Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor
De Rodica Bordeianu

„Cu o auto-justificare continua fata de crime facute contra a milioane de oameni nevinovati, demonstrand lipsa de introspectie, sau vre-o dorinta de a-si asuma vre-o responsabilitate pentru acte de genocid din trecut, de violenta generala contra populatiei civile, de catre persecutorii comunisti, nu numai ca nu se vor uita crimele trecutului, dar se vor continua nedreptati si in ziua de azi fata de partile vulnerabile ale societatii noastre.”
Gabriel Teodor Gherasim, autor Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor

Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor (Victims of Communism and Their Persecutors) publicata in acest an de Publish America, este o noua carte a lui Gabriel Gherasim, care imbina marturiile supravietuitorilor din temnitele comuniste, cu o analiza paralela a persecutiilor populatiilor neputincioase din aparheidului Africii de Sud, din lagarele de exterminare naziste, si din suferintele de pe ambele fronturi ale conflictului israelo-palestinian. In plus, raspunde dorintei de dreptate a victimelor comunistilor si a urmasilor lor, cu o metodologie de mediere care s-a dovedit a da rezultate pozitive de-a lungul istoriei, atunci cand a fost implementata in mod etic si impartial fata de toate partile afectate de conflict.

In plus, in mod in mod diferit de justitia punitiva, care cere numai retributii de la abuzatori, fara a se interesa de recalibrarea dinamicii dintre victime si persecutorii lor, Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor propune o paradigma de justitie restaurativa, respectiv, de a crea premizele reparatorii pentru victime, in timp ce persecutorii si/sau urmasii acestora se reincadreaza in sanul societatii de be baze egalitare, si nu privilegiate ca pana acum.

Partea Intai a cartii analizeaza premiza de cum ar putea procesul de justitie restaurativa ca sa aduca atat restitutii, cat si ca sa transforme dinamica dintre victimele comunistilor si a persecutorilor lor.

Partea a Doua a cartii include recapitularea a catorva componente importante din literatura si pratica specialistilor din negociere, mediere si conciliere, in ceea ce priveste partile abuzate si abuzatorii lor. Printre aceste concepte enumeram: dilema prizonierului; comnicare intragrup si intergroup; tactici de negociere, mediere, si elemente de conflict intercultural.

Partea a Treia discuta cateva aspecte din concepte de justitie precum: justitie restaurativa; metodologie; istoricul teoriilor comuniste si aplicarea acestora in distrugerea omenirii; efecte intrapersonale; efecte interpersonale; si efecte globale.

Partea a Patra analizeaza o solutie satisfacatoare la dilema repararii holocaustului communist fata de victimele sale precum: administrarea conflictului; folosirea conceptelor analitice vizavi de cele sintetice; realitatea sociala vizavi de concurenta constructiva; transformarea conflictului din retributiv in restaurativ ; mediere ca reparare a persecutiilor comuniste; diplomatia multi-dimensionala; pluralism conform regulilor; dreptate in contextul rezolutiei conflictelor; elemente convingatoare si puncte vulerabile din cadrul justitiei restaurative.

Partea a Cincea propune crearea si aplicarea unor proiecte educative si comemorative in societate, ca sa informeze publicul elevilor, al studentilor si al adultilor, asupra exemplelor de violenta comunista, si cum pot supravietuitorii persecutiilor comuniste, cat si persecutorii lor, ca sa gaseasca un sens in tragedia care s-a intamplat , si inca se mai intampla in tari comuniste si neo-comuniste, la oameni a caror “vina” este numai aceea ca nu sunt considerati de “origine sanatoasa,” sau pentru ca isi doresc libertatea pe care comunistii le-au luat-o.
Iata cateva din recenziile ale cartii:

„Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor propune un model de justitie restaurativa ca sa repare distrugerea creata de 94 de ani de crime si persecutii (neo)comuniste.
Este o analiza din perspectiva negociatorului diplomatic al genocidelor comuniste, folosind marturiile supravietuitorilor din inchisorile comuniste, a ceea ce a insemnat Holocaustul Rosu in Europa, cu particulara atentie la cazul Romaniei.
Cartea detaileaza cauzele, procedurile, si efectele care au afectat populatii intregi prim crimele comunistilor, la nivele intra si inter personale.
Autorul discuta antecedentele, comportamentele, consecintele si solutiile pentru rezolvarea victimizarii a milioane de oameni nevinovati, atat la dimensiuni micro cat si macro sociale.
Folosind experienta comunista si post-comunista a Europei, autorul propune o continuare a intelegerii si educarii populatiei asupra efectelor inca tangibile astazi ale crimelor comuniste din Europa, cat si o privire atenta la dictaturile comuniste care raman inca o plaga a societatilor contemporane de azi, din China in Cuba, si din Vietnam in Nord-Coreea.
Este ironic ca ignoranta asupra crimelor comuniste naste crearea si recrearea de monstrii, inclusiv in Statele unite. De exemplu, in 2010, in acelasi an cand Georgia a demolat statuia lui Stalin din Grozni, America a ridicat o statuie lui Stalin in orasul Bedford, statul Virginia. Fundatia D-Day care a platit peste $ 1,000,000 ca sa monteze aceasta statuie a unui dictator care a omorat milioane de oameni, il considera inca astazi pe Stalin ca pe un erou de valoare al Europei. Prin ridicarea acestei statui, victimelor comunismului, inclusiv refugiatilor politici si religosi din America care au conoscut lanturile si temnitele comuniste (printre care se gaseste si tatal autorului), li se cere in mod impertinent ca sa traiasca in continuare cu explicatia idilica precum ca ocupantii rusi si comunisti ai Europei ar fii fost de fapt “eliberatori democratici.” Prin urmare, cartea lui Gabriel Gherasim se dovedeste a fii o lectura necesara si actuala nu numai pentru societatile care au supravietuit dictaturilor comuniste, dar si un material educativ pentru tarile care au fost ferite de pacostea rosie.”
Gary Revel, Actor/Regizor, Hollywood California

„Cartea lui Gabriel Teodor Gherasim’s Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor este o lectura necesara pentru cititorii de pe ambele parti ale Atlanticului, pentru ca uneste metode de analiza si remediere ale confictelor din scoala americana de consiliere, cu marturisile, analizele si observatiile de la fata locului, a ceea ce a insemnat Holocaustul Comunist pentru Europa. In acelasi timp, autorul nefiind afiliat politic nici unui partid sau a vre-unei ideologii, reuseste sa ramana, sa descrie si sa propuna in mod obiectiv solutii la cea mai grava problema a secolului 20, care a ramas inca nerezolvata: crimele comunismului. Aceste crime raman unul din cele mai respingatoare episoade ale istoriei umanitatii din toate timpurile.”
Dr. Theodor Damian, Profesor de Filozofie si Etica, Colegiul Metropolitan din New-York. Presedinte al Institutului Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa.

