Curtea de Apel Bucuresti, Splaiul Independentei, ora 9-12

“Cu banii folositi pentru cardul de sanatate modernizati spitalele!”

Protestam pentru ca se inchid spitalele, in timp ce mor oameni.Pentru ca se gasesc justificari aberante pentru inchiderea spitalelor, in timp ce bani multi-cum ar fi pentru Proiectul cardului national de sanatate- se cheltuiesc in asa zisul interes al asiguratilor. Pentru ca nu sunt suficiente paturi pentru bolnavii din spitale (doar in statistici si rapoarte oficiale), nu sunt bani pentru medicamente si pentru conditii normale de tratament, si se ofera solutia privatizarii serviciilor de sanatate, pentru ca niste baieti destepti sa puna mina pe spitale, ieftin si sigur.Pentru ca medicii si personalul medical sunt umiliti, manipulati ca sa nu ridice capu` sus, liderii sindicali sunt vinduti, si este o tacere sumbra, in timp ce oficialii sanatatii mint cu nerusinare.Pentru ca nimanui nu-i pasa …

Daca esti medic, asistent medical, pacient, cetatean, viitor bolnav, asigurat, pensionar, si daca te intereseaza sanatatea ta si ce se face cu banii si contributia ta,  vino la miting!

Daca esti blogger, internaut, ong-ist, independent, da mai departe acest anunț !

Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica "Secante romanesti]

Urmare din episodul anterior

***

Tot în cartierul “Parc des Princes” din Boulogne, trecătorul atent poate citi pe faţada unui imobil construit în anii ’60 următoarea inscripţie:

Aici se afla locuinţa lui Salomon Reinach 1858-1932

Membru al Academiei Franceze, conservatorul Muzeului din Saint-Germain-en-Laye

Arheolog – Filosof, Istoric de arte şi al Civilizaţiilor

Enciclopedist al erudiţiei contemporane

 

Placa amintind locul unde se afla casa lui Salomon Reinach instalata pe zidul unui bloc modern (foto A. I. Rozei)

Proprietatea aceasta, un model pentru un domeniu conceput, amenajat şi locuit de un spirit enciclopedic umanist, cu o cultură tot atât literară cât şi ştiinţifică, a fost achiziţionată de Salomon  Reinach în 1914. El a trăit în ea până la moarte, în 1932.

În toţi aceşti ani, Salomon Reinach a dus o intensă  viaţă ştiinţifică, dar şi în paralel o viaţă mondenă uimitoare. Numai în ultimele zile, bolnav şi ajuns la sfârşitul puterilor, el scria:

“Pot spune că, pentru prima dată viaţa însăşi îmi este o povară şi că aş lua mai bucuros un bilet pentru o altă sferă.»

În mod straniu, începutul vieţii lui Salomon Reinach, născut într-o familie de evrei bogaţi, intelectuali de primă calitate care s-au distins în lumea politică, jurnalistică sau ştiinţifică dintr-a doua jumătate a secolului XIX, a fost marcată de o sănătate şubredă, care ar fi trebuit să-l împiedice în realizarea unor studii normale. În ciuda acestui handicap, Salomon Reinach câştigă în trei ani 6 premii şi 10 menţiuni la Concursul  General, întrecere la care participau cei mai buni elevi din liceele franceze. Şi totuşi viitorul savant avea un aer atât de bolnăvicios încât un coleg i se adresează, spunându-i:

“Mon ami, arătaţi ca şi cum aţi fi petrecut 15 zile în fundul apei.”

Mai apoi elev la Ecole Normale Supérieure, profesor la catedra de gramatică, autorul unui manual de filosofie, membru la Ecole d’Athènes la numai 21 de ani, Salomon Reinach călătoreşte şi studiază ruinele antice din Roma, Atena, Cavalla, Delos, Lemnos, Asia Mică, Anatolia, Odesa…

Salomon Reinach in anii tineretii

Reîntors în Franţa, el devine profesor de arheologie la Ecole du Louvre, director al muzeului de Antichităţi naţionale şi redactor al Revistei arheologice.

Membru al Academiei de Inscripţii şi Arte Frumoase în 1896, el a făcut parte dintr-un număr impresionant de academii şi instituţii savante din toate colţurile Europei.

Opera lui majoră “Cultes, mythes et religions” este publicată în 1905, urmată de “Orpheus” în 1909, cărţi de referinţă citate deseori de Freud în volumul “Totem şi tabu”.

În acelaşi timp, fraţii lui făceau cariere tot atât de strălucitoare în lumea ştiinţifică încât un ziar umoristic francez îi numea “les frères Je-Sais-Tout” -Joseph, Salomon, Théodore.

În ciuda acestei activităţi intense, Salomon Reinach reuşea să întreţină o activitate mondenă tot atât de susţinută în proprietatea sa din Boulogne. Iată cum descrie cadrul de viaţă al faimosului erudit, binecunoscutul Dr. Bezançon, creatorul “Muzeului anilor ‘30” din Boulogne, cu ocazia unei conferinţe prezentate în 1971:

“Era o locuinţă spaţioasă, una dintre cele mai frumoase proprietăţi din Parc des Princes, a cărei ferestre dădeau de ambele părţi înspre grădini, cu o terasă posterioară pe partea grădinii dinspre Parc.

Mobilele Louis XV şi Louis XVI formau un ansamblu magnific, peste tot tablouri de maeştri ai artei atribuite lui Rafael, Rubens, Murillo, Holbein, Zurbaran. Însă biblioteca era deasemenea “Templul Raţiunii”, bibliotecă enormă, considerabilă, cu imense cărţi legate în piele roşie … Zidurile erau tapisate cu ştiinţă până la 5 m înălţime încât Charles Picard de la Academie le numea “marea orgă a erudiţiei”. Biblioteca lui era locul unde primea şi…  ştia să primească!”

Una dintre invitatele de marcă şi în acelaşi timp prietenă intimă, prinţesa Martha Bibescu, descria aceste recepţii în felul următor:

“Primăvara ferestrele erau larg deschise spre terasă şi frunzişul tânăr al cartierului din Boulogne încânta privirea în timp ce mirosul delicios al liliacului şi glicinelor pătrundea în cetatea de cărţi a “unchiului Salomon”, cum obişnuiam să-l numesc în mod familiar. Gazda avea o manieră incomparabilă de a dirija, anima conversaţia, trecând de la un grup la celălalt; el, veşnic în picioare, în redingota sa neagră, cu nu ştiu ce demnitate sacerdotală ca şi cum ar oficia, însă fără a vorbi cu emfază.”

În această bibliotecă, Salomon Reinach reunea în fiecare duminică tot ce exista ca oameni de litere, istorici, colaboratori, academicieni, ecleziaşti … de înaltă ţinută. Printre ei se numărau şi nenumărate personalităţi străine, chiar şi capete încoronate. Între aceşti vizitatori de marcă apărea uneori şi regele Ferdinand al României, prieten intim cu Salomon Reinach.

Ştim astfel că regele Ferdinand, care făcea o vizită oficială în Franţa însoţit de regina Maria în luna aprilie 1924, a poposit la Boulogne. Probabil că intermediarul acestei întâlniri între rege şi “unchiul Salomon” a fost Martha Bibescu, o obişnuită a casei.

