Asociaţia Pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor (APADAR), organizează în ziua de joi, 23 iunie 2011 intre orele 18.00 – 19.00 un miting la Președenția României – Palatul Cotroceni, Bulevardul Geniului nr. 1-3, intrarea dinspre Parcul Leu.
Scopul adunarii publice: Cerem Președintelui României, Traian Băsescu, să refuze cererea premierului israelian Benjamin Netaniahu privind susținerea statului Israel la ONU in problema recunoașterii Statului Palestina.
Se va depune un memoriu de către reprezentanții asociației.
Persoanele interesate sunt invitate să participe in număr cât mai mare. Românii trebuie să arate președintelui Traian Băsescu că nu sunt dispuși să fie părtași la crimele comise de evrei împotriva poporului palestinian.
RECUNOAȘTEREA UNUI STAT PALESTINIAN PE GRANIȚELE TERITORIALE DIN 1967, CU CAPITALA ÎN IERUSALIMUL DE EST ESTE ADEVĂRATA SOLUȚIE A OPRIRII RĂZBOIULUI DIN PALESTINA.
Amintim faptul că Premierul israelian, Benjamin Netanyahu, incearca sa castige sustinere din partea statelor est-europene impotriva recunoasterii statului palestinian.
Netanyahu va avea intalniri cu oficialii din Romania si Bulgaria, in acest sens, in doua saptamani, iar, ulterior, si cu cei din Polonia si Ungaria, relateaza The Jerusalem Post.
Cele patru tari sunt considerate a fi printre cele mai importante aliate ale Israelului in Europa, iar prim ministrul israelian intentioneaza sa consolideze aceste relatii.
Israelul incearca sa gaseasca minim 60 de tari care sa voteze impotriva recunoasterii Palestinei.
Vizita lui Natanyahu in Romania si Bulgaria va avea loc dupa o vizita in Italia. De altfel, premierul italian, Silvio Berlusconi, a declarat deja ca Italia nu va sustine statul palestinian.
De asemenea, cancelarul german, Angela Merkel, a spus, marti, in timpul unei intalniri cu presedintele american, Barack Obama, ca Germania, ca si SUA, se opune Palestinei.
Romania spune NU CRIMELOR NAZISMULUI SIONIST
Trăim „vremurile de pe urmă“?!
Alexandra Zărnescu
Cei mai mulţi dintre noi care mai intrăm, din când în când, prin librării, nu putem să nu observăm producţia în continuă creştere de cărţi care tratează subiecte din domeniul spiritualităţii, ocultismului, magiei şi parapsihologiei. Din experienţa mea cu oamenii din jur, constat că există un interes tot mai mare şi o aplecare către studiul disciplinelor esoterice. Nu consider că acest interes este condamnabil, însă mi se pare îngrijorător faptul că informaţii odinioară secrete şi păstrate pentru iniţiaţi sunt acum înşirate pe toate rafturile şi tarabele. Evident că, odată cu supraabundenţa de materiale, au apărut, ca ciupercile după ploaie, tot felul de „clarvăzători“, „vindecători“, „lucrători cu lumina“ şi „trimişi ai Domnului“, care au creat o adevărată „industrie a spiritului“, prin care seduc şi prostesc naivii sau oamenii disperaţi.