In general, dupa cum autorul insusi a spus: “Daca ignoram, justificam, si minimalizam crimele comunismului, facem atat un act de imensa nedreptate fata de victimele comunismului, cat si invitam in viata contemporana si pentru generatiile viitoare dictaturi si suferinte asemanatoare. O reala vizualizare, onorare, comemorare si redresare a suferintelor victimelor comunismului, inseamna de fapt un act de dreptate fata de intreaga societate care a suferit aceste atrocitati, de pe urma carora suferim si ne vindecam inca si in ziua de azi.”

O prezentarea video a cartii se poate viziona la You Tube:

Cartea poate fi comandata in format tiparit de la Amazon, Publish America si de la alte edituri sau in format electronic Kindle.

Acum cincisprezece ani, filosoful H. R. Patapievici semna o carte contestată, în care, folosind un limbaj extrem de crud, făcea nişte afirmaţii jenante la adresa poporului din care face parte. Sunt convins că aceleaşi idei, exprimate însă cu alte cuvinte, nu ar fi deranjat tot atât de mult.

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” („Politice“, ediţia 1996, pag. 63)

„Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“ („Politice“, Humanitas, ediţia 1996, pag. 49)

Folosind un limbaj mai elegant, dramaturgul Paul Everac (foto) recidivează în primăvara acestui an, cu un amuzant articol despre Popescul nostru naţional, adică despre cum suntem noi, românii, în viziunea Domniei sale, românul : ,,Se pare că Popescu al nostru nu e bun să iniţieze nici să gestioneze afa­ceri esenţiale, n-a fost bun niciodată. N-a dat case mari, de export, n-a pus la punct vreo companie reputată în Europa, n-a făcut vreo afacere răsunătoare, vreo construcţie să rămâi hăbăuc. A fost mic politician, om de zurbă şi de mişcare, ţârcovnic de idei, gestionar mărunt şi nu foarte sigur, cântăreţ la lună dar cu voce potolită, actor în toate chipurile, în felul său mulţumit de sine, oricâte bice şi palme a încasat. … A fost şi niţel moşier, dar şi crâşmar şi arendaş. Mai mult a fost rob. A inventat, dar n-a întreprins. L-a dus de nas cine a vrut… Popescu n-are talent să conducă, să dezvolte, să administreze şi să cucerească. El e lălâu, pizmaş, chichiriţos, şmecher, tâmpit, face pe politicul căci nu ştie altceva, vrea pricopseală şi imagine, se lasă mituit, cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia măsuri dubioase…’’ (,,Popescu nu e bun, decât…’’, editorialul Cronica română, 30 mai 2011)

Critica dramaturgului-ziarist este superficială din start, prin generalizare : toţi românii sunt sau nu sunt aşa şi pe dincolo… Este ca şi cum aş afirma că toţi dramaturgii români sunt geniali, deci inclusiv Domnia sa, sau sunt lipsiţi de talent literar, precum îl consideră criticul Alex Stefănescu : ,,Inteligent, responsabil, lipsit însă de talent literar, Paul Everac a încercat toată viaţa să zboare cu un avion imaginar. Nu a reuşit, dar măcar a încercat.’’ (,,Paul Everac, omul care a scos din minţi o ţară întreagă’’, de Mihnea-Petru Pârvu şi Magda Spiridon, stiriROL.ro, 13 noiembrie 2010).

Fără a fi total nejustificate, afirmaţiile dramaturgului Paul Everac, pe adevăratul său nume Petre Constantinescu, deci tot un ,,escu’’ naţional, ,,Everac’’ fiind inspirata anagramă a pseudonimului ,,Careva’’, sunt superficiale prin ocultarea voită a perioadei comuniste, de care acesta a profitat din plin şi pe care o vede în cele mai roze nuanţe, negăsindu-i nimic de criticat.

Cu toate că pretinde a nu fi fost membru de partid, ceea ce nu înseamnă că ar fi fost şi anticomunist, Everac şi-a făcut cariera la adăpostul căldicel al mai marilor zilei : Gheorghiu-Dej, Petre Groza, Avram Bunaciu, Ceauşescu, Popescu-Dumnezeu, Iliescu, care l-au protejat întreaga viaţă.

Deşi fiu de deţinut politic, dramaturgul comuniştilor a trecut din oportunism de partea călăilor părintelui său, câştigându-le încrederea şi protecţia. Aceştia l-au răsfăţat şi l-au răsplătit destul de frumuşel pentru fidela sa slugărnicie, acordându-i privilegii precum şef de protocol la Marea Adunare Naţională sub Dej, promovat-ales în biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor sub Ceauşescu, ori director al TVR şi al Institutului de Cultură din Veneţia sub Iliescu.

Admirator necondiţionat al dictatorului Ceauşescu, călăul care şi-a înfometat şi terorizat poporul, asemeni profesorului Ion Coja, fost membru de vază al PCR, a cărui admiraţie se extinde şi asupra Căpitanului, care trebuie să se răsucească în mormânt datorită asocierii cu un comunist, Everac nu se sfieşte să afirme :

,,În 1989 i se lasă acestui nătărău Popescu o ţară bine investită, cu industrie, cu irigaţii, cu oraşe întemeiate, cu rezerve mineraliere şi energetice, şi cu aproape patru miliarde de dolari creanţe în cont. Plus cu o clasă muncitoare relativ calificată.’’

Glorificarea comunismului este ridicolă, întrucât toată lumea ştie că industria noastră era falimentară, fiind învechită şi necompetitivă, iar rezultatele planurilor cincinale erau cu bună ştiinţă falsificate pentru a fi pe placul Marelui Cârmaci.

Tara nu era o grădină rodnică, întrucât, cu toate irigaţiile, agricultura era neproductivă şi în penurie de braţe de muncă, iar rezultatele recoltelor se contabizilau după aceleaşi criterii.

România nu mai era o ţară respectată în lume, cu toate cele patru miliarde de dolari creanţe în cont, întrucât devenise campioana nerespectării Drepturilor omului, cu un conducător megaloman care-şi înfometa şi teroriza poporul cu ajutorul une sinistre Poliţii politice. Dictatorii sunt temuţi, dar nu şi respectaţi, întrucât nimeni nu-şi respectă călăul pe care îl urăşte.

Unde era atunci ochiul ager al dramaturgului, unde era privirea pătrunzătoare şi imparţială a celui care, prin misiunea sa culturală şi educativă cu care se simţea investit, aspira către o statură de apostol al Neamului, de ,,pedagog al Naţiunii’’, cum îl numeşte Alex Constantinescu ?