Regele Ferdinand in vizita oficiala la Paris in 1924 (col. A. Negrescu-Sutu)

De altfel, în 1923, Martha Bibescu publicase în Franţa volumul intitulat “Isvor, le pays des saules”. Cu această ocazie Salomon Reinach a redactat şi publicat în ” Revista arheologică”, a cărui director era de facto, o cronică în care spunea:

“Titlul acestei lucrări nu-ţi permite să bănuieşti interesul ei ştiinţific. Isvor, este provincia, la ţară în România, unde autoarea petrece jumătate din an, castelană cuvioasă şi simpatică pentru cei umili. Ea a remarcat că, sub un strat subţire de cristianism, de altfel păgânizat, religia acestor bărbaţi şi femei este infinit de arhaică, întorcându-se la primele societăţi de ciobani şi de agricultori. Informată, tot atât prin mărturia propriilor ei ochi cât şi de o bătrână ţărancă la curent cu toate practicile vrăjitoriei, cu toate credinţele în vampiri, în sufletele rătăcitoare, în riturile precreştine cu care clerul local se aranja, ea prezintă tot acest folclor viu cu o graţie şi o precizie a limbii care dublează preţul  învăţăturii pe care i-o datorăm. Toţi amatorii de tradiţii şi de obiceiuri populare, toţi comparatiştii, cum se spune azi, vor citi această carte fără pretenţii şi vor găsi fapte noi, atestate nu după observaţiile altora, ci de la mâna întâia. Un întreg trecut îndepărtat, supravieţuind în secolul XX, se dezvăluie în conservatorismul său încăpăţânat, cu alibiuri puţin cam misterioase, pentru că ţăranul nu explică bucuros obiceiurile lui prin credinţele sale şi se apără instinctiv contra celui ce-l chestionează. Dacă prinţesa Bibescu a reuşit să afle atâtea lucruri, e pentru că ea a ştiut să utilizeze cu inteligenţă o situaţie privilegiată ; un profesor de folclor ar fi eşuat şi s-ar fi lăsat indus în eroare. Această carte bună e şi o carte frumoasă (în franceză: “bon livre” şi “beau livre”) pentru că este bine scrisă. Câteva rânduri vor fi dovada: ”Cei care vorbesc de Orientul colorat nu ştiu ce spun. Ţările din Levant sunt pline de gălbejeală, pământul este decolorat de soare: sunt ţări spălăcite”.

*   *   *

O altă întâlnire a lui Salomon Reinach cu regele Ferdinand al României are loc în 1926, întrun context special.

Încă din 1924, atât arheologii, istoricii, cât şi marele public se pasionau pentru descoperirile făcute la Glozel, un sătuleţ din centrul Franţei, în apropierea oraşului balnear Vichy. Aici au fost găsite, întrun câmp, tot felul de vestigii antice, oseminte, resturi de construcţii etc. Problema capitală o reprezenta origina inscripţiilor indescifrabile de pe nişte tablete de argilă care, după unii cercetători, corespundeau unei scrieri neolitice, după alţii o scriere celtică şi pentru o a treia categorie… o simplă impostură. Bineînteles că Salomon Reinach, specialist în arheologie, ca şi în multe alte domenii conexe, nu putea să nu participe la aceste dezbateri.

Una dintre tabletele cu inscriptii gasite la Glozel

Regele Ferdinand se găsea în luna august 1926 la tratament la Vichy. Informat de Salomon Reinach asupra misterului dela Glozel, regele se duce pe 18 august să viziteze situl arheologic. Însă maşina se înfundă în noroiul care duce la sat, aşa că nu-l poate vizita.

Pe data de 19 august, regele reuşeşte să viziteze ferma din Glozel, dar nu poate coborî pe şantier.

In aceeaşi zi, el îi scrie Marthei Bibescu:

“Ieri am fost cu un doctor Morlet care face cercetări arheologice în locul despre care Salomon Reinach îmi vorbea la Paris. Trebuie să spun că ceeace s-a găsit este extrem de interesant, mai ales plăcile de teracotă cu semne alfabetiforme; s-au putut distinge până acum 90 semne. E cu adevărat un alfabet sau semne reprezentând silabe. Nimeni nu se poate încă pronunţa, dar dacă aceasta s-ar dovedi adevărat, ar fi o autentică revoluţie. Gândiţi-vă dacă s-ar găsi cheia şi noi – adică unii savanţi -  am putea citi scrierea neolitică! S-a găsit deasemenea olărie şi bucăţi de silex cu desene care seamănă cu cele din epoca magdaleniană, dar care, în plus, poartă aceleaşi semne alfabetiforme gravate în piatră. Toate acestea m-au interesat enorm!”

După câteva zile, Salomon Reinach a sosit şi el la locul cercetărilor, aşa că regele Ferdinand a putut comenta cu siguranţă rezultatele preliminare ale săpăturilor. Din păcate, nici regele, decedat în anul următor, nici “unchiul Salomon”, care a plecat după câţiva ani fără bilet de întoarcere spre “altă sferă”, n-au putut afla dezlegarea enigmei.

De fapt, nici noi, aproape un secol mai târziu, nu putem avea o explicaţie clară a acestui mister, în ciuda progreselor uriaşe ale tehnologiilor puse la dispoziţia arheologilor. Nici testele cu carbon 14, nici analizele pe calculatoare n-au adus un răspuns definitiv. E poate o consolare pentru omul de rând să constate că nici cei mari ai lumii, fie ei capete încoronate sau savanţi de înalt nivel, nu le ştiu chiar pe toate!

In schimb, dacă domeniul din Boulogne al lui Salomon Reinach a dispărut sub loviturile de târnăcop ale vandalilor anilor ’60 şi biblioteca lui a fost împrăştiată în mare parte, cititorul român se poate consola cu o satisfacţie: în curtea castelului de la Saint Germain en Laye, la Muzeul de antichităţi naţionale, el poate admira o reproducere executată în galvano-plastie a celor cinci registre inferioare din Coloana lui Traian, copie realizată în secolul XIX, pe care Salomon Reinach a studiat-o, publicând chiar şi un articol în 1902.

Copia unui fragment din coloana lui Traian in curtea muzeului din St.Germain en Laye

Adrian Irvin Rozei, Boulogne, aprilie 2011

Adrian Popovici

În cea de-a patra duminică de după Paşti, a Slăbănogului de la Vitezda, 15 mai a.c., câteva sute de credincioşi, în mijlocul cărora s-a aflat de această dată viceprimarul municipiului reşedinţă de judeţ, Viorel Seredenciuc, au participat la sfinţirea Bisericii cu hramul „Sfinţii Împăraţi cei întru totul cu Apostolii, Constantin şi mama sa Elena” din incinta Protopopiatului Suceava I, cartierul Zamca. Sfânta Liturghie arhierească a fost oficiată de un sobor de preoţi şi diaconi, în frunte cu Înalt Prea Sfinţitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor. Cum se obişnuieşte de altfel la asemenea momente de sfinţenie, a urmat, la final un minirecital de cântece patriotice din repertoriul românesc interpretate de studenţii A.S.C.O.R-filiala Suceava, îmbrăcaţi în frumoasele straie populare din Bucovina. [Continuare →]

Marius Mioc [blogul lui Marius Mioc] [articolele acestui autor]

“România are nevoie de 1,8 miliarde de euro pentru a desfiinţa ghenele de gunoi de la blocuri”, a anunţat recent Silvian Ionescu, comisarul general al Gărzii Naţionale de Mediu (linc). Motivul este că, datorită toboganelor de la blocuri, gunoiul românesc nu este colectat selectiv într-o proporţie îndestulătoare, ceea ce a deranjat însăşi Măria Sa Comisia Europeană. [Continuare →]

Marius Mioc [blogul lui Marius Mioc] [articolele acestui autor]

“Prefectul e dispus să se lege de uşile magazinelor de etnobotanice”, este titlul unui articol al Danielei Damian din “Renaşterea Bănăţeană” din 14 mai 2011 (linc), în care citim:

La Prefectura Timiş a avut loc, astăzi, o întîlnire a reprezentanţilor instituţiilor deconcentrate care au atribuţii de control al magazinelor de produse etnobotanice, convocată de prefectul Mircea Băcală.

