă fraza “[r]ecognizing the need to enhance their common security, to contribute to international peace and stability, and to deepen cooperation in the areas of defense and security” cu „[a]firmând necesitatea întăririi securităţii comune, pentru a contribui la pacea şi stabilitatea internaţională şi la adâncirea cooperării în domeniile apărării şi securităţi”.Bine, dacă rafinaţilor filologi din minister (reprezentaţi, de altfel, din abundenţă) nu li se poate cere sesizarea diferenţei de nuanţă dintre „nevoie” (need) şi „necesitate” (necessity), atunci poate că măcar distribuirea lui “need” în construcţia frazei ar fi putut fi tradusă corect.

Apoi, alambicarea din rândul 11 al art. II(1) mă face să mă întreb dacă nu cumva însuşi ministrul a operat traducerea: “[w]hen requested, Romanian shall assist in facilitating US forces’ temporary access” înseamnă „[l]a cerere, România va asista în facilitarea accesului temporar al forţelor SUA”. Sună a „vă rugăm să luaţi eventual în considerare posibilitatea explorării şanselor probabile etc. etc.”; nemaivorbind că exprimarea „va asista în facilitarea este pleonastică, s-ar fi cuvenit precizat la a cui cerere.

Similar, în art. II(3), construcţia “[i]n making facilities and areas available…” are drept corespondent în textul în limba română „[p]entru a face accesibile facilităţile şi zonele”, o formulare de tipul „în punerea la dispoziţie a facilităţilor” ar fi fost nu doar mai elegantă, ci şi mai acurată. În acelaşi loc, “facilities and areas” apare tradus a-la Houdini, cu articole hotărâte, ca „facilităţile şi zonele convenite” [a se citi convenite în sens de listate în Anexa A a acordului). Atenţie, textul în engleză, care prevalează în caz de discordanţe, nu conţine termenul „convenite”, de unde să înţelegem că trupele SUA s-a putea înfiinţa şi la alte facilităţi şi zone decât cele stipulate în Acord?!?!

În art. III(1) se prevede, în versiunea engleză că "România shall use its best efforts”, iar în versiunea română că „România va depune toate eforturile posibile”. Cvasiidentic, în art. IV(1) România se angajează să ia „all reasonable measures within its power”, echivalent (?!) cu „toate măsurile rezonabile şi posibile”. Ambiguităţile şi inadvertenţele de acest tip nu sunt recomandabile – ce veste proastă, ştiu! – nici măcar în cuvântările E.S. de la camera nr. 263, darămite în textul unui act normativ.

Iar în art. V(2), „full title to all equipment” este tradus cu „dreptul la proprietate asupra tuturor echipamentelor”. Curios faptul că traducătorii ministeriali au uitat subit diferenţa de nuanţă dintre „drept” şi „titlu” la proprietate, după ce, în primul alineat al articolului imediat precedent, ambele versiuni prevăd asociativ „...va păstra drepturile şi titlurile de proprietate”.

Problema nu constă însă doar în competenţa discutabilă a traducătorilor, denunţată în exemple precum cele de mai sus. Unele erori de traducere, să sperăm involuntare, poartă cu sine implicaţii juridice indezirabile. Bunăoară, în art. II(1), vorbindu-se de facilitarea accesului forţelor SUA, se enunţă ca scop, în engleză "for maneuver and training”, iar în română „pentru manevre şi pregătire”. Precizare: termenul „pregătire” are un conţinut semantic mai larg decât „antrenament”, putând fi de pildă vorba de o pregătire strict teoretică – cursuri predate forţelor armate ale SUA. Cu atât mai mult în contextul prevederilor extrem de sensibile ale paragrafului (vezi mai jos), ar fi fost de dorit utilizarea termenului „antrenament”. Altminteri, vreunui ofiţer cu apucături de Vangoethem i s-ar putea năzări să le ţină pifanilor săi oareşce prelegeri nicăieri altundeva decât prin Palatul Parlamentului sau prin Piaţa Independenţei, cu tot cu pupături.

