Asociaţia Pro-Vita – Bucureşti a transmis ieri un punct de vedere privind proiectul de lege pentru modificarea Legii 273/2004 privind regimul juridic al adopţiilor, propus pentru dezbatere publică de Oficiul Român pentru Adopţii (ORA).
Organizaţia apreciază că, în general, proiectul de lege va avea ca efect modernizarea şi revizuirea în sens pozitiv a principiilor care stau la baza adopţiei şi eficientizarea generală a procesului adopţiei. Totuşi, Asociaţia Pro-vita insistă cu prioritate asupra a două aspecte.
Primul este acela că mediul ideal pentru dezvoltarea copilului este mediul familiei tradiţionale – nucleară, monogamă, heterosexuală, formată din doi părinţi, mamă şi tată, uniţi prin căsătorie. Astfel, autorităţile ar trebui să acorde prioritate la adopţie cuplurilor căsătorite.
Potrivit Constituţiei României, unul din cele mai importante drepturi ale copilului, este de a fi crescut, educat şi instruit de către ambii părinţi care sunt căsătoriţi. Totodată, noul Cod Civil prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi (bărbat şi femeie) precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor.
În acelaşi context, Asociaţia Pro-vita “salută în mod special modificarea prevăzută la art. I, alin. 4, privind interzicerea expresă a adoptării împreună de către două persoane de acelaşi sex.”
Al doilea aspect subliniat este reluarea adopţiilor internaţionale, propusă în proiectul de lege. Asociaţia Pro-vita nu sprijină, de principiu, adoptarea copiilor de către cupluri din afara României, dacă nu este vorba despre rude ale copilului.
“Totuşi, în cazul ridicării moratoriului asupra adopţiilor internaţionale, legislaţia trebuie să asigure respectarea interesului copilului şi totodată prevenirea abuzurilor şi corupţiei care au dus la actualul moratoriu. Reţelele de criminalitate organizată, mascate sub forma unor ONG-uri, care ‘intermediau’ înainte de moratoriu adopţiile, în interesul financiar al membrilor lor, trebuie să nu mai poată opera niciodată” se arată în scrisoarea remisă Oficiului Român pentru Adopţii.
O studentă de 24 ani la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj, s-a sinucis dupa ce a vizionat productia Avatar. Ioana Alexandra Petrica se afla pe fondul unei depresii cauzate de despărtirea cu prietenul ei – filmul a impins-o sa comita gestul fatal. Spunea un adolescent american: “Seara am fost la film, iar dimineața când m-am trezit, lumea era atât de gri”.
O sumedenie de voci, de la biserica catolică, până la psihologi s-au ridicat împotriva producţiei, îndemnând tinerii să nu o vadă, deoarece lumea magică şi felul în care sunt prezentate personajele, alimentează sentimentul de depresie şi cauzează lipsă de optimism.
Scena in care cei doi “eroi” fac dragoste, poate fi descrisa cam asa: “Neytiri îşi ia capătul cozii şi îl ridică. Jake face acelaşi lucru, tremurând de nerăbdare. Firele de la capătul cozilor se mişcă după propria lor voie, întinzându-se pentru a se uni. Firele se întrepătrund cu ondulări blânde. Jake e zguduit de contactul direct dintre sistemul său nervos şi al ei. Intimitatea supremă”.
La ce să te aştepţi din partea unora care în mod evident creează draci complet cu coadă şi urechi ca nişte coarne, pentru distracţia copiilor? Unde mai pui atmosfera ca de iad, cu tonuri închise, apăsătoare, nu vi se pare normal să lase spectatorul tânăr cu un gust amar ? Mi se va răspunde “de-aici, până la sinucidere…” Da, mai este până acolo, dar unii care sunt experţi în manipularea minţilor prin producţiile lor, credeţi că au introdus toate aceste elemente ne-ştiind ce fac ? La Hollywood lucrează echipe întregi de experţi în operaţiuni psihologice, care controlează fiecare aspect şi mesaj care reies dintr-un film, pentru a fi cele dorite – nu sunt făcute astfel la întâmplare!