În Timişoara mai există doar două astfel de magazine, în zona Complexului Studenţesc, restul de cinci fiind deja închise.

Băcală le-a cerut celor prezenţi la întîlnire să facă zilnic controale la cele două unităţi comerciale, iar dacă descoperă nereguli să aplice amenzi, pentru ca, în final, să se ajungă ca şi aceste două magazine să înceteze cu vînzarea a ceea ce prefectul a numit “droguri”. [Continuare →]

Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica "Secante romanesti]

Boulogne este un oraş considerat încă de nenumăraţi locuitori ai regiunii pariziene ca un simplu loc de trecere între capitala Franţei şi provincia vestică a ţării. E drept că, închistat într-o buclă a Senei, oraşul lipit de Paris îşi află scăparea prin două poduri importante, Pont de Sèvres şi Pont de Saint-Cloud, care drenează circulaţia, primul spre oraşul Versailles şi cel de-al doilea către Normandia.

Vedere din sec.XVIII: podul între Boulogne si St. Cloud (col. Arhivele Municipale B.-B.)

Aşa apar lucrurile astăzi. Însă situaţia era cu totul alta în secolele XII sau XIII, la începuturile aşezării.

Însuşi numele de “Boulogne” nu apare decât în secolul XIV, când Philippe IV le Bel (1268-1314), cel rămas în memoria cinefililor şi a amatorilor de istorie mulţumită romanului intitulat “Les rois maudits” de Maurice Druon, decide construcţia în acest loc a unei biserici închinate Fecioarei şi denumită Notre-Dame de Boulogne.

De fapt, decizia regelui corespunde mai degrabă unor imperative economice, ca să nu spunem de comoditate. Încă din secolul VII, un important sanctuar dedicat Fecioarei atrăgea nenumăraţi pelerini la Boulogne sur Mer, oraş aflat pe malul Canalului Mânecii, la aproape 200 km de Paris.

Numai că distanţa pe care azi o poţi parcurge în numai două ore şi jumătate, presupunea pe atunci o călătorie de câteva zile! Drept care regele decide crearea unui pelerinaj similar, însă mai scurt, în apropierea capitalei, şi alege sătuleţul Menuls-les-Saint-Cloud care “reprezintă în mic braţul oceanului care udă ţărmurile vechiului Boulogne”.

Harta regiunii din bucla Senei cu accesul “Route de la Reine” recent deschis (col. Arhivele municipale B.-B.)

Aşa se face că, biserica, a cărei construcţie a durat zece ani, va da numele satului, devenit pe la 1330, “Boulogne-la-Petite”, iar pădurea înconjurătoare este chemată “Bois de Boulogne “. De altfel, succesul mereu în creştere al pelerinajului la Notre-Dame de Boulogne atrage în sat nenumărate personaje istorice, cum ar fi regele Jean le Bon, cavalerul Du Guesclin, ba chiar şi Jeanne d’Arc. Însă adevărata dezvoltare a oraşului este legată de circulaţia anturajului regal între Paris şi provincie.

O legendă afirma până în secolul XVI că regele Franţei nu poate traversa podul de la Saint-Cloud fără a risca să moară în anul următor.

În 1589, regele Henric III moare la Saint-Cloud. Corpul lui neînsufleţit este adus la Paris pe acest pod şi astfel, înfricoşătorul blestem este exorcizat!

Când, în 1658 fratele regelui cumpără castelul de la Saint-Cloud, iar în 1682 Ludovic XIV se instalează cu întreaga lui curte la Versailles, Boulogne se dezvoltă rapid şi activităţile locale, tradiţional agricole, se diversifică şi prosperă. În afară de producţia viticolă şi de comerţul practicat de tot soiul de negocianţi atraşi de circulaţia intensă, se dezvoltă o specialitate tipic boulogneză: spălătoriile.

Şiretlicurile exersate de spălătorese pentru a avea acces la malurile Senei, pe măsură ce numărul lor se înmulţea, ar putea ocupa un capitol întreg. De altfel calitatea apei, mâna de lucru disponibilă din abundenţă, creşterea masivă a clientelei care provine, cu timpul, chiar din centrul Parisului, fac să se înmulţească spălătoriile industriale, mai ales în a doua jumătate a secolului XIX. Cele mai reputate hoteluri sau restaurante, ca să nu mai vorbim de clientela elegantă, îşi trimetea atunci lingeria de pat, de masă sau de corp pentru a fi spălată la Boulogne. Numai apariţia maşinilor de spălat familiale, la jumătatea secolului XX, a reuşit să ducă această activitate la limita falimentului. Şi încă! Chiar dacă ultimul atelier de spălătorie şi-a închis porţile în 1955, birourile ultimei întreprinderi – spălătoriile-vopsitorii Wartner, fondate în 1872 şi instalate în Boulogne în 1937- nu au părăsit oraşul decât acum câţiva ani, pentru a se muta… la Saint-Cloud!

Însă aceste activităţi tradiţionale nu pot împiedica urbanizarea, din ce în ce mai accelerată a zonei.

Numai că, poziţia privilegiată a satului, pe drumul practicat de regalitate sau de nobilime, dau acestei dezvoltări un caracter particular. Financiari, nobili, marea burhezie se înghesuie să cumpere terenuri în această zonă în care se constituie domenii importante şi se construiesc case de vilegiatură, uneori adevărate palate, dintre care câteva dăinuiesc şi astăzi. Sau, cel puţin parcurile care le înconjurau. Astfel, câteva personaje importante au locuit de-a lungul anilor în aceste proprietăţi ca, de exemplu, contesa de Narbonne sau ducesa de Montmorency şi, după Revoluţia Franceză, Cambacérès sau baronul de Rothschild.

Merită să remarcăm că principalul bulevard care străbate în linie dreaptă oraşul Boulogne poartă numele de “Route de la Reine” în amintirea reginei Marie Antoinette care a cerut amenajarea lui în 1786, când a cumpărat castelul de la Saint Cloud, în aşa fel încât să poată ajunge acolo pe drumul cel mai scurt.

În fine, în 1680, apare cea de-a doua axă majoră în zonă, drumul spre Pont-de Sèvres, cu podul corespunzător peste Sena, cel mai scurt acces între Paris şi Versailles, aflat însă pe teritoriul comunei vecine, Billancourt.

Chiar si Billancourt reprezenta in sec.XIX un punct de atractie pentru “lumea buna” din Paris. (col.Arhivele Municipale B.-B.)

Secolul XIX marchează adevărata explozie demografică a ansamblului Boulogne-Billancourt, chiar dacă profilul urban, social şi edilitar al celor două entităţi este încă foarte diferit. E suficient să menţionăm că între 1801 şi 1901, populaţia aglomeraţiei Boulogne-Billancourt a crescut de la 2481 la 44 416 suflete! Pentru memorie, numai spălătoriile din Boulogne totalizau în 1900 mai bine de 5 000 lucrători, în mare majoritate femei.

Începând din 1836, Boulogne beneficia de instalaţii de canalizare şi apă potabilă, iar din 1843 de crearea reţelei de gaz şi a iluminării stradale, de-a lungul trotuarelor recent amenajate.
Primul plan de sistematizare urbană datează din 1833.