Mărturisesc faptul că subiectele enumerate mai sus mă interesează şi mă fascinează de când mă ştiu, la fel ca şi filmele SF, fapt care m-a determinat şi pe mine să mă informez pe cât posibil asupra lor, însă doar ca hobby. De aceea, îmi asum fiecare cuvânt atunci când îmi permit să contest, în unele cazuri, capacităţile şi, mai ales, buna intenţie a unora dintre aceşti „iniţiaţi“, care sar în ajutorul nostru la fiecare pas – evident, contra unor taxe piperate. Cei mai mulţi dintre aceşti „vraci“ servesc naivilor ca argument sintagma „legea karmei“, explicându-le victimelor lor inocente că, dacă ei, „vindecătorii“, nu renunţă să le ceară „arginţii“, este pentru că le fac un mare serviciu pacienţilor/clienţilor; anume, cică e de preferat să li se plătească serviciile, în teancuri de bani, pentru că astfel pacientul îşi plăteşte, chipurile, în cel mai uşor mod, păcatele din viaţa aceasta sau din cele anterioare, iar dacă „păcătosului“ nu i se pare „echitabil“, ar putea contracta vreo boală gravă sau s-ar abate asupra lui şi a familiei cine ştie ce tragedie ca expresie a nu-ştiu-cărui-bestem-ancestral, aşa că, fireşte, oricine ar prefera să scape atât de uşor, doar dând banu’ contra iertării păcatelor şi a „arderii karmei“. Iar un al doilea argument, la fel de important – în optica acestor impostori –, este acela că, pentru a ne înlesni evoluţia, trebuie să renunţăm la raţiune, dacă se poate complet, deoarece prea multă minte strică, dezvoltând în exces ego-ul; şi, evident, strică şi socotelile „maeştrilor“, pentru că, dacă v-aţi pune întrebări cu privire la veridicitatea doctrinelor debitate şi a calităţilor lor spirituale, aţi trage anumite concluzii care nu i-ar avantaja prea mult pe „trimişii Domnului“, determinându-vă să renunţaţi la vizitele în cabinetele lor aducătoare de venituri oneroase şi, deci, nedeclarate. Aşadar, oameni buni, lăsaţi raţiunea deoparte, pentru că degeaba v-a dat-o Creatorul, urmaţi orbeşte tot ce vă spun aceşti şmecheri, care au răsărit ca ciupercile după ploaie. Dacă unii oameni de bunăcredinţă vă atrag atenţia că aţi luat-o pe o cale greşită, lăsaţi-i să vorbească, pentru că, oricum – pretind „vracii“ noştri –, „nu înţeleg“ rostul lumii şi al vieţii şi nu sunt ei capabili să discearnă capacităţile „vindecătoare“ pe care le are guru. Păi nu?
[Continuare →]
Începând de astăzi, membrii AVMR intră în greva foamei pe temen nelimitat, pe terenul din fața Teatrului Național din București
Doar doi mineri au fost găsiți vinovați…
După 21 de ani de la evenimentele sângeroase petrecute între 13-15 iunie 1990, în Piața Universității, Asociația Victimelor Mineriadelor își caută încă dreptatea în instanță. Președintele acesteia, Viorel Ene, a declarat pentru ziarul “Puterea”, că, din punctul lor de vedere, pentru acțiunile represive de atunci, soluțiile de neîncepere a urmăririi penale date până acum în acest dosar și „spălarea” criminalilor se fac vinovați: Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Dan Voinea, Traian Băsescu și Laura Codruța Kovesi. Totodată, la începutul acestei săptămâni, în prima zi lucrătoare, Asociația va depune la Parchetul General, militar și civil o cerere de redeschidere a dosarului mineriadei din iunie 1990, conform plângerii penale formulate în 18.02.1997, ale cărei principale capete de acuzare sunt: genocid și rele tratamente aplicate victimelor mineriadei, fapte care, conform Codului penal sunt imprescriptibile. Avocații părții vătămate spun că în privința măsurilor luate de autoritățile de la acea vreme se întrunesc elementele constitutive ale genocidului, întrucât, odată cu declanșarea violențelor de atunci, a avut loc și un pogrom împotriva țiganilor, care erau prinși și bătuți, deși nu se aflau în zona conflictului, ci în cartiere, fiind vorba de acțiuni îndreptate împotriva unei comunități și chiar de incitare la război civil. Membrii AVMR mai sunt nemulțumiți pentru faptul că, în cele peste două decenii scurse de la mineriada din 13-15 iunie, nu au fost trași la răspundere decât doi mineri și doi ofițeri de la „doi și-un sfert”, care ar fi substituit 70.000 de dolari din locuința lui Ion Rațiu și maistrul miner Domokos, cel care a vrut să-i taie capul lui Marian Munteanu.