În art. IV, cu referire la facilităţi şi zone, se discută, în engleză despre "any portion thereof”, iar în română despre „orice diviziune a acestora”. Poate că funcţionarii MAE nu ştiu, dar vocabularul englez nu e chiar atât de sărac şi conţine inclusiv termenul "division”. Cine nu crede, poate verifica în art. IX al versiunii în engleză, care conţine termenul "subdivisions”. Diferit faţă de „diviziune”, „porţiune” poate însemna orice centrimetru pătrat din respectivele facilităţi, de la acoperişul cazărmii pe care e arborat drapelul României la toaleta unităţii.

Apoi, art. V(3) stipulează un "unimpeded access", tradus ca „acces nerestricţionat”. Aviz doamnelor, domnişoarelor şi/sau domnilor traducători: termenul "restricţie" are un conţinut juridic (vezi, pentru asemenea „restricţii” autentic, cazul Turciei, ale cărei autorităţi s-au au făcut de vreo două ori uz de acest instrument pentru a şantaja SUA), în vreme ce – termeni de preferat – „neîngrădit", „neobstrucţionat”, „neîmpiedicat” au o accepţiune mai generală, fără o dimensiune (neapărat) juridică.

Iar exemplele de greşeli de traducere pot continua. Următorul articol de pildă menţionează "the prior written consent”, tradus ca „acordul scris prealabil” – în privinţa căruia ar fi fost de preferat o formulare gen „încuviinţarea scrisă” sau „consimământul scris”, tocmai pentru a evita dimensiunea juridică a termenului „acord”, aceasta cu atât mai mult cu cât cadrul uzitării termenului este el însuşi un acord.

Însă există probleme mult mai grave, dincolo de neconcordanţele dintre cele două versiuni. Există de pildă nenumărate probleme terminologice şi de rigoare a redactării unui act normativ. Este cazul bunăoară aş definirii „forţelor Statelor Unite” în art. I(1) ca entitate cuprinzând a.) „membrii forţei” (lăsăm aici la o parte caracterul circular al definiţiei), b.) „componenta civilă” şi – incredibil! - c.) „toate proprietăţile, echipamentele şi materialele....”. ?!?! Dincolo de caracterul ilogic al enunţului prin personificarea unor obiecte, de la la lenjeria intimă a soldaţilor la benzina din rezervoarele maşinilor lor, se cuvine subliniat că o atare definire enumerativă a „forţelor” contravine art. I(1) al acordului NATO-SOFA, de la care se revendică în foarte mare măsură Acordul în discuţie şi care numeşte "force” limitativ implicit ca pe "the personnel belonging to the land, sea or armed services...” şi totodată completează (!) "provided that the two Contracting Parties concerned may agree that certain individuals, units or formation shall not be regarded as constituting or included in a ‘force’”. De ce s-o fi pierdut în noul acord marja asta de manevră pentru partea română? Mai mult, prin contrast cu articolul menţionat, şi ca mostră de inconsecvenţă, art. II(1) al aceluiaşi Acord de Acces, rândurile 5-6, trasează precis diferenţa logică dintre „forţe” pe de o parte şi nave, vehicule, etc. pe de altă parte.

Tot din categoria problemelor menţionate: întreg art. II(3) nu îşi are rostul în formularea sa vagă şi de altfel subînţeleasă întregului Acord; în art. II(4), prevederea sprijinului acordat de către Autoritatea Desemnată din România forţelor SUA în obţinerea respectivelor autorizaţii este extrem de generală şi prin aceasta posibil subiect de interpretări; termenul „rezonabil” din art. III(2), oricum ambiguu, e superfluu în contextul explicitării sale în cadrul aceluiaşi paragraf. Similar e folosit acelaşi termen în art. VI(1), în cadrul mai larg al observaţiei de mai sus privind eroarea de traducere a termenului "within its power” cu „posibile”; tot ca inconsecvenţă, de această data privitor la Aranjamentele ulterioare de Aplicare, art. II(1) stipulează indicativ că acestea „urmează a fi convenite”, în timp ce art. IX(1) precizează condiţional că ”dacă se consideră oportun, Părţile sau Autorităţile Desemnate pot conveni Aranjamente de Aplicare”.