În cele din urmă, după diferite dezbateri aprinse, în 1860 este decisă alipirea comunei Billancourt la Boulogne, creând şi prima aglomeraţie în ceeace priveşte populaţia, din regiunea pariziană, în afara capitalei.

Nu vom insista asupra dezvoltării industriale de renume mondial a oraşului. Orişicine a auzit vorbindu-se despre uzinele Renault din Billancourt! Vom aminti numai două anecdote legate de prezenţa uzinelor Renault la Billancourt.

În anii ’60, odată cu apariţia “minijupelor” circula anecdota următoare:

“Ştiţi de ce fetele moderne preferă maşinile Renault?
Pentru că “Renault à Billancourt” (Renault habille en court) – joc de cuvinte cu semnificaţia: Renault te îmbracă “mini”.

Tot prin anii ’60, intelectualii de stânga din Franţa, care cunoşteau perfect atrocităţile sistemului comunist, justificau faptul că închideau ochii asupra lor, afirmând că “il ne faut pas désespérer Billancourt” (să nu-i aducem pe muncitorii de la Billancourt – care încă mai credeau în virtuţile comunismului – la disperare). Dacă nu mă înşel, această afirmaţie îi aparţine lui Jean-Paul Sartre.

Mai puţini sunt cei care cunosc istoria începuturilor aviaţiei mondiale, desfăşurată acum un secol la Boulogne-Billancourt.

Tot astfel, debuturile cinematografiei franceze – primele studiouri cinematografice – au avut loc la Boulogne. Numele unor nemuritoare vedete ale anilor ’30-40: Abel Gance, Dreyer, Renoir, Pagnol, René Clair, Jacques Tati, Claude Autan -Lara pentru cineaşti şi o listă interminabilă de actori, începând cu Sarah Bernhardt până la “star”-urile de film sau televiziune de azi care înregistrează pe platourile binecunoscutelor “Studios de Boulogne”, sunt legate de istoria artistică a acestui oraş.

Vom reveni cu altă ocazie asupra nenumăraţilor artişti – arhitecţi, pictori, sculptori, colecţionari etc. – care au trăit sau creat la Boulogne. Deocamdată vom menţiona numai câteva prezenţe româneşti în oraş.

Chiar dacă trecerea timpului, şi mai ales globalizarea şi mondializarea galopantă a vremii noastre, şterge fără milă specificităţile unor tradiţii construite timp de secole, urmele unei anumite culturi mai dăinuie din fericire chiar şi în marile metropole internaţionale.

La Boulogne, oraş modern lipit de Paris, un cartier mai păstrează ambianţa şi stilul urbanistic al secolului XIX. Ba chiar, pe ici, pe colo edificii, parcuri, perspective din secolul XVIII.

Astfel, un cartier numit “Parc des Princes” face parte din zona amenajată de baronul Haussmann în timpul domniei lui Napoleon III în 1855. Numele locului amintea că principii de Conti posedau înainte de Revoluţia Franceză un teren de vânătoare aflat în acest loc. Amenajarea zonei impune nenumărate obligaţii, în aşa fel încât să păstreze caracterul aristocratic al cartierului – nicio industrie, niciun imobil comercial, absenţa oricărei prăvălii, ba chiar şi obligaţia de a împrejmui fiecare proprietate cu o grilă de metal. Astfel pot fi remarcaţi printre proprietarii sau locuitorii cartierului, marele duce Pavel al Rusiei sau contesa de Luynes, prinţul Yusupov sau ducele de Morny, fratele uterin al împăratului Napoleon III.

Totuşi, în ciuda amenajărilor şi modernizărilor impuse de integrarea oraşelor înconjurătoare între limitele Parisului, câteva vestigii ale lucrărilor de apărare ale oraşului mai subsistau încă la sfârşitul secolului XIX. Între altele, un “saut-de-loup” (o tranşee practicată în faţa unei deschideri în zidul de apărare al oraşului) este suprimat în 1855, dând posibilitatea noului bulevard, numit “Avenue des Princes” de a se extinde în direcţia Parisului.

Pe data de 22 mai 1877, prinţesa Elena Cuza, văduva domnitorului Alexandru Ioan Cuza, adresează o scrisoare (în limba franceză) membrilor consiliului de familie indicând adresa ei: Avenue des Princes 21, Boulogne sur Seine.

Scrisoarea printesei Cuza, trimisa dela Boulogne, in Muzeul din Galati

Scrisoarea menţionează, pe trei pagini, o listă de revendicări financiare legate de neplata veniturilor celor două moşii din România, Ruginoasa şi Bărboşi. Prinţesa evocă posibilitatea contractării unui împrumut în valoare de 60 000 Franci, dar afirmă că, în situaţia ei actuală, va fi greu să-l obţină în condiţii favorabile. Şi încheie, mulţumind membrilor consiliului de familie pentru “atitudinea lor amabilă în cursul încercărilor penibile pe care le traversează”.

Această scrisoare se găseşte astăzi în colecţia Muzeului “Casa colecţiilor” din Galaţi, unde este expusă în permanenţă într-o vitrină.

Din păcate, câţiva ani mai târziu “Avenue des Princes” şi-a modificat numele în “Avenue Victor Hugo”, iar numerele au fost schimbate, o dată ce, în anii ’60, aproape o jumătate din bulevard a fost numit “Avenue Robert Schuman”. Cartierul rămâne totuşi unul dintre cele mai elegante din zona Parisului, reputaţia lui mondială fiind accentuată de vecinătatea terenurilor de tenis de la “Roland Garos”.

Osama Bin Laden. Inamicul public numărul unu – pentru unii. Martirul și eroul Islamului – pentru alții. Grație mass-mediei, o planetă întreagă cunoaște astăzi acest nume. Își va găsi el însă locul în Istorie ? Și care va fi acela ? Toate acestea sunt întrebări legitime care își caută răspunsul. Paradoxal însă, într-o lume a unei mass-medii agresive, excesive, informațiile autentice (și nu dezinformările) sunt extrem de puține. S-a scris și se va mai scrie încă mult despre rolul jucat de Bin Laden în campaniile armate ale lumii islamice, dar prea puțin despre ceea ce a însemnat moartea lui, modul în care a fost ”ucis” și scopul acestei ucideri. Qui prodest ? Cui a folosit personajul Bin Laden, cui a folosit imaginea lui în ultimii 10 ani, și cui folosește ”uciderea” lui ?

Probabil că mulți se vor întreba de ce scriu cuvântul ”ucidere” (referitor la persoana lui Osama) în ghilimele. Simplu: pentru că, potrivit unor surse din cadrul Serviciilor secrete americane, Bin Laden e mort din 2001. Astfel, potrivit lui Steve Pieczenik (consultant în cadrul Ministerului Apărării al SUA și secretar de stat adjunct sub trei administraţii diferite, Nixon, Ford şi Carter) acesta declara în aprilie 2002, cu peste nouă ani în urmă, în cadrul emisiunii Alex Jones Show că Bin Laden „era deja mort de luni de zile” şi că guvernul a plănuit să aștepte momentul cel mai oportun din punct de vedere politic pentru a lansa subiectul și totodată cadavrul său. Pieczenik ar fi în poziţia de cunoscător, având în vedere că l-a întâlnit personal pe Bin Laden şi a lucrat cu el în timpul războiului împotriva sovieticilor în Afganistan, pe la începutul anilor 80.