O femeie din Arad a avut o reacţie adversă severă dupa ce i-a fost administrat vaccinul anti-AH1N1. Reprezentanţii Ministerului Sănătăţii nu au făcut până acum nicio declaraţie referitoare la acest caz. De altfel, putem spune că au minimalizat si ignorat toate semnalele negative referitoare la acest vaccin continuând campania de vaccinare, incercând să o impuna ca obligatorie în mediul medical şi prin şiretlic în şcolile româneşti.
Omul este o stranie faptura cu trasaturi de pom si de pasare. Nu poate trai si nu are sens fara radacini si fara aripi; este ca ciulinii baraganului purtati incoace si incolo de vanturi si ajungand intr-un sfarsit material de foc.
Radacinile tin mai mult de materialitate, de trup. Ele sunt istoria noastra personala si incep sa creasca din prima zi de nastere pe radacinile familiale care, la randul lor, crescand pe radacinile neamului din care ne tragem duc prin milenii, prin alte si alte radacini, pana la protoparintii nostri. In radacini se afla memoria trecutului. Taind radacinile sau siluindu-le ne pierdem complet aceasta memorie sau ne alegem cu una distorsionata. Pe aceasta se bazeza inrobirea noastra silita sau de buna voie. Silita, cand radacinile ne sunt taiate sau siluite printr-o agresiune externa (istoria este plina de asemenea experimente) si de buna voie (foarte la moda in zilele noastre) cand suntem educati sa ne facem singuri asemenea operatii “estetice”, sub falsul pretext ca vom avea mai multa libertate de miscare, spatiala, profesionala, financiara, economica, sociala etc.
Despre cei care s-au mutilat astfel, geniul popular al neamului nostru si al altor neamuri spune ca “au uitat de unde au plecat”, “si-au vazut sacii in car”, “le-a prins mamaliga coaja”, “s-a suit scroafa-n copac” si alte asemenea ziceri potrivite si cu talc. In locul celor naturale, de care am scapat, ne putem pune radacini-proteza, dupa bunul plac, avand in vedere ca oferta este bogata si variata. Cu acestea ne deplasam foarte usor, de colo colo, ba chiar ne putem aciua intr-un sfarsit undeva, dar din radacinile-proteza nu vor creste niciodata radacini naturale. Eventual se pot adauga alte proteze. O tanara care a haladuit prin tarile Europei Occidentale, ajunsa la varsta maturitatii (30 de ani), revenita acasa a pornit o lucrare de înrădăcinare. Frumoasa exprimare! A te înrădăcina inseamna a-ti (re)descoperi radacinile naturale cele după Dumnezeu, a le accepta si a nu le dispretui. Nu e treaba tocmai usoara. Tanara nu numai ca reuseste dar au inceput sa-i creasca aripi , aripi de vultur. O, daca s-ar intampla aceasta cu noi toti!
de Mihai-Silviu Chirilă (http://mihaisilviuchirila.blogspot.com)
„Iar fariseul stând [drept] se ruga: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Lc. 18,11).
Lucian Blaga argumentează la un moment dat că raportarea individului la comunitate de-a lungul timpului în istorie alternează între o mentalitate corporatistă, specifică mai ales epocilor vechi, și una atomistă, individualistă, caracteristică epocilor mai apropiate de cea modernă. Idealul omului cu mentalitate corporatistă era să se identifice cât mai mult cu colectivitatea și, mai ales, cu idealul acesteia. Nu e de mirare, din acest punct de vedere, că în aceste epoci existau oameni dispuși să moară atât de ușor pentru ceea ce un om modern nu ar înțelege niciodată. Epoca marilor religii, Antichitatea și, în genere, toată perioada în care omenirea a avut o concepție despre om și destin puțin (sau eronat) dezvoltată a fost dominată de mentalitatea corporatistă. [Continuare →]
Ajutor! Sariti! Catastrofa! Planeta se incalzeste (doar vedem si singuri, nu?) din cauza omului! Salvati casa noastra comuna, Terra! Salvati ursuletii polari si focutele dragalase, condamnate la disparitie de omul cel rau!
Plini de grija, “savantii” de la FAO (Agentia ONU pentru Alimentatie si Agricultura) au gasit solutia pentru nenorocirea care ne ameninta: ne cer, nici mai mult nici mai putin decat… sa devenim vegetarieni ca sa salvam planeta de basinile vacilor (sa ne scuze cititorii mai sensibili) care produc incalzire globala!