În sfărşit, chiar abstracţie făcând de greşelile de traducere şi de cele de redactare, problemele de conţinut însuşi ale Acordului comportă numeroare observaţii critice. Acordul în sine este mai degrabă un document-cadru, cu caracter predominant poltiic şi reglementând perimetrul general de desfăşurare a activităţilor forţelor SUA staţionare în România. Or, în acest context, mult mai importante decât Acordul în sine sunt pe de o parte sus-menţionatele „Aranjamente de Aplicare” şi pe de altă parte „consultările” care zice-se că vor avea loc în multiple situaţii între cele două părţi semnatare.

Aşa-numitele „Aranjamente de Aplicare” urmează aşadar a fi convenite fie de către Părţi, fie de către Autorităţile Desemnate de către acestea (art. IX(1)) pentru fiecare facilitate şi zonă în parte (art. II(1)) şi vor intra în vigoare la data semnării lor – atenţie, deci! – fără a se supune avizării comisiliilor parlamentare de specialitate şi apoi ratificării parlamentare (art. IX(1)). Şi. Aceste Aranjamente vor reglementa, explicit sau implicit – în lipsa prevederii în Acord a altor forme de reglementare – chestiuni extrem de importante precum: măsurile pe care SUA sunt îndreptăţite să le ia pentru asigurarea protecţiei şi a securităţi personalului şi materialelor şi echipamentelor; accesul aeronavelor, navelor şi vehiculelor SUA inclusiv la alte locaţii decât aeroporturile şi porturile maritime ale României (art. V(3)); măsurile pe care SUA se obligă să le ia pentru protecţia mediului, etc. Toate aceste aspecte vor fi reglementate deci prin fiţuici suplimentare care nu constituie obiectul aprobării autorităţii legislative?

Similar, Acordul prevede constituirea unui Comitet Mixt, condus de Autorităţile Desemnate în scopul facilitării îndeplinirii prevederilor necesare Acordului (XI(2)), însă omite – how convenient, în limba uneia dintre părţi! – să precizeze când va fi el constituit, din cine va fi alcătuit, ce competenţe şi atribuţii va avea, care vor fi mecanismele şi procedurile sale de funcţionare, căror proceduri de control se va supune el sau nu, etc. Stipulat în cadrul articolului consacrat Aranjamentelor de Aplicare, acest Comitet este unul de o importanţă imposibil de neglijat, şi totuşi definit suspect de vag în text!

O a doua problemă majoră este cea a posibilelor consultări. Chestiunea în sine este crucială în contextul în care Acordul prevede că „orice problemă sau dispută ...va fi soluţionată prin consultări între Părţi şi nu va fi înaintată, spre rezolvare, nici unui tribunal naţional ori internaţional, sau vreunei terţe părţi”. Hopa...Spicuind prin text, se poate observa că prin consultări urmează a se decide de pildă asupra modalităţilor de returnare a oricăreia dintre facilităţi, precum şi dacă şi cum se vor plăti compensaţii (!) de către România pentru îmbunătăţirile şi construcţiile efectuate” (art. VI(1)). Din nefericire, iarăşi nu există decât prevederi extrem de generale referitoare la aceste eventuale consultări, iar în cazul unor diferende, cadrul „consultărilor” pare a avantaja, în orice judecată de bun simţ, partea americană cu o putere de negociere evident mult mai mare. Să fim serioşi, îşi imaginează cineva un tete-a-tete MRU-Condi în care tânărul lup al diplomaţiei române va pune piciorul în prag şi va impune punctul nostru de vedere?