Crucea comemorativă a mineriadei a fost dosită de către Primărie
Până la ora actuală, pentru morții și răniții de atunci, nu a fost nimeni tras la răspundere. Începând de astăzi, 13 iunie, pe termen nelimitat, membrii AVMR vor intra în greva foamei pe terenul din fața Teatrului Național, până când instanța de judecată va proceda la redeschiderea dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990. „O altă nemulțumire a noastră este mutarea crucii de marmură, comemorativă, «In memoriam 1990», de către Primărie, pentru că «nu dădea bine» în fața monumentului cu personajele lui Caragiale din fața Teatrului National. Monumentul a fost așezat fără fundație, între niște boscheți, într-un loc mai puțin vizibil și cel mai probabil va cădea sau va intra în pământ. În locul lui a apărut o altă cruce, asemănătoare celor din cimitir, dedicată lui Cristian Pațurcă și care nu își are locul aici,” spune Viorel Ene.
Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica "Secante romanesti]
Maureilhan este un mic sat din departamentul Herault, în inima regiunii Languedoc din sud-estul Franţei. Un sat cu mai puţin de 2000 locuitori, aflat la jumatatea drumului dintre Béziers şi Narbonne pe care majoritatea turiştilor îl traversează în viteza maşinii, de-a lungul departamentalei 612, care în acest loc reprezintă o linie dreaptă pe harta zonei.
Însă, ca mai întotdeauna în această regiune, cel care are curiozitatea de a se opri şi a cerceta, poate descoperi în inima satului câteva străduţe strâmte, numite “androunes” în limba occitană. Ele conduc ori la o biserică, Sainte Baudile, decorată cu nişte cariatide având o formă originală, sau spre castelul construit în secolul XVI, care domină satul cu cele patru turnuri impunătoare.
Maureilhan, un satulet din Languedoc, intre Mediterana si Cevennes
Însă turistul în căutarea specificului local ar putea descoperi că în acest punct minuscul de pe harta Franţei s-au născut câteva personalităţi de talie europeană.
Cel care a avut în lunga lui carieră ştiinţifică şi literară cel mai amplu răsunet internaţional a fost celebrul matematician, astronom şi geofizician francez Jean-Jacques Dortous de Mairan (1678-1771).
Biografia lui oficială menţionează naşterea sa pe 26 noiembrie 1678 la Béziers, însă, după cum afirmă Raymond Ros în lucrarea “Pages d’Histoire Biterroise”, el s-ar fi născut mai degrabă în proprietatea numită “La Trésorière” din comuna Maureilhan.
Dortous de Mairan, descendentul unei familii din mica nobilime, a rămas orfan de tată la numai patru ani. Însă mama lui a remarcat repede talentul tânărului Jean-Jacques pentru latura ştiinţifică şi literară.
La vârsta de 16 ani, Dortous de Mairan a început să urmeze cursurile liceului din Toulouse şi se pare că la sfârşitul studiilor traducea în mod curent operele clasicilor în limba greacă.
La vârsta de douăzeci de ani, el pleacă la Paris, unde timp de patru ani îşi dedică activitatea studiului matematicii şi fizicii. Reîntors la Béziers, Jean-Jacques trimite între 1715 şi 1717, diferite memorii Academiei din Bordeaux, care sunt distinse cu premii, de trei ori. Este primul pas dintr-o briliantă carieră ştiinţifică.
În 1718, el este primit ca membru asociat al Academiei de Ştiinte din Paris unde, după şase luni, devine membru activ, iar după 12 ani, “secrétaire perpétuel”, adică preşedintele celei mai prestigioase adunări a savanţilor francezi.
Tot el a creat în 1723, în oraşul său natal, Academia din Béziers, chemată să dezvolte interesul pentru ştiinţă în această regiune.
În continuare, Jean-Jacques Dortous de Mairan a devenit membru al Societăţilor regale din Londra, Edimburg şi Uppsala, a Academiei din Sankt Petersburg, a Institutului din Bologna, al Academiei din Rouen etc.