În 1972, vulturul dramaturgiei române, cel mai jucat dramaturg român, autor a peste 150 piese, scrutează în profunzime comportamentul uman, ridiculizând în piesa ,,Un fluture pe lampă’’ defectele unor români care au ales libertatea, fugind sau rămânând în Occident, mai precis la Paris. Ori, unii şmecheri şi învârtiţi, aidoma celor din piesă, nu reprezintă tot Exilul românesc anticomunist. Ei există, bineînţeles, sau pot exista, însă exilaţii respectabili nu îi acceptă şi îi marginalizează.

Critica sa este justă, dar crează şi întreţine confuzia românilor din Tară faţă de fraţii lor exilaţi, care ar fi cu toţii, conform piesei comanditate de Ceauşescu, nişte învârtiţi lipsiţi de orice moralitate. Să nu uităm că 1972 este anul când, la Paris, episcopul Teofil Ionescu trădează, solicitând revenirea Bisericii exilului în jurisdicţia Sovrom-Patriarhiei de la Bucureşti.

Personajele piesei, deşi trăiesc la Paris, se comportă exact cum s’ar fi comportat şi acasă, în România, deoarece acesta este caracterul lor. Aceşti oameni nu au plecat din Tară cinstiţi şi au devenit hoţi la Paris, ci au fost necinstiţi dintotdeauna.

Pentru autorul piesei, ei sunt, în totalitate, mincinoşi, falşi, superficiali, laşi, bicisnici, ridicoli, renegaţi, slugarnici, grandomani, mitomani, rataţi, lipsiţi de idealuri, de talent, de demnitate, materialişti, vanitoşi, venali, desfrânaţi, necinstiţi, beţivi, atei, intriganţi, excroci, vânduţi, delatori şi colaboraţionişti.

Toţi exilaţii peregrinează printr’un relief necunoscut, unde nu mai au reperele lor de-acasă şi astfel se pot rătăci, ba prin ,,valea plângerii’’, ba pe ,,muntele suferinţei’’, ba prin ,,mlaştina deznădejdii’’, de unde dacă ies, ajung în ,,pădurea cu fiare’’. Acestea, cu dinţi de fier şi măsele de oţel, sunt gata să-i sfâşie, acum că nu mai au puterea de a se apăra. Si atunci fug, cu laşitate, fug de teama semenilor lor, şi-n fuga lor disperată pot greşi drumul cel fără repere şi, ajungând la ,,marea uitării’’ cea cu apa atât de lină, se cufundă grabnic în unda sa spre a-şi obloji rănile.

Cei care întârzie prea mult se îneacă pe nesimţite, dar ceilalţi pot ieşi la liman, în toamna sau în iarna vieţii, după cum fi-va voia Domnului, ajungând astfel în sfârşit în ,,câmpiile seninătăţii’’. În acest răstimp, fraţii lor rămaşi acasă, în ţara pe vremea aceea încătuşată, înfăptuiau aceeaşi călătorie initiaţică pe drumul sinuos al vieşii şi, în consecinţă, piesa Dlui Everac devine perfect inutilă.

Cunosc Exilul românesc de peste trei decenii. Viesparul său, infiltrat de agenţi, este descris cu minuţie de Dl Everac, mult prea bine pentru cineva care nu a trăit decât la Bucureşti. În fine, acestea au fost indicaţiile care i s’au dat, dar greşeala sa este că a omis să creeze măcar un singur personaj pozitiv, ceea ce este impardonabil pentru un autor care s’a pretins liber şi neangajat şi care, peste patru decenii, recidivează în articolul din ,,Cronica română’’, negăsindu-i Popescului decât defecte.

Vajnic patriot într’o Europă în care de-abia am intrat şi care combate ideile ultra-naţionaliste, dăunătoare intereselor sale politice unitare, Paul Everac îşi varsă năduful incapacităţii şi neseriozităţii românilor, numindu-i cu abilitate pe cei care, în optica Domniei sale, nu erau adevăraţi români : Herdan, Assan, Malaxà, Auschnitt, Carol Davillà, Spiru Haret, Eugen Caradà, regele Carol I, Caragiale, Xenopol, Nicolae Iorga, Haşdeu, Eminescu, Andrei Saguna sau Goga.

Bineînţeles că unii erau români mai recenţi, dar amestecul enumerat este foarte savant şi parşiv, insinuând îndoiala în mintea cititorului, care-şi va spune : Bine, bine, dar chiar şi Eminescu ? Dar Cuza de ce nu figurează pe listă, dar Ciprian Porumbescu, dar Zelea-Codreanu, dar regele Mihai ? Dar totuşi, Eminescu…

Chiar încă din timpul vieţii, poetul naţional a fost desemnat de denigratorii săi drept bulgar, sârb, rutean, polonez, rus, armean, turc, albanez, persan sau suedez. Acesta le răspundea cu umor calomniatorilor, că nu se poate supăra pentru modul în care persoana sa se reflectă în ochii lor, întrucât de la aşa o oglindă, nici nu se putea aştepta la alt reflex !

Dacă pentru Everac numele lui Eminescu ,,nu sună prea popeşte’’, pentru Patapievici „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intram în Uniunea Europeană” (Revista ROST, nr. 24/2005)

Poporul nostru este din start o alianţă între două naţii, dacii şi romanii, peste care s’au altoit de-a lungul veacurilor multe altele, aşa că nu văd cine ar mai putea fi astăzi român sută la sută. Mai toţi avem un ascendent străin, împământenit la noi, ai cărui urmaşi i-au pierdut astăzi limba şi poate şi numele.

Dacă aceşti venetici, deveniţi buni români, sunt mai întreprinzători, acest lucru nu poate fi decât benefic poporului nostru.

Este drept că am dat puţine personalităţi de talie internaţională, ceea ce este normal, fiind o ţară mică, care nu a avut, precum francezii, englezii sau spaniolii un imperiu, care să ne permită încurajarea artelor şi a culturii. Toate ţările mici, cu puţine excepţii, de navigatori cuceritori, au cunoscut aceeaşi soartă.

În vreme ce apusenii ridicau catedrale semeţe, noi ne apăram de leşi, otomani, muscali, austrieci şi-i apăram indirect şi pe aceştia. De altfel, însuşi profesorul Stiopul, personajul piesei lui Everac, spune : ,,El (românul) nu poate fi crud, excesiv, dar nu poate înălţa nici acele grandioase catedrale făcute din tenacitate, dispreţ de sine şi asceză’’ În fine, cel puţin aşa a văzut dramaturgul secretul catedralelor… (Paul Everac, Teatru, Ed. Eminescu, ediţia 1984, pag. 158)

Am dat puţine personalităţi de talie mondială şi, în plus, acestea au apărut tardiv. Brâncuşi, Martha Bibescu, Brauner, Celibidache, Cioran, Coandă, Eliade, Vintilă Horia, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Radu Lupu, Anna de Noailles, Emil Palade, Elvira Popescu sau Tzara, ca să nu-i numesc decât pe aceştia, sunt puţini şi în plus nu sunt toţi ,,Popeşti’’ sută la sută. Toţi aceştia s’au afirmat în străinătate, altfel, dacă rămâneau în Tară, ar fi înfundat puşcăriile comuniste sau, datorită cenzurii, nu s’ar fi putut impune pe plan mondial, aşa cum nici românul obedient Constantinescu-Careva-Everac nu s’a impus, cu toate favorurile unui regim criminal pe care l-a slugărit.