Pieczenik a spus că Osama Bin Laden a murit în 2001, „nu pentru că forţele speciale l-ar fi ucis, ci pentru că medic fiind știu că medicii CIA l-au tratat şi era înscris în registrul secret de informaţii cu sindromul Marfan”, adăugând că guvernul american ştia că Bin Laden decedase dinaintea invadării Afganistanului.

Sindromul Marfan este o boală genetică degenerativă pentru care nu există nici un tratament permanent. Boala scurtează grav durata de viaţă a suferindului.

„El a murit de sindromul Marfan, iar Bush junior ştia despre asta, comunitatea serviciilor și informațiilor secrete ştia despre el”, a declarat Pieczenik, specificând modul în care medicii CIA l-au vizitat pe Bin Laden în iulie 2001 la Spitalul American din Dubai.

„El era deja foarte bolnav de sindromul Marfan, aflându-se pe moarte, așa că nimeni nu a trebuit să-l omoare”, a adăugat Pieczenik, declarând că Bin Laden a murit la scurt timp după atentatele de la 11 septembrie în reședința lui din Tora Bora.

Șocant ?! Deloc ! Orice persoană racordată cât de cât la ”bursa” informațiilor de pe piața serviciilor secrete (cineva care cunoaște pe cineva… știți povestea), a auzit că Bin Laden și cei care îl urmau au fost susținuți de CIA pentru instaurarea regimului taliban (islamic) – cu arme, muniție, logistică și instructori militari, pentru a stăvili invazia sovietică din Afganistan (vă mai amintiți seria Rambo – episodul din Afganistan, nu ? Faza în care Stalone – pardon, ”Rambo” – doboară elicopteru sovietic cu piatra – cam asta îi învățau și ei pe talibani – și iată unde au ajuns – cică oamenii lui Bin Laden au doborât cu praștia turnurile gemene – sau piloții avioanelor, e totuna !!!).

Odată ce ne-am lămurit despre acest lucru, ne punem întrebarea firească: de ce au vrut americanii să își belească un aliat, care i-a ajutat împotriva fostului Inamic Public – Agresorul Sovietic ?!

Răspunsul meu este unul ce corespunde mai multor cerințe și îl califică –ca și ipoteză de lucru – în topul celor mai verosimile variante:

Știm că Imperiul Sovietic a căzut odată cu pherestroika lui Gorbaciov, prilej de mare dezamăgire pentru păpușarii din spatele guvernului SUA, obișnuiți să conducă prin frica față de URSS, sugând bani pentru cursa înarmărilor. Deci trebuia creat urgent un nou inamic public. Islamul era cap de serie. Dar cum să îl faci urât de toată lumea ? Cum să faci înlocuirea ? Stalin, comunismul și KGB-ul fuseseră demonizați de propaganda democrațiilor vestice (pe bună dreptate) pentru crimele din lagărul comunist, teroarea prin care mențineau sistemul, agresivitatea și permanenta amenințare a unei conflagrații atomice. Islamul are sute de milioane de adepți în întreaga lume (ca și comunismul), deci devenea opozabil ”democrațiilor lumii civilizate” cu o singură condiție: să comită un act odios, abominabil, în ochii lumii întregi. Astfel, a apărut necesitatea înscenării unui 11 septembrie, care să demonizeze în direct, în ochii întregii lumi oripilate, terorismul islamic. Dar acest terorism avea nevoie de un nume. Comuniștii au avut liderii sovietici, urâți și temuți și în somn de fermierul neaoș, american. Islamul l-a avut pe Bin Laden. Decesul lui, cauzat de o boală incurabilă, anterior sau ulterior momentului 11 septembrie 2001, contează doar din perspectiva anonimatului. Era ținta perfectă: nu poți căuta și distruge un inamic care nu există. Dar corespundea perfect cerințelor: m[sliniu, asiatic, uscățiv, cu ochi strălucitori, febrili, de om fanatic, subjugat de ideea promovării adevăratului islam în lume, era antiteza perfectă a occidentalului alb, rotunjor și bonom, sceptic, moderat în convingeri și speriat de orice atitudini ferme, ce frizează extremismul.

Manevra a reușit, iar după 11 septembrie 2001 America a depășit în frică, teroare și ură contra Islamului, chiar și frica, teroarea și ura anti-comunistă pe care a trăit-o în perioada Crizei rachetelor cubaneze – din 1962, când tot fermierul își săpa cu frenezie buncăr anti-atomic de teama bombelor nucleare rusești instalate zice-se – în Cuba.

Și astfel a reânceput vânătoarea de fantome, de teroriști himerici, care probabil că nu au existat niciodată, sau dacă au existat, nu au avut nici o legătură cu evenimentele de la 11 septembrie, așa cum dă de înțeles, prea târziu, raportul Comisiei 9/11. Dar răul fusese deja făcut, opinia publică – manipulată de mass-media, credea deja cu tărie în existența terorismului islamic – și în pericolul reprezentat de acesta. Rocada cu pericolul comunist (apus) fusese înfăptuită cu succes !

Totuși, de ce au trebuit să îl ”omoare” pe Bin Laden abia acum ? Și de ce în acest fel ? Fără judecată, împușcat în propria casă, ca un animal ? În condițiile în care până și animalele au drepturi în America, cu tribunale speciale care le ”judecă”, ne întrebăm unde sunt drepturile celui mai urât om de pe planetă ? DE CE ?

Răspunsul este unul complex, și trebuie înțeles din perspectiva arhitecților Noii Ordini Mondiale, a scopurilor urmărite de aceștia. Ca orice eveniment din ultima perioadă, ”uciderea” lui Bin Laden este atât un test de evaluare a opiniei publice mondiale, cât și un pas înainte în dezvoltarea strategiei de tipul ”noi creem problema – ca să îți oferim soluția (ce consitituia de la început scopul în care a fost creeată problema)”. S-au ridicat unele voci care au conexat momentul linșării lui Bin Laden cu cel al haosului prăbușirii monedei americane. Se știe că de câteva luni, numai evenimente extreme (și ciudat de bine – picate la țanc) au salvat economia americană: Japonia a fost lovită de cutremure exact când se pregătea să dea de pământ cu dolarul american la bursă. Acum, taman când China se pregătea să arunce pe piață 3 bilioane de dolari, dornică să treacă pe euro sau orice altceva, America mai ia o gură de oxigen proclamându-și victoria asupra lui Bin Laden. Se știe că la astfel de momente, crește speranța, deci saltă un pic și economia. Probabil că a fost un avertisment și pentru Chinezi. Să vedem ce li se va întâmpla dacă prăbușesc dolarul. Îi invadează marțienii !? Sau să fi fost doar perdeaua de fum care a salvat administrația Obama de colapsul atingerii pragului de împrumut monetar (de la Federal Reserve Bank) – fără acordul Senatului !?

Din perspectiva mea, scopul urmărit a fost altul. Orice individ care a avut acces la o minimă educație, în condiții decente de civilizație, are sentimentul identității sale de om, de cetățean al unui stat, inseparabilă de existența anumitor drepturi – consfințite prin legi naționale și internaționale. Dreptul la viață. Dreptul la o judecată corectă și imparțială. Dreptul la apărare. Până și criminalii cei mai odioși ai regimului nazist au avut dreptul la un proces – înainte de a fi executați. Deci ideea de justiție socială este adânc înrădăcinată în concepția noastră despre justiție. Este rezultatul a milenii de evoluție socială a Umanității, de la lapidarea și masacrarea directă a unui membru al colectivității – până la procesul penal, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare al persoanei inculpate.