Dortous de Mairan este readus in atentia contemporanilor de un recent colocviu
Dortous de Mairan ducea, în paralel cu activitatea ştiinţifică, în domeniul geometriei, fizicii, astronomiei, şi o corespondenţă susţinută pe teme filosofice cu nenumăraţi oameni de cultură din întreaga Europă. Printre ei, se numărau figuri ilustre precum: Euler, Fontenelle, Montesquieu, Rousseau, Voltaire etc. Până astăzi, au fost regăsite mai bine de 480 scrisori, trimise sau primite de Dortous de Mairan către sau dela mai bine de cincizeci de savanţi din toate colţurile Europei. Chiar şi vreo câteva zeci care se află în biblioteca Universităţii din Lvov, în Ucraina!
Despre calităţile savantului şi ale omului de ştiinţă, altă celebritate literară, Abel-François Villemain (1790-1870), spunea:
“Spiritul său, nu mai puţin vast decât pătrunzător, era înclinat spre toate domeniile. În fine, Mairan este peste tot un delicat observator, un filosof inventiv, un scriitor precis, elegant şi cu bun gust. Voltaire care, în ardoarea studiilor matematice, consultase deseori acest maestru abil, i-a purtat întotdeauna o înaltă stimă, fără a îndrăzni totuşi să-l prefere lui Fontenelle, ale cărui defecte Mairan nu le are, dar are latura picantă şi graţia.”
În acelaşi timp, Dortous de Mairan era un asiduu participant la reuniunile saloanelor literare din Parisul secolului XVIII. Aceste locuri de întâlnire, unde se regăseau oameni de cultură, de ştiinţă, înalte feţe bisericeşti sau politicieni, sunt un fenomen caracteristic al vieţii sociale franceze între secolele XVI şi XIX. Animate de femei de înaltă cultură care, sub o aparenţă oarecum frivolă însă de cele mai multe ori intelectuale moderne, se străduiau să depăşească în general convenţiile sociale, aceste “saloane literare” au jucat un rol major în propăşirea ideilor avansate, uneori chiar revoluţionare. De cele mai multe ori, aceste animatoare culturale erau chiar şi scriitoare; în tot cazul, ele întreţineau o vastă corespondenţă cu tot ce Europa acelor vremi număra ca spirit deschis sau înclinat spre o inventivitate artistică şi literară. De aceea, aceste saloane au exersat o influenţă considerabilă asupra obiceiurilor sau tendinţelor, tot atât de bine sociale, cât şi literare.
Printre saloanele cele mai reputate ale secolului XVIII, probabil epoca de glorie a acestei mode, un fel de revanşă intelectuală a genului feminin asupra Academiei, unde ele n-au fost admise decât două secole mai târziu, se număra şi cel dirijat de Marie-Thérèse Geoffrin.*
Mme Geoffrin, născută Rodet, la Paris în 1699 şi decedată în acelaşi oraş în 1777, era o femeie extrem de abilă şi inteligentă, însă de origine modestă. Fiica unui “valet de chambre” al Delfinei la Versailles, Marie-Thérèse nu a beneficiat, în copilărie, de o educaţie excepţională. Însă bunica ei -Marie-Thérèse şi-a pierdut părinţii foarte tânără-, Mme Chemineau, care a crescut-o, a învăţat-o arta conversaţiei.
Din fericire, la numai 14 ani, Marie-Thérèse s-a căsătorit cu locotenent-colonelul Pierre Geoffrin din miliţia pariziană, care era unul dintre principalii acţionari la “Manufacture Royale de Glaces et Miroirs”.
Mme Geoffrin este prezenta printr-o statuie pe fatada primariei din Paris
Această poziţie i-a asigurat tinerei Mme Geoffrin o situaţie materială excelentă şi i-a dat ideea de a deschide un salon literar. Dar, mai întâi, Marie-Thérèse s-a format frecventând salonul ţinut de Mme Trencin, unde fusese prezentată de secretarul general al Academiei, Fontenelle, cel care l-a precedat pe Jean-Jacques Dortous de Mairan. De altfel, Mme Geoffrin urma să preia invitaţii Dnei de Trencin, după moartea acesteia, în 1749.