Concluzia ludică a amuzantului articol din ,,Cronica română’’ ar fi că ne aflăm în faţa unei dileme : ori Constantinescu-Careva-Everac este un român, un Popescu şi el, un escu adevărat, şi atunci este ţârcovnic de idei, cântăreţ la lună, rob şi slugă, lacheu pizmaş, tâmpit, jigodie, nesincer, necinstit şi fără talent, ori este un om onest şi inteligent, un dramaturg serios şi talentat, responsabil, cu coloană vertebrală şi idei măreţe, însă atunci nu poate fi român şi numele său patronimic nu este adevăratul său nume. În orice caz, după acest articol nedemn, Maestrul a ratat ocazia de a deveni Cineva, ràmânând un Careva !

Radu Negrescu-Suţu, Paris, iulie 2011

De Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Pe Maestrul Paulencu l-am gasit intamplator la You Tube, ca oaspete al Radio Moldova, care ii lua un interviu. M-a impresionat cu talentul, caracterul, dragostea de neam, limba si cultura romaneasca. L-am rugat recent ca sa ne acorde un interviu, si a avut amabilitatea ca sa accepte.

Gabriel Gherasim: Stimate maestre Paulencu, dati-ne va rog cateva date biografice.

Ioan Paulencu: Sunt nascut la 5 decembrie 1940, regiunea Cernauti, comuna Voloca. Dupa absolvirea scolii, am muncit la diferite servicii fizice: la caile ferate, ca muncitor, la parcul de tramvaie ca muncitor, la reteaua de drumuri regionale ca muncitor. La varsta de 19 ani, mi-am insusit meseria de modelier cizmar. Am lucrat asa pina la varsta de 26 de ani, in timp ce cantam in paralel si in corul bisericesc din sat. La 26 de ani,am devenit student al Institutului de arte ”Gavriil Muzicescu” din Chisinau. Din anii 1968-1972, in paralel cu studiile, am lucrat in orchestra “Folclor” al Radioului si Televiziunii din Moldova. Din 1972 pana in present (71 de ani), sunt solist la Opera Nationala.

Gabriel Gherasim: Maestre Paulencu, ce a insemnat ca sa fiti etnic romani in teritoriile ocupate de rusi dintre Nistru si Prut?

Ioan Paulencu: Stimate Domnule Gherasim, cred ca nu este nici o noutate daca voi raspunde ca am suferit enorm de mult pentru ca am fost si sunt roman. In Basarabia, pe timpul sovetic,toti romanii erau persecutati. In anul 1978, m-am dus ca sa-mi corectez toate datele biografice, prezentand certificatul de nastere, al meu, al tatalui si al mamei, certificatul lor de casatorie, unde erau descrisi ca: agricultori romani. Nu au vrut sa ma inregistreze ca roman. M-au sfatuit sa ma adresez la sectia de pasapoarte republicane din Moldova.

In prealabil, in 1957, la cercul militar, in mai putin de 2 minute mi se schimbase numele: din Paulencu in ‘Pavlenco’, din Ioan in ‘Ivan’, si din roman in ‘moldovan’. Deci la sectia de pasapoarte republicana, seful, cand a citit documentele romanesti ale parintilor, m-a intrebat: ”si dumneata vrei sa te scrii acum ca roman?” Eu i-am raspuns: ”Eu nu vreau sa ma ‘scriu’ roman, eu SUNT roman, si punctum”. La raspunsul meu, seful a exclamat tare, ca: ”mai degraba decat ca sa ma inscrie pe mine ca roman, s-ar spanzura el”. I-am raspuns foarte politicos: ”Va rog ca sa-mi semnati corectarea documentelor de identitate, pe urma va puteti si spanzura daca poftiti”. Seful a sarit de pe scaun, si m-a amenintat, ca ma va reclama la politie. Eu i-am raspuns: “Asta vreau sa fac si eu, deoarece dumneata mi-ai insultat natia”. Seful a aprins o tigara, defiland nervos prin birou, si dupa cateva fumuri de tigara, a exclamat cu ura: “E imposibil de lucrat asa!” Cu multa sila mi-a semnat documentele. Cu asa nervi, mi-am recapatat din nou, numele, prenumele si nationalitatea. Luandu-mi documentele semnate, i-am zis: ”Eu,la revedere nu va spun, de oarece nu ati meritat asa binete”.

Colegii din Teatru afland ca am redevenit “roman”, atat rusii, cat si “moldovenii”, m-au urat fatis dupa aceea. Inchipuiti-va ca daca chiar astazi, in mileniu III, sunt unii cetateni care se bat cu pumnul in piept si striga: ”Sunt moldovan”, deci nu “roman,” va inchipuiti reactia de atunci.

Gabriel Gherasim: Enumerati va rog cateva din activitatile dumneavoastra profesioniste.

Ioan Paulencu: In opere,am interpretat cele mai de frunte rolulri pentru Basi precum: de G.Verdi rolul preotului Goardean, din opera ”Forta destinului”; Regele Fillip si Inchizitorul din ”Don Carlo’ ‘; Regele si marele preot Ramfis din opera ”Aida”; Zaccaria din opera ”Nabucco”; Monterone Sparafucili din opera “Rigoletto”; Ferando din opea “Trubadur”; de S. Gounod, Mefisto din opera “Faust”; de P. Ceaikovski regele Renne din opera “Iolanta”; Cneazul Gremen din opera “Evghenin Oneghin”; Borodin-Cneazul Galetkii, si Hanul Conciak din opera “Cneaz Igor”; de G. Rossini Don Basilio- din opera “Barbierul din Sevilla”; de G.Mustea, Alexandru Lapusneanu din opera cu aceeasi nume.

In total, am interpretat, peste 60 de roluri. Pe parcursul acestor decenii,m-am ocupat intens de promovarea folclorului romanesc, care nu are egal in lume. Doinele, baladele, cantecele nuptiale, colinde, uraturi. Cant la 15 instrumente populare precum: cavalul romanesc, cel unguresc, tilinca, dramba, muzicuta, ocarina, fluier, frunza, cimpoi, fluier ingemanat. s.a.