Primul pas spre involuție – ca experiment social – s-a făcut cu spânzurarea publică (transmisă în direct în întreaga lume) a altui aliat SUA, liderul irakian Sadam Hussein. Nimeni nu a comentat sălbăticia gestului în sine, fascinația morbidă și satisfacția animalică a mulțimilor dornice de ”liniște”, fericite că planeta a mai scăpat de un dictator dement.

Prin înscenarea uciderii lui Bin Laden, s-a mai făcut un pas către stadiul de animalitate și tribalism. Ucidere directă, a unui om bătrân, lipsit de apărare, fără nici o judecată. Scenariul, grotesc prin însăși maniera în care a fost gândit de către regizorii săi, conține toate elementele unui reality-show de cea mai joasă speță: violență gratuită (uciderea nevestei, care a încercat să îl protejeze cu propriul ei trup), uciderea unui om neânarmat, satisfacția umilirii inamicului (era în pijama, dar avea cusuți bani și numere de telefon în haine). Hmm, nu prea concordă cu imaginea demnă, dârză a unui om total dedicat unei cauze, care a trăit jumătate din viața lui privind moartea în ochi, în pustietatea aridă a munților afgani. Probabil că vom auzi mai târziu că s-a și târât pe jos ca un câine implorând să îi fie cruțată viața !?

Dincolo de satisfacția imbecilă a mulțimilor de americani adunați să ”sărbătorească” asasinarea inamicului public nr. 1 al Americii (în viziunea lor), această bucurie răutăcioasă, inumană, se constituie de fapt  într-un gest de reparație morală, de ”salvare a obrazului” unei americi cu pretenții de macho pe scena politică internațională, rănită în orgoliul ei masculin de atentatele de la 11 septembrie, și care astăzi își vede răzbunată suferința – în cel mai pur stil jidănesc (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), și care ne face să ne punem întrebarea: cât de mult din spiritul creștin al Părinților fondatori ai Americii a mai rămas în acest stat care își proclama credința în Dumnezeu pânăși pe bancnotele de 1 dolar (In God we trust…) !?

Dusă până la ultimele sale consecințe juridice, ”uciderea”lui Bin Laden capătă proporții tragicomice. Să presupunem că eu aș fi unul dintre mulții copii ai lui Bin Laden, rezultat în urma căsătoriei acestuia cu cele 16 neveste legitime pe care le-a avut. Probabil că moștenirea rămasă în urma lui Bin Laden este una substanțială, el fiind un saudit dintr-o familie foarte bogată, cu multe afaceri prospere. Cum fac dezbaterea succesiunii ?!! Mă duc la șeful comandoului, ucigașul tatălui meu, să îmi confirme că l-a ucis ”sigur” pe Ben Laden, că nu există nici o eroare în privința indentității  ”țintei” ?!! Îmi va elibera acesta un certificat de deces al lui Bin Laden ?! Sau să mă adresez spitalului CIA, unde acesta a murit de fapt în 2001 !?

CUM S-A AJUNS AICI !? ȘI DE CE ?

Pentru că acceptând uciderea fără judecată a lui Bin Laden, ipotetica profanare a trupului său – prin aruncarea în mare, deschidem cutia Pandorei, din care zboară în neant și ultima fărâmă de umanitate. Simțul Justiției, al Judecății ne-afectate de pasiunile răzbunării. De acum, oricine va putea omorâ fără judecată, pe loc, pe orice inamic public, suficient demonizat de către mass media. Nu că unii (unde Justiția se dovedește neputincioasă) nu ar merita acest lucru: probabil că mulți români și-ar dori ca un comando justițiar să năvălească în casa lui Nea Nelu – din Primăverii, să îi lanseze o boabă între ochi lui tanti Nina – sărită în apărarea zâmbărețului politruc care ne-a nenorocit tinerețea, pentru ca apoi să îi administreze ”emanatului” trandafiriu un tratament ”cosmetic” marca unității militare din Târgoviște – oferta decembrie 89.

De ce s-ar vrea eliminarea ultimei fărâme de justiție socială din dreptul penal internațional ? Pentru că unii doresc să își dovedească (și să ne demonstreze) că nu suntem altceva (în comparație cu ei) decât niște animale fără rațiune, însetate de sânge și răzbunare. Că putem fi manipulați cum vor ei. Că începând de azi, Umanitate se poate scrie și cu ”u” mic…

rapcea.ro

Mi-am propus încă de anul trecut să scriu un material despre ansamblul simbolic-monumental de la Tg. Jiu, al marelui nostru sculptor, Constantin Brâncuși. Ieri, la întoarcerea din Herculane, am trecut din nou prin Tg. Jiu, prilej de aducere aminte a promisiunii făcute memoriei marelui inițiat și artist pe care poporul român l-a dat Umanității: Constantin Brâncuși.

Pentru cei care nu cunosc viața și opera lui decât din auzite, o astfel de prezentare poate fi utilă. Le poate oferi o ”cheie” de interpretare a creației cu totul deosebite pe care Brâncuși a conceput-o în mod special pentru români. Altfel, opera lui riscă să rămână ceea ce sunt piramidele și Sfinxul pentru egiptenii de azi: un etern mister pentru unii sau o sursă de profit – pentru alții.

Pentru a înțelege ceva din opera unui artist, trebuie să îi cunoști biografia, filosofia, credințele și sistemul de valori după care s-a ghidat în viață. Acestea îți pot oferi repere privind simbolistica folosită în opera sa și modalitatea de exprimare (decriptare) a acesteia.

Exegeza mea asupra vieții și operei lui Brâncuși are ca sursă principală volumul ”Sfântul din Montparnasse” al prietenului său, Peter Neagoe, dar și alte materiale critice și biografice.

Brâncuși provenea dintr-o familie de țărani, creștini pământeni prin definiție. Copilăria și tinerețea sa au fost impregnate de Ortodoxie, dar și de spiritul acelei ”veșnicii născute la sat”, care transpare din opera lui de tinerețe, de o seninătate ce marchează întreaga creație a artistului.

După efectuarea studiilor în România, Brâncuși pornește spre Franța, unde se și stabilește și creează principalele lui capodopere. În contact cu mediul artistic de la Paris, dar și cu principalele curente filosofice ce emulau intelectualitatea vremii, Brâncuși se regăsește în spiritualitatea orientală, în special în budhismul tibetan, ce oferă un sistem filosofico-mistic de un rafinament și o eleganță intelectuală ce produc admirația imediată a sculptorului.

Sinteză și creație a unui întreg subcontinent, budhismul tibetan reprezintă pentru Brâncuși revelația și perfecțiunea unui sistem matematic, ce îi oferă instrumentele ideatice necesare pentru a extrage din lumea arhetipurilor, a unor Adevăruri eterne pe care artistul se străduie să le redea Umanității prin palida lor reprezentare în nemișcarea Materiei.

Munca lui Brâncuși asupra finisării operelor sale este o muncă titanică, alchimică. Zecile de variante pe aceeași temă (tema păsării măiastre spre exemplu) ilustrează această frământare de a ”sublima” un concept, de a medita asupra lui (spre exemplul zborul păsării) până la extragerea esenței zborului, prin neobosita strunjire a metalului, a pietrei, până la esențializarea ideii de zbor.