Profitând de decesul soţului ei, care nu vedea cu ochi buni aceste cheltuieli inutile, dar care i-a lăsat o avere considerabilă, Mme Geoffrin, la mai bine de 40 ani, deschide un salon literar de două ori pe săptămână. Acest loc de întâlnire monden urma să funcţioneze pâna în 1777, anul decesului animatoarei lui.
Se adunau acolo, în jurul unei mese bogat înzestrate şi elegant servite, tot soiul de oameni politici, artişti sau feţe bisericeşti, la fel ca şi în majoritatea saloanelor epocii. Însă originalitatea celui creat şi dirijat cu o mână de fier de Mme Geoffrin consta în două aspecte.
Mai întâi, faptul că salonul era deschis artiştilor, nobililor, oamenilor de afaceri, dar şi străinilor de vază în post sau în trecere prin Paris.
Mai apoi, organizarea seratelor care prevedea reuniunea artiştilor, pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor în fiecare luni; oamenii de ştiinţă, savanţii şi filosofii, precum şi feţele bisericeşti, erau invitaţi miercuri.
Printre invitaţii de miercuri se numărau Diderot, d’Alambert, Dortous de Mairan, Malesherbes, Marmontel, Maupertuis, Voltaire, Montesquieu, Raynal, Caylus etc. Toţi aceşti invitaţi erau primiţi la masa de seară, foarte bogată, dar persoanele făcând parte din înalta aristocraţie sau străinii nobili puteau rămâne la supeu, care era de o mare simplicitate. Cu o mare abilitate, Mme Geoffrin reunea personalităţi cu puncte de vedere apropiate, care făceau parte din aceeaşi lume, evitând astfel eventualitatea unor conflicte de opinii. În acelaşi timp, Mme Geoffrin ştia să joace rolul voit discret al persoanei de cultură, care nu afişează o bogăţie ostentativă de parvenit, în mijlocul unei aristocraţii de sânge sau de spirit!
Apartamentele ei erau decorate modest, cu mobile sau draperii de gust clasic, care puneau însă în valoare tablourile expuse: tot atât de bine pânze ale artiştilor clasici, cât şi operele contemporanilor pe care le comanda cu regularitate, în funcţie de talentele pe care le descoperea şi a gustului ei sigur. Tot ea îşi manifesta preferinţele expunând numeroase obiecte din porţelan de Meissen sau de Sèvres, pe atunci devenite foarte la modă.
Rolul ei de ferment intelectual, pe care l-a jucat timp de un sfert de secol, a condus, între altele, la dezvoltarea ideilor ce au dat naştere fenomenului numit mai târziu “le siècle des lumières”. Ea a subvenţionat parţial chiar şi editarea “Enciclopediei” lui Diderot şi d’Alembert.
Pe plan internaţional, în afară de legătura particulară dezvoltată cu puterea imperială a Mariei Tereza, merită să menţionăm schimburile de scrisori cu regele Suediei Gustav III şi, mai ales, cu ţarina Ecaterina II a Rusiei şi cu viitorul rege Stanislas II al Poloniei.
* * *
O imagine interesantă, dacă nu şi autentică, a ambianţei ce domnea în salonul literar ţinut de Mme Geoffrin, este redată de tabloul “Lecture de la tragédie de Voltaire “L’Orphelin de la Chine”, dans le salon de Mme Geoffrin en 1755″, semnat de Anicet Charles Gabriel Lemonnier şi care se găseşte azi în castelul dela Malmaison.
Celebrul tablou reprezentand salonul tinut de Mme Geoffrin ( de Mairan, al treilea din dreapta, in randul doi, cu vesmantul cafeniu)
Acest tablou, comandat în 1814 de către Joséphine de Beauharnais, prima soţie a lui Napoleon I, este, în fond, o antologie a filosofilor, artiştilor şi savanţilor care au trăit în acel “siècle des lumières”.