Apoi, o prevedere pe care deşi am citit-o şi recitit-o de câteva ori, sper în continuare că am înţeles-o eu greşit; art. II(1) stipulează nici mai mult nici mai puţin că forţelor SUA li se va facilita de către România, la cerere, accesul temporar „inclusiv ... la terenuri proprietate privată, pentru manevre şi pregătirea forţelor SUA”! Cineva să mă ajute vă rog să înţeleg! Dacă unui ofiţer al „forţei” sufrageria mea, recte proprietate privată, i se va părea o zonă propice pentru „pregătire”, angajaţii MApN îi vor facilita intrarea în apartamentul meu??? Da, cunoaştem derogarea de la art 27(1) din Constituţie – „Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile”, din art. 27(2c) – [în cazuri de] apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice”, dar pentru numele lui Dumnezeu, în Acord e vorba de „pregătirea” forţelor SUA în mod generic, nu de o chestiune de securitate naţională!

În acelaşi articol, dar în alin. (4), nu rezultă nicidecum care legislaţie/normă – română sau americană – va prevala în cazul ocurenţei unor contradicţii în materie de parametri tehnici şi standarde de construcţie. Dacă şi asemenea situaţii vor fi reglementate prin „consultări”, atunci e clar răspunsul…

În tiparul rebarbativ, dar atât de înrădăcinat al servilismului mioritic, forţelor SUA nu li se va percepe chirie sau alte costuri similare pentru utilizarea facilităţilor/zonelor, în schimb este posibilă plătirea de „compensaţii” de către România pentru construcţiile sau îmbunătătirile efectuate de forţele americane (art. IV(2)). O decizie în acest sens se ia – exact! – tot prin consultări între părţile sau autorităţile desemnate. OK, dar ce se întâmplă în cazul, să presupunem, teoretic, în care dârzii reprezentanţi ai părţii române rămân drepţi în apărarea intereselor proprii, americanii la fel, şi consecutiv nu se ajunge la un compromis?

În articolul VII, consacrat „deplasării aeronavelor, navelor şi vehiculelor”, se prevede obligativitatea „respectării depline a angajamentelor aferente siguranţei traficului maritim şi terestru…”. Mare minune, exact traficul aerian a fost „uitat”, cu atât mai interesant în contextul scandalului legat de închisorile secrete CIA de prin Europa şi al transportului aerian de deţinuţi…

Mai jos, în art. IX, sintagma „altor categorii de personal autorizat” apare ex nihilo în textul Acordului în adăugarea sa la celelalte grupuri definite până atunci limitativ, recte forţele SUA, componenta civilă, membrii familiilor şi contractanţii. La cine se referă sintagma? Personal autorizat de către cine?

În sfârşit, există nenumărate alte probleme de conţinut ale Acordului. De la dreptul neîngrădit al SUA de a folosi facilităţile din România pentru a lansa atacuri asupra unor ţinte fără măcar informarea, dacă nu condiţia acceptului părţii române, la alte chestiuni menţionate marginal în mass media sau în diverse comentarii: exceptarea de la orice fel de inspecţie a aeronavelor, navelor şi vehiculelor forţelor SUA (art. VIII); acceptarea licentelor eliberate în SUA forţelor (în accepţiunea largă a termenului); exceptarea de la controlul fitosanitar şi sanitar-veterinar a alimentelor introduse în ţară pentru consumul aceloraşi forţe; caracterul eliptic al între articolului V, privind posibilitatea prepoziţionării echipamentelor de apărare, a bunurilor şi a materialelor – şi de aici speculaţiile privind instalarea în secret a sistemelor antirachetă (nucleare?) Patriot, etc.

Una peste alta, un Acord care lasă impresia că fie a fost redactat de un student în anul I la Drept şi vorbitor al oricărei limbi în afară de engleză, care tocmai ce-şi făcea un stagiu de practică pe Aleea Alexandru, fie de nişte experţi, aceştia însă extrem de grăbiţi să termine textul până la pauza de masă. În toată această nebunie, vestea bună este aceea că în Senat, comisiile reunite pentru politică externă şi respectiv pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională au refuzat undeva la începutul lunii martie să acorde avizul lor Acordului. Vestea proastă este că avizul lor este însă unul strict consultativ, şi nu conform, şi ca atare poziţia parlamentarilor, deşi lăudabilă, nu poate bloca intrarea în vigoare a acestei minunăţii de acord, în calea căreia a mai rămas doar votul în plenul Senatului.