Va vine sa radeti? Am rade si noi, daca n-ar fi pe banii nostri!
“Recomandarea” de mai sus este doar un episod din tragicomedia “incalzirii globale”, teatru ieftin (dar totodata scump!) care ruleaza de vreo 30 de ani in toata lumea si care, slava Domnului, a inceput sa culeaga tot mai multe huiduieli si mai putine aplauze, semn ca actorii ar trebui sa-si caute alti fraieri de escrochat.
Abia s-a atins apogeul scandalului “Climate Gate” – date “scurse” publicului dovedesc cum “expertii” au ascuns cu buna stiinta faptul ca de fapt temperatura globala nu mai creste de 10 ani – ca o noua bomba este detonata, de data aceasta, chiar de unul dintre oamenii sistemului, care a aprins fitilul in propria ograda. Numele “teroristului in chiloti” (ca tot e la moda): Rajendra Pachauri, nimeni altul decat seful Comitetului Interguvernamental pentru Schimbari Climatice (IPCC), Inchizitia “incalzirii globale provocate de om”. Deunazi, Pachauri a recunoscut ca Raportul din 2007 al IPCC, care prevestea ca cel mai tarziu in 2035 ghetarii din Himalaya vor disparea din cauza incalzirii planetei, este un fals.
Judecând după numărul de membri PCR raportat la populaţie, România era cea mai comunistă ţară din lume. Numai că evenimentele din 1989 au arătat că regele era gol. PCR nu era decăt un mare balon de săpun, în care sufla un cuplu printr-o mână de paie. Partidul şi ideologia s-au volatilizat, dar au ramas obiceiuri, apucături, soiuri de oameni cu hobby-uri aparte. Politrucii din activul şi rezerva de paie a partidului (utecişti, uasecerişti, pecerişti) s-au orientat repede, s-au reciclat sau au fot reciclaţi şi au devenit preşedinţi, parlamentari, europarlamentari, prim-miniştri, miniştri, ambasadori etc. Lucruri omeneşti, vechi de când lumea. Şi apoi, Noua Ordine a Lucrurilor are nevoie acută de politruci iar cei mai competenţi, cei mai devotaţi se dovedesc a fi comuniştii reciclaţi. Şi în Est dar şi în Vest. Despre aceştia s-a vorbit şi s-a scris mult. Poate chiar prea mult, discriminând pe alţii care au adus servicii speciale organelor superioare ale partidului unic.
A dispărut un tip aparte de bărbat ( puţinele exemplare încă în viaţă sunt pe cale de extincţie naturală) pe care l-am putea numi…gigolo de partid. Prin ce mijloace şi cine-l ajuta să penetreze morala severă a partidului unic? Tovarăşele cu înalte funcţii îl selectau discret, pentru anumite calităti fizice excepţionale şi dosar beton. Stresate si extenuate de atâtea sarcini de partid, şedinţe, adunări, vizite, congrese etc., tovarăşele aveau nevoie şi, fără îndoială, dreptul la puţină destindere, la puţină aventură, la evadarea din cotidianul politic. Gigolo le oferea compania mult dorită. Dacă nu avea ghinionul să fie devorat (cum face insecta numită „călugăriţă”), pentru rezultate deosebit de satisfăcătoare, era avansat, ajungând chiar director, director general etc. Pin eforturi şi merite personale, ajuns pe scara socială la altitudini care-i confereau putere şi dare de mână, gigolo de partid, acrit de activistele răscoapte, îşi îndrepta acum “sentimentele” spre dame tinere, cu perspectivă, dornice de afirmare şi de avansare (sau măcar de rămânere pe post). În toate aceste lucrări, fie supus, fie suspus, chiar dacă n-a avut timp să se îndrăgostească, ci nu mai să se însexeseze, gigolo era convins că-şi ajută aproapele…
Unui asemenea „veteran”, o mărturie vie a vieţii intime de partid din acele vremuri trecute, dedic următoarele viersuri:
Văzându-l că-i dotat de la natură,
Tovarăşe tot sus l-au promovat.
Iar el, un filantrop peste măsură,
La fel pe alte dame-a ridicat.