De 3 decenii, sunt profesor de canto, la Academia de Muzica, Teatru si Arte Plastice, si la Colegiul de Muzica “Stefan Neaga.” Am studenti laureati cu marile premii nationale si internatioanle. La colgiul S.Neaga, am inaugurat un ansamblu etno-folcloric, care la propunerea studentilor a fost numit: “Bucovina. “Aceasta denumire inofensiva, pana acum insa, nu a fost confirmata. Mi s-a spus sa propun prin cerere la consiliul profesoral, ca sa-mi accepte aceasta denumire. Nu a fost acceptata, nici acolo si mi s-a raspus ca orice denumire merge…numai ”Bucovina” nu. Cu aceasta v-am spus foarte multe. Folclorul si cultura din Bucovina, miros prea mult a romanism in Basarabia.

Gabriel Gherasim: Cum explicati maestre, perseverarea spiritului romanesc in teritoriile ocupate, in ciuda paranoii anti-romanesti din zone curat daco-romane dupa etnie, limba, civilizatie si istorie?

Ioan Paulencu: Stimate Domnule Gherasim, noi romanii din Bucovina de Nord, Bugeac si Basarabia ,in decurs de aproximativ 250 ani,am trait doar 22 de ani in propria noastra Tara, Romania, din 1918-1940. Tot noi, acesti romani din Bucovina de Nord, pana astazi,am pastrat cel mai mare focar al romanismului, pentru care suntem maltratati si invidiati de natiunile care ne-au ocupat de atata amar de vreme. Mai mult, un roman din Bucovina de Nord, ca sa primeasca vre-un titlu onorific, trebuie sa munceasca de patru ori mai mult, decat un roman din Basarabia, darami-te din Romania actuala.

Ca sa va dau un exemplu: de 20 de ani, ma lupt, ca sa filmez un film: “Nunta Strabunilor”, care este cel mai sacru argument al existentei noastre ca neam, si care ne-ar ridica cu vre-o 10 capete mai sus in fata Omenirii. Din pacate, pana astazi, nu am gasit nici un finantator. M-am adresat printr-un roman din Basarabia, la diaspora romanilor din Canada, Italia, Spania, Portugalia, SUA, s.a., cu rugamintea de finantare. Au trecut multi ani, si nu am nici un raspuns. Sunt nevoit sa plec cu aceasta comoara spirituala pe lumea cealalta.

Ma bucura un singur lucru, ca majoritatea studentilor mei absolventi de canto popular, conduc nunti, recita oratii nuptiale, conocarii, iertaciuni nuptiale. Prin acesti bravi studenti, incerc sa fac o micro-revolutie si o renastere nationala. Toate aceste perle folclorice sunt imprimate in fondurile de aur ale tezaurului folcloric daco-roman, prin sarguinciosii mei studenti, care au preluat aceasta stafeta pentru a o duce mai departe. Eu personal, sunt invitat uneori la nunti, ca sa recit la prima masa iertaciuni, oratii, conocarii, si ca sa le cant cateva melodii nuptiale si folclorice romanesti. Practic de un an de zile, regizez o emisiune folclorica la radio “Vocea Basarabiei,” care se numeste: ” Perle folclorice care nu trebuie sa fie uitate”. Aceste emisiuni de la bun inceput si pana acum , se pastreaza in arhivele radioului. Le putem transmite pentru mass-media de limba romana din Romania si exil daca o sa le solicite. Sper ca va prezenta pentru cititorii dumneavoastra un mare interes.

Gabriel Gherasim: Ati mai dori sa adaugati ceva pentru cititori?

Ioan Paulencu: In prezent lucrez la un manual.Metoda si Specificul Predarii Cantecului si Romantei Populare Romanesti, un manual care nu exista nici in Moldova si nici in Romania. Nici pe de parte nu am spus totul despre activitatea mea in domeniul artei clasice si populare, dar cred ca este sufficient pentru acum. Rugamintea mea este, ca sa ma ajute cei care pot, pentru colectarea fondurilor, cu care as putea face filmul “Nunta Strabunilor”.

Va multumesc pentru sansa de a imparti cate ceva despre cultura daco-romana din teritoriile indepartate de Tara, dar nu si de neam. Pot fii contactat pentru cei care doresc sa comunice cu mine la admin at timofti-m-art.com.

Link video cu interviu al Maestrului Paulenco:

Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica "Secante romanesti]

Prima parte aici

Alt personaj care ar fi putut să apară în tabloul reprezentând invitaţii Dnei Geoffrin este Antioh Cantemir. Deşi în 1755, data anunţată a întâlnirii din salonul parizian, Antioh Cantemir decedase deja de 11 ani!

Antioh Dimitrievici Cantemir (1708**-1744), după cum îl numeşte istoria literaturii ruse, era fiul mezin al lui Dimitrie Cantemir, efemerul domnitor al Moldovei din 1710-1711.

Născut la Constantinopol, el a fugit cu întreaga familie la Sankt Petersburg, după înfrângerea lui Petru cel Mare de către turci, ţarul cu care Dimitrie Cantemir se aliase în speranţa perenizării dinastiei familiare pe tronul Moldovei sau chiar în vederea unei ipotetice independenţe a ţării sale.

Încă din tinereţe, Antioh Cantemir a primit o educaţie aleasă la curtea Rusiei, mai întâi pe lângă tatăl său, şi, mai apoi, cu savanţi de renume european precum Bernoulli, Bilfinger, Baer şi Gross dela Academia de ştiinţe a Rusiei.

Încă de mic copil, Antioh Cantemir a învăţat şi a practicat diferite limbi europene, precum greaca, latina, greaca veche, italiana, germana, franceza, rusa. În afară de ideile ştiinţei şi filosofiei moderne, el s-a familiarizat cu literatura rusă, cu spiritul şi istoria antichităţii, iar la “Şcoala latinească din Astrahan”, tot el “s-a instruit în limbi, înţelepciunea lumii, geografie şi istorie.”

Devenit orfan de tată pe 21 august 1723, tânărul prinţ face demersuri pe lângă ţarul Rusiei pentru a obţine o bursă de studii în Occident, însă împăratul moare înainte de a-i da un răspuns.

Câţiva ani mai târziu, Antioh Cantemir începe o intensă activitate literară, făcând traduceri din latină în dialect slavono-roscenesc sau din limba franceză. Tot atunci el studiază la Academia de Ştiinţe din Sankt Petersburg domenii variate precum astronomia, fizica, algebra, istoria, filosofia.

În 1731, Antioh Cantemir este numit reprezentant diplomatic al ţarului la Londra. În cei şase ani petrecuţi în acest post, Cantemir a reuşit să obţină o recunoaştere a puterii imperiale ruse şi chiar semnarea unui tratat de alianţă între cele două mari puteri europene. În această perioadă, el a învăţat şi limba engleză, dezvoltând în paralel legături cu lumea artistică şi ştiinţifică britanică.