De la primele reprezentări ale Măiestrei, figurative, cu elemente din folclorul românesc, și până la varianta ultimă a ”păsării”, confundată de vameșii americani cu o elice (datorită formei extrem de aerodinamice, lipsită complet de orice element figurativ, antropomorf sau zoomorf), toate ilustrează o fasonare a ascensiunii, a zborului, care nu evidențiază decât preocuparea intensă a artistului, meditația acestuia asupra ideii de Ascensiune a Materiei către Spirit, cucerită în interior prin meditație, externalizată prin creație.

Desigur, s-au găsit și ”critici” invidioși care au atacat viața intimă a marelui artist, ”dărnicia” cu care acesta satisfăcea (la propriu și la figurat) dorințele mai mult sau mai puțin intime ale unor femei trecute de prima tinerețe, matroane bogate, care îi comandau lucrări, fiind încântate să treacă și prin patul virilului țăran român, pentru care, așa cum chiar el spunea, ”amorul este ca o mâncare. O mănânci, apoi te întorci la muncă”.

Mai era criticat și pentru teatrul jucat față de această clientelă feminină, pentru care fabrica în serie (după sistemul lui Rodin), lucrări facil și rapid executate, după care își lua un aer obosit, se presăra cu praf de piatră peste mâini, față și șorț și prezenta capodopera – la care pretindea că lucrase săptămâni în șir, fără odihnă.

Toate aceste aspecte ne pot face o imagine complexă a unui artist care l-a cunoscut și pe Gurdjieff, celebrul excroc-inițiat, de la care probabil că a preluat metodele de ”subvenționare” a perioadelor în care muncea cu totul implicat la opera sa de finisare interioară și exterioară.

Ansamblul de la Târgu Jiu reprezintă creația târzie a lui Brâncuși, când deja acesta atinsese maturitatea spirituală și artistică ce îi permitea exprimarea liberă, în simboluri perfect stăpânite, a unor Adevăruri arhetipale.

Fără a avea pretenția că dețin adevărul absolut despre opera brâncușiană, îmi permit (din perspectiva cunoscătorului filosofiei și practicilor orientale) o analiză ”în cheie” orientală a Ansamblului de la Tg. Jiu.

În opinia mea, avem de-a face cu o transpunere a temei biblice a pomului Vieții, și a lui Adam Kadmon, omul primordial, omul cosmic.

Să analizăm mai întâi ansamblul Masa Tăcerii – Poarta Sărutului: acest ansamblu figurează Omul Cosmic în alcătuirea sa ideatică, dumnezeiască, de creatură făcută ”după chipul și asemănarea” Creatorului. Avem aici o transpunere a principiului anticului ”ceea ce este jos, este precum ceea ce este sus”, Omul lui Brâncuși fiind o reprezentare ”energetică”, esențializată, a fiziologiei subtile a Creației. Să prezentăm elementele acestei Creații: la Intrare, Poarta Sărutului, de pe mijlocul căreia se continuă cu o alee cu 5 alvelole simetrice (stânga-dreapta) ce se finalizează (după urcarea unor trepte) cu Masa Tăcerii.

Să analizăm acum fiecare element în parte, și corespondențele sale inițiatice. Pentru cei cărora un astfel de demers le este străin, le recomand spre lectură lucrările lui Vasile Lovinescu (dintre care cea mai importantă în această direcție, eu o consider a fi ”Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești”).

Poarta Sărutului: este reprezentarea centrului creator al ființei. Baza pătratică a acestei lucrări exprimă în limbaj ocult centrul rădăcină muladhara chakra din tradiția yoghină. ”Poarta” ca și simbol universal, semnifică poarta de intrare în manifestare a tuturor ființelor vii, vaginul prin care toate vin în Existență, fiind marcată – în acest sens, pe fiecare latură a coloanelor porții, simbolul yoni-ului (al organului sexual feminin), cercul tăiat în două, care simbolizează totdată – prin înscrierea în cerc, și unitatea în creație a principiilor masculin și feminin, aflate într-o permanentă fuziune. Fiecare latură (stângă și dreaptă) a coloanelor porții, este formată la rândul ei din 4 coloane figurate ca baze-colțuri, ce sugerează stabilitatea și forța picioarelor unui elefant, dar și pătratul ca bază a Creației.

Capitelul ce unește cele două coloane ale Porții, are figurate 16 bucle, împărțite la rândul lor în 32 de segmente – pe lungime, și 4 bucle, respectiv 8 segmente, pe lățime, ce au deasupra 3 Spații – figurate astfel prin linii de delimitare. Avem de-a face cu o reprezentare ”iconografică” – în stilul anticilor (care figurau textele ”misterelor” prin tainice hieroglife pe capitelurile intrărilor în ansamblul arhitectonic unde se oficiau Misterele), a ”mesajului” esențial al ansamblului. Cele 16 spații segmente corespund mantrei (cuvântului magic) din 16 foneme a Logosului Divin în aspectul său de Armonie și Frumusețe, cu polaritățile de rigoare. Pe lateral, sunt redate simbolic cele 4 silabe ale formei scurte ale mantrei de pe frontispiciu, cu aceeași dubletă a polarităților.Cele 3 Spații figurate deasupra acestor silabe sacre, ce sunt cheia Creației oricărei ființe, simbolizează cele 3 Lumi, fizică, astrală și cauzală, în care se manifestă suveran Logosul Divin. Forma vălurită a acestei continuități de arcuri de cerc duce cu gândul la ”Apele” Creației Primordiale, deasupra cărora Duhul Sfânt sufla, în ziua Întâi a Creației. Duhul Sfânt, ca element germinativ al Creației, este figurat prin multitudinea de mici sfere tăiate în jumătate (în partea imediat de sub elementul final - acoperitor al Porții), figurate în jos cu semnul unei săgeți ce indică Coborârea Creatorului în Creație. Partea superioară a Porții (elementul masiv, fără nici un element grafic), ce acoperă poarta, răsfrângându-se ca un acoperământ peste aceasta, pe întreaga ei suprafață, reprezintă Absolutul Divin Nemanifestat, starea de transcendență a Dumnezeirii, Neființa din care totul a venit întru Ființă. Ete un element comun, ce apare și la Masa tăcerii și are același simbolism al transcendeței divine.

Aleea centrală – unește Poarta Sărutului cu masa Tăcerii: Ea simbolizează axul ființei, Muntele Meru al Universului, Copacul Igdrasil din mitologia Nordică, ce își avea rădăcinile în haos și crengile în Ceruri. În microcosmosul ființei umane, această alee semnifică shushumna nadi, canalul central ce leagă între ele toate palierele energetice, de la cel vital până la cel al contactului cu Dumnezeirea.

La intervale matematic calculate, regulate, simetric amplasate (stânga dreapta), se află 5 alcovuri dreptunghiulare, în care se află amplasate câte 3 ”scaune”. Cele 5 alcovuri polar distribuite (10 în total) reprezintă cele 5 elemente subtile ale Creației (cele 5 tattve: pământ, apă, foc, aer, ether). Prin amplasarea lor de-a stânga și de-a dreapta aleii centrale, ele sunt figurate ca fiind simultan, pe orice nivel al Creației, ca având atât natură feminină (yin) cât și masculină (yang). Fiecare dintre aceste manifestări ale energiei Creației – sub forma ”elementelor” subtile, cunoaște, în fiecare polaritate, alte 3 forme esențiale de manifestare: cele 3 guna-e sau stări: rajas (activă), tamas (pasivă) și sattva (armonioasă).