Timpurile s-au schimbat. Suntem o democraţie pluripartită si o societate deschisă vraişte. Ceea ce ieri se făcea cu mare discreţie, astăzi n-are niciun farmec dacă nu ştie toată lumea. Echipe profesioniste de gigolo organizează în răstimpuri show-uri cu demonstraţii interactive deosebit de aţâţătoare, la care femeile se îmbulzesc pentru un bilet de intrare.
Ce să mai facă un gigolo de partid? Moare de foame.
La modă este acum… dama! Nu dama cu camelii, nici dama de pică… Competiţia pentru putere între partide este dură, fără menajamente. Bani, consilieri străini, pomeni, acatiste, magie de toate culorile, casete video etc. Şi o armă letală, testată cu succces doar de un singur partid in cei douăuzeci de ani de tranziţie, dama de partid! Nu este o femeie de moravuri uşoare ( o anumită uşurătate există în zone anatomice superioare) sau o damă de companie. Tipul standard ( partidul care a testat şi verificat cu succes efectul damei de partid, ar putea înregistra marca la OSIM) este dama al cărui fizic îi permite, în orice împrejurare, mişcări scenice care-i fac să se simtă cocoşi, pe colegii de partid, pe bărbaţii partidelor adversare şi pe toţi bărbaţii din ţară. Dama de partid este vârful de lance cu care partidul se ia în piet cu adversarii si ariergarda care dejoacă orice atac pe la spate. Nu-i exagerat dacă spunem că , precum Atlas, dama de partid susţine cu trupul ei partidul. Partidul trebuie să fie alături de ea, trecându-i cu vederea perlele care-i ies pe gură, nevinovatele gafe politice , finaciare etc. şi să-i asigure în guvern un portofoliu ( sau portofes) care să nu dea prea mare bătaie la cap. Partidul, dama şi-a ţării propăşire!
Unei asemenea eroine a timpului nostru dedic vesurile ce urmează:
Se zbat s-aducă fiecare
Ţării faima şi progresu’.
Dânsa pune nuri câţi are
Iar partidu’-i ţine fesu’.
Dar si dama de partid este în pericol. În media scrisă şi vizuală este o concurenţă măcel! Soluţia cea mai ieftină, având în vedere că oferta depăşeşte cerereaa, este tot femeia goală, goală de tot şi de toate. Pe toate paginile ziarelor, pe toate ecranele, non-stop, 24 ore din 24. Dama de media… Copiii sub 12 ani nu au voie decât cu acordul părinţilor!
Un blogăr creştin destul de apreciat, precum Marius Cruceru (linc), repetă o greşeală des întîlnită, echivalînd copierea neautorizată a unor opere artistice cu furtul. “Şi ce dacă nu există în România o lege împotriva serviciului p2p? Faptul că există sau nu o lege mă poate face pe mine să renunţ la principiile Bibliei?”, citează aprobator domnul Cruceru dintr-o diatribă împotriva unui sait care punea la dispoziţia internauţilor muzică creştină, care putea fi copiată. [Continuare →]
Acesta este episodul al patrulea din SANTINELA, nr. 13, ianuarie 2007, pag. 4-5.
La Antena 3, la emisiunea d-lui Mihai Gâdea din seara zilei de 6 dec. 2006, d-l Ion Cristoiu discuta cu preopinenţii, în derâdere, despre „mijloacele moderne de spionaj“, invocate de oficiali în ancheta de spionaj şi trădare din cazul escrocheriei S. N. PETROM-OMV. Ca să pară mai limpede în argumentare, cunoscutul ziarist voia să ne impună o similitudine liniară între viol şi spionaj, spunând că, „tot aşa cum un viol este un viol, spionajul este spionaj“. În numărul trecut al SANTINELEI (vezi şi aici) spusesem, totuşi, că indivizii, în imensa lor majoritate, cred că, acum, spionajul se face à la James Bond şi relevasem câteva aspecte care să-i lămurească.
Succese ale mijloacelor moderne de spionaj
Episodul anterior al acestui studiu fusese, deja, încheiat, când se difuza respectiva emisiune şi, ca atare, nu am mai avut cum să elucidez tema în acel text. Aşa că voi releva o cazuistică suplimentară celei expuse atunci, spre a lămuriri mai bine această idee inclusiv pentru reputatul ziarist şi coechipierii săi.