În anul 1737, Cantemir a început tratative cu ambasadorul Franţei la Londra în vederea restabilirii legăturilor diplomatice franco-ruse, care fuseseră întrerupte din cauza războiului din Polonia.

Succesul acestor tratative a făcut să fie numit, un an mai târziu, în funcţia de ambasador al Rusiei în Franţa. Ceea ce l-a făcut să locuiască timp de şase ani la Paris, până pe 31 martie 1744, când s-a stins din viaţă, la numai 35 ani.

* * *

Sejurul parizian al prinţului Cantemir a fost o succesiune de întâlniri şi contacte la cel mai înalt nivel. În afară de importanta activitate diplomatică deja menţionată, Antioh Cantemir a frecventat şi a purtat corespondenţă cu nenumărate persoane şi personalităţi din înalta societate pariziană, precum şi din lumea ştiinţifică sau artistică.

Din păcate, mare parte din informaţiile de care dispunem, privind sejurul în Franţa al diplomatului rus, provin din scrierile abatelui du Guasco, un personaj ambiguu, în al cărui cuvânt nu putem avea decât parţial încredere. Iată cum descrie Ştefan Lemny, în remarcabila sa lucrare despre “Cantemireşti”, contactele lui Antioh Cantemir cu saloanele literare ale vremii:

“Saloanele care înfloreau în tot Parisul i-au deschis alte porţi spre viaţa literară a epocii. E greu să ştim cu certitudine dacă prinţul a frecventat în mod regulat cele mai celebre saloane ale vremii sale ca, de exemplu, cel al Dnei Geoffrin. Muza vieţii literare pariziene se considera ca una dintre prietenele sale: ea ar fi reproşat lui Octaviano du Guasco că ar fi uitat-o în mod injust în biografia pe care acesta o dedicase lui Antioh, şi care precede ediţia “Satirelor” ***, în care el citează un număr important dintre prietenii lui. Putem avea încredere într-o mărturie izolată, provenind în plus dela un autor atât de controversat precum Guasco? E drept, ştim, mulţumită lui Marmontel, că uşa faimosului salon era larg deschisă străinilor, însă scriitorul nu-l menţionează pe prinţ în ale sale “Mémoires”. Nici alţi vizitatori prestigioşi n-au păstrat amintirea prezenţei lui.”

În schimb, dispunem de numeroase indicaţii privind participarea lui Antioh Cantemir la alte saloane literare, poate mai puţin prestigioase decât cel al Dnei Geoffrin, dar mai interesante pentru informaţiile politice care-l puteau interesa pe diplomatul acreditat la Paris.

Bustul lui Antioh Cantemir in curtea Universitatii din Sankt Petersburg

Era cazul salonului marchizei de Monconseil, pe care Antioh o cunoştea din 1736. Astfel, prinţul vorbeşte într-una din scrisorile sale despre “supeul magnific de 20 tacâmuri”, unde “ordinea şi delicateţea mesei, tot atât cât şi superba veselă, erau admirate de toţi comesenii, printre care se număra toată familia M [a]d[ame de] Monconseil.”

Cum mare parte dintre cei invitaţi la aceste reuniuni erau prieteni între ei şi cu doamnele amfitrioane, ne putem închipui cu uşurinţă că atât ideile, cât şi persoanele circulau dintr-un salon într-altul.
Astfel, Pierre Louis Moreau de Maupertuis, filosof, matematician, fizician, astronom şi naturalist, unul dintre membrii nelipsiţi din salonul ţinut de Mme Geoffrin, era prieten intim cu Antioh Cantemir.

În legătură cu acest subiect, şi ca o posibilitate suplimentară de contact între Antioh Cantemir şi Dortous de Mairan –amintim că acesta din urmă a fost chiar şi “secrétaire perpétuel” al “ilustrei companii”- merită să cităm o altă afirmaţie găsită în biografia prinţului rus, scrisă de Octaviano du Guasco:

“Academia, care admirase superioritatea şi importanţa talentelor prinţului Cantemir în decursul studiilor sale, l-a ales curând ca membru, cu speranţa de a-l avea cândva ca şef.”

Din păcate, nu dispunem de nicio altă sursă care să confirme această afirmaţie!

Este, însă, exact că Antioh Cantemir a creat şi a dezvoltat numeroase legături între academiile din Paris şi Sankt Petersburg. Cantemir, care împărtăşeşte părerea diferiţilor savanţi ce militau în favoarea contactelor între cele două academii, se declara “întotdeauna fericit de a lucra în serviciul academiei sale (din Sankt Petersburg).” De altfel, Antioh Cantemir a remis diploma de membru al Academiei ruse lui Maupertuis în 1738, al treilea savant francez astfel distins, după Dortous de Mairan şi Réaumur.

Numele lui Dimitrie Cantemir, singurul savant român mentionat pe fatada Bibliotecii “Ste Genevieve” din Paris, este cunoscut datorita publicarii operei sale de catre Antioh Cantemir in 1743

În acelaşi scop, Antioh Cantemir a propus şi obţinut ca diferiţi membrii ai înaltei societăţi franceze să fie susţinuţi cu titluri, ba chiar şi cu burse decernate de Academia din Sankt Petersburg. Mai mult, el s-a implicat personal în operaţiile de schimburi de cărţi care aveau ca scop, în plus de cunoaşterea reciprocă între savanţii celor două ţări, popularizarea studiilor ruse în Occident.

Nu vom insista asupra legăturilor între Antioh Cantemir şi ilustrele spirite iluministe ale secolului XVIII. În schimb, animozitatea creată între Voltaire şi Antioh Cantemir privind originile familiei fostului domnitor al Moldovei, autorul volumului “Descriptio Moldaviae”, de către comentariile filosofului francez este bine cunoscută! La fel ca şi afirmaţia lui Voltaire din studiul său intitulat “Istoria lui Carol XII”, în care el scrie despre Dimitrie Cantemir că acesta “nu s-a jenat să-l trădeze pe sultan de la care obţinuse domnia principatului, în favoarea unui creştin dela care spera avantaje mai importante.”

Această afirmaţie ne aduce la comentariile privind poziţia lui Antioh Cantemir faţă de evenimentele din Moldova.

În 1738, pe când prinţul Cantemir sosea la curtea regelui Franţei, Rusia era în plină ofensivă împotriva Imperiului Otoman, chiar pe teritoriul Moldovei. Avansul rapid al trupelor ruse duce la intrarea lor în Iaşi, în luna septembrie 1739. Motivat de acest succes militar, Antioh Cantemir visează chiar la restaurarea familiei lui pe tronul Moldovei şi se consideră desigur omul potivit pentru această misiune. Însă tot atunci apare un Constantin Cantemir, fiul unchiului fost domnitor al Moldovei, omonim cu Antioh, care se propune şi el ca pretendent, sprijinit fiind de generalul rus învingător, sub ordinele căruia combătea.