Forma scaunelor din aceste 5 manifestări ale ”cărămizilor” Creației este una diferită de cea a ”scaunelor” dimprejurul Mesei Tăcerii. Baza celor două jumătăți ce formează scaunul nu este cercul- respectiv sfera, ci… piramida stilizată, cu laturile superioare arcuite, simbol al sublimării bazei pătratului (materialității) către atemporalitatea și transcendența punctului din vârf. Forma scaunelor, obținută prin suprapunerea în vărf a celor două jumătăți piramidale, sugerează existența în Timp a acestei Creații, prin figurarea imaginii clepsidrei, ca metaforă a cronologiei, a măsurării Timpului.

Treptele: aproape neobservate, cele 6 trepte delimitează 7 nivele (primul – pe care se află Poarta Sărutului și cele 10 alcovuri, apoi încă 5 și ultimul, cu Masa Tăcerii), ce simbolizează cele 7 nivele ale existenței în sistemul oriental al celor 7 chakre, veritabile niveluri de vibrație ale Cosmosului.

MASA TĂCERII: Înspre Jiu, avem amplasată masa tăcerii, o masă înconjurată de 12 scaune. Masa, de formă circulară, are baza mai mică, iar ”blatul”, mai mare. Scaunele, sunt formate fiecare din jumătăți de sferă suprapuse. Ca și formă de exprimare, nu vom găsi aici decât cercul, prefigurare în plan orizontal al Sferei ca formă ce reprezintă Perfecțiunea. Masa tăcerii reprezintă punctul final al călătoriei inițiatice, în care creatura își întâlnește Creatorul. Tăcerea – de dincolo de limbaj, exprimă inefabilul comuniunii cu Dumnezeu. Masa, ca simbol euharistic, are un dublu înțeles: simbolizează pe de-o parte, în decodificare a mesajului în ”cheie” creștină, Cina cea de Taină, mereu reânnoită în cugetul misticului ce se hrănește prin excelență, cu Singele și Trupul Mântuitorului, la Masa Vieții, cu cei 12 apostoli figurați de cele 12 scaune.

În ”cheie” orientală, Sfera Dumnezeirii, aflată în centrul Existenței, figurează Dumnezeirea din care totul purcede – și în care totul se reântoarce. Cele 12 scaune sunt prefigurarea unor Taine ale secvențialității modului inefabil în care Absolutul, din necuprins, imperceptibil și de neexprimat, devine gradat materie, timp și formă (cele 12 kali-uri).

Coloana Infinitului, acest Pom al Vieții în interpretare creștină, are, în ”cheie” orientală, accepțiunea reprezentării ciclurilor creației. 32 de piamide stilizate, cu laturile superioare arcuite, ce prefigurează 16 ”creații și resorbții” ale Manifestării.

Așa cum spuneam, de pe un cub (reprezentare perfectă a bazei, a materiei),  – de la baza feței pătratice a cubului (ca reprezentare a ”rădăcinii” materiei), pornește năzuința de ascensiune, de sublimare, în curbă armonioasă, către punctul central, de trecere în Nemanifestare și Atemporalitate, a Creației. Apoi, după un ”moment” a-existențial, ciclul creației se reia, către baza pătratică, către ”manifestarea” năzuinței divine spre materie; urmat iarăși de năzuința de resorbție către punctul a-temporal, a-spațial. Și tot așa, în Infinit…

O astfel de Creație, ce poartă încifrată în ea înțelesuri adânci, precum basmele din bătrâni, ne atinge și ne tulbură, chiar dacă nu o înțelegem cu mintea. Ea poartă un mesaj, de dincolo de Lume, pentru sufletul Viu din fiecare dintre noi. Sub impactul acestui mesaj, ceva se trezește și vibrează în privitor. Este imboldul spre Trezire, ce deschide poarta către Eternitate, pe care misticul Brâncuși îl adresează peste veacuri, fiecărui copil al Neamului Românesc.

rapcea.ro

Marius Mioc [blogul lui Marius Mioc] [articolele acestui autor]

În regimul comunist de tristă amintire, dacă furai cîteva mii de lei de la stat puteai ajunge la închisoare. E ceea ce a păţit distinsul domn Gelu Voican Voiculescu, fostul viceprimministru FSN-ist din decembrie 1989, mai apoi ales al poporului (senator) şi reprezentant al naţiunii (ambasador al României) în ţări arabe (în perioada preşedinţiei lui Ion Iliescu).

În democraţie, datorită legii 221/2009, poţi cere despăgubiri pentru suferinţele în perioada comunistă. Este ceea ce a făcut Gelu Voican Voiculescu, în prezent pe rolul Tribunalului Bucureşti existînd dosarul 63354/3/2010 în care domnia sa cere 748000 de euro de la statul român ca plată pentru prigoana din perioada comunistă. Cea mai mare parte a acestei sume e cerută pentru zilele de închisoare pe care fostul viceprimministru le-a suferit. Dacă în comunism pentru cîteva mii de lei puteai face închisoare, în democraţie pentru o cerere frauduloasă de cîteva sute de mii de euro riscul este minim. Presupunînd că frauda e descoperită, rezultatul e cel mult respingerea cererii.

Am prezentat deja declaraţia olografă în care Gelu Voican Voiculescu recunoştea singur, în 1985, că s-a făcut vinovat de falsificare de deconturi (linc). Prezint acum şi referatul de terminare al urmăririi penale în această cauză, pentru ca cititorii să înţeleagă cît mai exact motivele pentru care fostul viceprimministru şi reprezentant al neamului, acum cadru de nădejde al Institutului Revoluţiei Române, a stat la închisoare. [Continuare →]

Marius Mioc [blogul lui Marius Mioc] [articolele acestui autor]

Legea 221/2009 a fost emisă pentru a da posibilitate celor prigoniţi politic în perioada comunistă să ceară despăgubiri de la stat (posibilitatea de a cere despăgubiri pe legea comună despre detenţia pe nedrept prescriindu-se, cum a constatat Vasile Paraschiv, căruia cererile i-au fost respinse – linc). Unul dintre cei care se pretinde prigonit politic de comunişti este domnul Gelu Voican Voiculescu (“Călugărul”, “Viorel”, “Voicu” sau “Voica” în dosarele securităţii), viceprimministru în primul guvern revoluţionar instalat în decembrie 1989, fost senator FSN, fost ambasador, azi consilier la Institutul Revoluţiei Române (era secretar al acestei instituţii într-o vreme, dar în “România Liberă” din 28 ianuarie 2011 spune că ar fi acum consilier; n-am verificat). Domnia sa a cerut recent 748000 euro despăgubiri de la statul român (“România Liberă” din 28 ianuarie 2011 – linc) pentru suferinţele îndurate în perioada comunistă (dosar 63354/3/2010 aflat pe rol la Tribunalul Bucureşti – linc, termen 6 iunie 2011, dosar în care am introdus o cerere de intervenţie). Principala suferinţă este că odiosul regim l-a băgat la închisoare (408 zile de detenţie, apreciate de Gelu Voican Voiculescu la 408000 euro despăgubiri – linc), iar ca suferinţă secundară ar fi faptul că a fost urmărit de securitate. Chiar în zilele fierbinţi ale revoluţiei dumnealui a intervenit la televiziune cerînd să se facă dreptate celor care au fost băgaţi de odiosul regim comunist în închisoare camuflaţi sub infracţiuni de drept comun (linc), tagmă din care se pretinde că şi dînsul face parte.

Ştim ce spune Gelu Voican despre condamnarea sa acum, iar cu ajutorul CNSAS am aflat ce spunea atunci, în 1985, cînd a ajuns la închisoare. Cred că şi pentru dumneavoastră, dragi cititori, va fi interesant să aflaţi ce declara domnul Gelu atunci. [Continuare →]