De fapt, această compoziţie este o “făcătură”, pentru că personajele prezentate aveau puţine şanse de a se întâlni în acel loc şi în acel moment în salonul din hotelul particular din rue Saint Honoré la Paris, unde Mme Geoffrin primea în fiecare săptămână. Interesul principal al acestui tablou rezidă însă în faptul că el este însoţit de o planşă explicativă care reproduce silueta personajelor cu numere ce indică identitatea fiecăruia dintre ele. Astfel, în afara celebrităţilor precitate şi a nenumăratelor altele, putem recunoaşte în extremitatea din dreapta a tabloului, portretul lui Jean-Jacques Dortous de Mairan.
Şi totuşi, un personaj sau chiar câteva care ne-ar putea interesa, nu apar în această compoziţie.
Mai întâi, cea a lui Octaviano du Guasco, numit şi “abbé du Guasco”. Acesta, născut în 1712 în Savoia italiană, după ce a făcut studii de teologie şi a devenit preot, a sosit la Paris în 1738.
Aici, du Guasco, personaj remarcabil prin inteligenţa, dar şi prin ambiţia lui, încearcă prin toate mijloacele să pătrundă în inima înaltei societăţi pariziene.
În fişele poliţiei franceze apare comentariul precum că “se ocupa cu diferite meserii şi era tot timpul cu străini şi ambasadori”.
Aşa se face că biografii lui menţionează:
“El s-a ataşat de Démétrius Cantemir, fost voievod moldovean în slujba lui Petru cel Mare, despre care vorbea în “Istoria Imperiului Otoman” publicată în 1743″, şi că “Octaviano du Guasco avea intenţia s-o traducă în italiană, pe când Cantemir voia, pe partea lui, ajutorul lui Guasco pentru a traduce “Les lettres persanes” în limba rusă.”
Această afirmaţie conţine un număr de inexactităţi, dar şi un sâmbure de adevăr.
Mai întâi, Dimitrie Cantemir, în 1743, era mort deja de 22 ani! Şi nici nu pusese vreodată piciorul la Paris.
În schimb, fiul său, Antioh Cantemir, ambasador al ţarului pe lângă regele Franţei, s-a zbătut pentru a traduce şi publica opera tatălui său atât la Berlin în 1734, cât şi la Paris în 1743.
E drept că Octaviano du Guasco a fost un personaj straniu. Prieten intim cu Montesquieu, pe de o parte, el a reuşit, pe de altă parte, să se facă urât de personalităţile saloanelor pariziene. În special, el a fost eliminat de Mme Geoffrin din cercul invitaţilor ei. După ce s-a întors, în 1761 la Verona, el a publicat “Les lettres familières” de Montesquieu, care făcea în această lucrare numeroase afirmaţii severe la adresa patroanei salonului literar parizian. Acest eveniment a creat un scandal considerabil la vremea lui şi a devenit, mai apoi, o adevărată “afacere politică”.
Adrian Irvin Rozei, La Bastide Vieille, lângă Maureilhan, mai 2011
_______
Nota:
*O expoziţie dedicată acestei personalităţi europene de vază din secolul XVIII, cu titlul “Mme Geoffrin, une femme d’affaire et d’esprit” este anunţată între 27 aprilie şi 24 iulie 2011 la “Maison de Chateubriand” dela “Vallée aux Loups”, în sudul Parisului.
(Va urma)
Fam. Şerban Manu şi Editura Mica Valahie organizează o manifestare prilejuită de împlinirea a 50 de ani de la moartea în închisoarea Aiud a lui George Manu, personalitate marcantă a culturii şi ştiinţei româneşti, un luptător al Mişcării de Rezistenţă Anticomunistă după 1945.
(15 votes, average: 4.80 out of 5)
Loading ...
(15 votes, average: 3.87 out of 5)