Moneda batuta de Republica Moldova cu ocazia tricentenarului nasterii lui Antioh Cantemir (avers si revers)

Însă Rusia, sub presiunea Franţei şi Austriei, semnează un tratat de compromis cu Turcia la Belgrad, în 1739, punând capăt visurilor de schimbare a suzeranităţii Moldovei şi deci a reîntoarcerii vreunui Cantemir la putere în principat.

Atunci însă Antioh Cantemir joacă pe deplin cartea loialităţii faţă de puterea pe care o reprezenta, în ciuda intereselor familiei sale, prezentând acest tratat de compromis drept o victorie a puterii ţariste.
Cam nedumerit, unul dintre amicii lui Cantemir, Gastaldi, îi scrie:

“În ceea ce priveşte pacea voastră cu turcii, dacă sunteţi mulţumit, sunt şi eu. Însă mărturisesc că nu mă aşteptam, după ce armatele voastre făcuseră atâtea minuni asupra infidelilor. Mă bucuram că familia Voastră ar fi restabilită în Moldova, însă Dumnezeu a dispus altfel…”

Era o ultimă întâlnire, ratată, între istoria Moldovei şi cea a familiei Cantemir!

Însă ea ar fi prezentat oare vreun interes pentru Ţările Române? Sau era doar o simplă schimbare de suzeran, care nu avantaja decât familia Cantemir?

Adrian Irvin Rozei, La Bastide Vieille, lângă Maureilhan, mai 2011

_________
NOTE:

**Data naşterii lui Antioh Cantemir este diferit indicată -1708 sau 1709- în diferitele surse consultate. Fapt cert este că Republica Moldova a declarat 2008 ca fiind “Anul Cantemir”, cu ocazia tricentenarului naşterii sale. Tot atunci a fost bătută o monedă de argint în valoare de 100 lei, reprezentându-l pe Antioh Cantemir, alături de datele 1708 şi 1744.
***Antioh Cantemir a rămas celebru mai ales datorită “Satirelor”, scrise în limba rusă. El este considerat ca părintele literaturii clasice ruse.
Iată un exemplu moralizator din scrierile lui, în “Satira VI”:
„Acela este numai ferice în viață,
Ce știe a petrece în liniște și pace,
Și cu puțin ce are se află mulțumit!“

Service après vente

Acest articol poate apărea cititorului ca o suită de imagini oarecum desperecheate. El traduce însă cu exactitudine progresul unei cercetări, ceea ce oamenii de meserie numesc “jurnalism de investigaţie”. Este un exemplu al modului în care, plecând dela un subiect oarecare, se poate ajunge la un personaj atât de îndepărtat în timp şi spaţiu, cum ar fi dela un sătuleţ din regiunea Languedoc, până la istoria unui prinţ de descendenţă moldovenească. Tocmai această potecă pe care o desţeleneşti pas cu pas, fără să bănuieşti unde te poate duce, face tot şarmul exerciţiului.

Cum spunea Antonio Machado în poemul intitulat “Cantares”:
“Caminante, no hay camino
Se hace camino al andar…”
Golpe a golpe, verso a verso.
(“Calătorule, drumul nu există
Îţi faci drumul mergând…”
Pas cu pas, vers cu vers.)

Fam. Şerban Manu şi Editura Mica Valahie organizează o manifestare prilejuită de împlinirea a 50 de ani de la moartea în închisoarea Aiud a lui George Manu, personalitate marcantă a culturii şi ştiinţei româneşti, un luptător al Mişcării de Rezistenţă Anticomunistă după 1945.

Cu această ocazie vor fi lansate lucrările:

 ÎN SPATELE CORTINEI DE FIER – România sub ocupaţie rusească, scrisă de GEORGE MANU în perioada 1945-1947 în limba engleză şi trimisă ambasadelor SUA şi Marea Britanie pentru susţinerea cauzei României.

 GEORGE MANU ŞI ŢARA LUI – Eseu subiectiv, autor Silviu B. Moldovan

Vor evoca personalitatea lui GEORGE MANU şi prezenta lucrările:

Acad. DAN BERINDEI

Acad. FLORIN CONSTANTINIU

Acad. DINU C. GIURESCU

Acad. IOAN SCURTU

Prof. univ. dr. GH. BUZATU

Evenimentul va avea loc la CASA UNIVERSITARILOR

strada Dionisie Lupu nr. 46

Vineri, 24 iunie 2011, ora 17⁰⁰

www.micavalahie.ro

Asociaţia Pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor (APADAR), organizează în ziua de joi, 23 iunie 2011 intre orele 18.00 – 19.00 un miting la Președenția României – Palatul Cotroceni, Bulevardul Geniului nr. 1-3, intrarea dinspre Parcul Leu.

Scopul adunarii publice: Cerem Președintelui României, Traian Băsescu, să refuze cererea premierului israelian Benjamin Netaniahu privind susținerea statului Israel la ONU in problema recunoașterii Statului Palestina.

Se va depune un memoriu de către reprezentanții asociației.

Persoanele interesate sunt invitate să participe in număr cât mai mare. Românii trebuie să arate președintelui Traian Băsescu că nu sunt dispuși să fie părtași la crimele comise de evrei împotriva poporului palestinian.

RECUNOAȘTEREA UNUI STAT PALESTINIAN PE GRANIȚELE TERITORIALE DIN 1967, CU CAPITALA ÎN IERUSALIMUL DE EST ESTE ADEVĂRATA SOLUȚIE A OPRIRII RĂZBOIULUI DIN PALESTINA.

Amintim faptul că Premierul israelian, Benjamin Netanyahu, incearca sa castige sustinere din partea statelor est-europene impotriva recunoasterii statului palestinian.

Netanyahu va avea intalniri cu oficialii din Romania si Bulgaria, in acest sens, in doua saptamani, iar, ulterior, si cu cei din Polonia si Ungaria, relateaza The Jerusalem Post.

Cele patru tari sunt considerate a fi printre cele mai importante aliate ale Israelului in Europa, iar prim ministrul israelian intentioneaza sa consolideze aceste relatii.

Israelul incearca sa gaseasca minim 60 de tari care sa voteze impotriva recunoasterii Palestinei.

Vizita lui Natanyahu in Romania si Bulgaria va avea loc dupa o vizita in Italia. De altfel, premierul italian, Silvio Berlusconi, a declarat deja ca Italia nu va sustine statul palestinian.

De asemenea, cancelarul german, Angela Merkel, a spus, marti, in timpul unei intalniri cu presedintele american, Barack Obama, ca Germania, ca si SUA, se opune Palestinei.

Romania spune NU CRIMELOR NAZISMULUI SIONIST

Trăim „vremurile de pe urmă“?!

Alexandra Zărnescu

Cei mai mulţi dintre noi care mai intrăm, din când în când, prin librării, nu putem să nu observăm producţia în continuă creştere de cărţi care tratează subiecte din domeniul spiritualităţii, ocultismului, magiei şi parapsihologiei. Din experienţa mea cu oamenii din jur, constat că există un interes tot mai mare şi o aplecare către studiul disciplinelor esoterice. Nu consider că acest interes este condamnabil, însă mi se pare îngrijorător faptul că informaţii odinioară secrete şi păstrate pentru iniţiaţi sunt acum înşirate pe toate rafturile şi tarabele. Evident că, odată cu supraabundenţa de materiale, au apărut, ca ciupercile după ploaie, tot felul de „clarvăzători“, „vindecători“, „lucrători cu lumina“ şi „trimişi ai Domnului“, care au creat o adevărată „industrie a spiritului“, prin care seduc şi prostesc naivii sau oamenii disperaţi.

Mărturisesc faptul că subiectele enumerate mai sus mă interesează şi mă fascinează de când mă ştiu, la fel ca şi filmele SF, fapt care m-a determinat şi pe mine să mă informez pe cât posibil asupra lor, însă doar ca hobby. De aceea, îmi asum fiecare cuvânt atunci când îmi permit să contest, în unele cazuri, capacităţile şi, mai ales, buna intenţie a unora dintre aceşti „iniţiaţi“, care sar în ajutorul nostru la fiecare pas – evident, contra unor taxe piperate. Cei mai mulţi dintre aceşti „vraci“ servesc naivilor ca argument sintagma „legea karmei“, explicându-le victimelor lor inocente că, dacă ei, „vindecătorii“, nu renunţă să le ceară „arginţii“, este pentru că le fac un mare serviciu pacienţilor/clienţilor; anume, cică e de preferat să li se plătească serviciile, în teancuri de bani, pentru că astfel pacientul îşi plăteşte, chipurile, în cel mai uşor mod, păcatele din viaţa aceasta sau din cele anterioare, iar dacă „păcătosului“ nu i se pare „echitabil“, ar putea contracta vreo boală gravă sau s-ar abate asupra lui şi a familiei cine ştie ce tragedie ca expresie a nu-ştiu-cărui-bestem-ancestral, aşa că, fireşte, oricine ar prefera să scape atât de uşor, doar dând banu’ contra iertării păcatelor şi a „arderii karmei“. Iar un al doilea argument, la fel de important – în optica acestor impostori –, este acela că, pentru a ne înlesni evoluţia, trebuie să renunţăm la raţiune, dacă se poate complet, deoarece prea multă minte strică, dezvoltând în exces ego-ul; şi, evident, strică şi socotelile „maeştrilor“, pentru că, dacă v-aţi pune întrebări cu privire la veridicitatea doctrinelor debitate şi a calităţilor lor spirituale, aţi trage anumite concluzii care nu i-ar avantaja prea mult pe „trimişii Domnului“, determinându-vă să renunţaţi la vizitele în cabinetele lor aducătoare de venituri oneroase şi, deci, nedeclarate. Aşadar, oameni buni, lăsaţi raţiunea deoparte, pentru că degeaba v-a dat-o Creatorul, urmaţi orbeşte tot ce vă spun aceşti şmecheri, care au răsărit ca ciupercile după ploaie. Dacă unii oameni de bunăcredinţă vă atrag atenţia că aţi luat-o pe o cale greşită, lăsaţi-i să vorbească, pentru că, oricum – pretind „vracii“ noştri –, „nu înţeleg“ rostul lumii şi al vieţii şi nu sunt ei capabili să discearnă capacităţile „vindecătoare“ pe care le are guru. Păi nu?
[Continuare →]

Începând de astăzi, membrii AVMR intră în greva foamei pe temen nelimitat, pe terenul din fața Teatrului Național din București

Doar doi mineri au fost găsiți vinovați…

După 21 de ani de la evenimentele sângeroase petrecute între 13-15 iunie 1990, în Piața Universității, Asociația Victimelor Mineriadelor își caută încă dreptatea în instanță. Președintele acesteia, Viorel Ene, a declarat pentru ziarul “Puterea”, că, din punctul lor de vedere, pentru acțiunile represive de atunci, soluțiile de neîncepere a urmăririi penale date până acum în acest dosar și „spălarea” criminalilor se fac vinovați: Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Dan Voinea, Traian Băsescu și Laura Codruța Kovesi. Totodată, la începutul acestei săptămâni, în prima zi lucrătoare, Asociația va depune la Parchetul General, militar și civil o cerere de redeschidere a dosarului mineriadei din iunie 1990, conform plângerii penale formulate în 18.02.1997, ale cărei principale capete de acuzare sunt: genocid și rele tratamente aplicate victimelor mineriadei, fapte care, conform Codului penal sunt imprescriptibile. Avocații părții vătămate spun că în privința măsurilor luate de autoritățile de la acea vreme se întrunesc elementele constitutive ale genocidului, întrucât, odată cu declanșarea violențelor de atunci, a avut loc și un pogrom împotriva țiganilor, care erau prinși și bătuți, deși nu se aflau în zona conflictului, ci în cartiere, fiind vorba de acțiuni îndreptate împotriva unei comunități și chiar de incitare la război civil. Membrii AVMR mai sunt nemulțumiți pentru faptul că, în cele peste două decenii scurse de la mineriada din 13-15 iunie, nu au fost trași la răspundere decât doi mineri și doi ofițeri de la „doi și-un sfert”, care ar fi substituit 70.000 de dolari din locuința lui Ion Rațiu și maistrul miner Domokos, cel care a vrut să-i taie capul lui Marian Munteanu.

Crucea comemorativă a mineriadei a fost dosită de către Primărie

Până la ora actuală, pentru morții și răniții de atunci, nu a fost nimeni tras la răspundere. Începând de astăzi, 13 iunie, pe termen nelimitat, membrii AVMR vor intra în greva foamei pe terenul din fața Teatrului Național, până când instanța de judecată va proceda la redeschiderea dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990. „O altă nemulțumire a noastră este mutarea crucii de marmură, comemorativă, «In memoriam 1990», de către Primărie, pentru că «nu dădea bine» în fața monumentului cu personajele lui Caragiale din fața Teatrului National. Monumentul a fost așezat fără fundație, între niște boscheți, într-un loc mai puțin vizibil și cel mai probabil va cădea sau va intra în pământ. În locul lui a apărut o altă cruce, asemănătoare celor din cimitir, dedicată lui Cristian Pațurcă și care nu își are locul aici,” spune Viorel Ene.

VIDEO: Conferinta de presa de la sediul AVMR