În aceşti 17 ani, s-au publicat multe lucrări din literatura problemei serviciilor de informaţii, aşa încât publicul interesat ar putea să se instruiască suficient, pentru a nu mai rămâne la suprafaţa lucrurilor sau la cheremul unor analişti politici sau „militari“, ca acel Radu Tudor, care crede că are o privire spontan-inchizitorială, dar care este natural-bovină. Totuşi, dacă lucrările sunt deja publicate, nu înseamnă să sunt şi citite, mai ales de „analiştii politici şi militari“, precum participanţii la emisiunea TV amintită. [Continuare →]
(Acest articol face parte dintr-un alt proiect demarat de autor in vara lui 2008, in Crai Nou, intitulat: Romanii in Istoria Universala, rubrica ce merge in paralel cu cea de Istorie Universala de pe Altermedia Romania)
La puţin timp după încheierea Războiului de Secesiune, în 1865, un tânăr jurnalist de investigaţii de la celebrul cotidian american New York Herald, pe numele său Henry Stanley, va deveni la fel de cunoscut ca şi „marele dispărut” pe urmele căruia şefii săi de peste Ocean îl vor trimite în neagra Africă, la mii de kilometri distanţă, în căutarea doctorului David Livingstone (1813-1873), el însuşi un renume mondial care a schimbat percepţia Occidentului faţă de Africa. În cel de-al XIX-lea veac, „continentul negru” era încă o enigmă pentru exploratorii imperiilor coloniale, iar acel necunoscut trebuia descoperit, după cum au stabilit membrii Societăţii Misionare din Londra, cei care l-au trimis pe Livingsone într-o misiune aproape imposibilă şi riscantă, debutând în 1841 din Botswana, iar în următorii 15 ani pătrunzând tot mai adânc în interiorul continentului, până ce, într-o bună zi, i se pierdu urma. Dar, doctorul cel isteţ se descurcă de minune, la 1855 atingând Cascada Victoria şi apoi îndreptându-se înspre căutarea izvoarelor Nilului. Luându-i urma cu multe peripeţii, după cum citim în cartea „O călătorie în Africa”, temerarul jurnalist american îl găsi epuizat pe dr. Livingstone la Ujiji, lângă Lacul Tanganiyca, salutându-l cu expresia: „Doctor Livingstone, presupun?”, rămasă deja celebră. Dacă de oameni scapi, de boli mai greu şi, astfel, distinsul doctor Livingstone muri răpus de friguri, îngenuncheat ca într-o rugăciune în tabăra sa din Zambia. V-aţi închipuit vreodată că un om poate făuri singur un stat? E o realitate transpusă la noi în practică de abilul Mihail Kogălniceanu (1817-1891), istoric, scriitor, publicist, politician şi distins orator ce avea, pentru epoca sa, viziuni deschise: de la Cernăuţi redactează cunoscutul manifest politic „Dorinţele partidei naţionale în Moldova”, pregătindu-şi, astfel, cariera politico-diplomatică concretizată deplin printr-un mandat de deputat în Divanul ad-hoc, susţinându-l o vreme pe Alexandru Ioan Cuza în scurta-i domnie, apoi, ca ministru de externe rosteşte de la tribuna Adunării Deputaţilor, pe 9 mai 1877, memorabilele cuvinte, transpuse ulterior pe peliculă: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare, suntem o naţiune liberă şi independentă”. Spre sfârşitul vieţii devine preşedintele celui mai înalt for cultural şi ştiinţific al României, Academia Română.
Acesta este episodul al treilea din SANTINELA, nr. 12, decembrie 2006, pag. 8-9.
În episodul anterior am reliefat, spre finalul articolului, problema trădării, arătând că, în principiu, ea este condamnată în orice societate. Fireşte, în cadrul acesteia, este condamnabilă la orice nivel: al relaţiilor familiale, profesionale, spirituale şi, mai ales, oficiale, iar, în interiorul acestora, domeniul militar – îndeosebi al Serviciilor Secrete – are cele mai severe pedepse pentru trădare, ajungându-se până la pedeapsa cu moartea. Dar, în contextul intervenţiei ideologiei, rămâne loc de relativizare a semnificaţiei trădării. Şi am prezentat două cazuri opuse: al generalului Ion Mihai Pacepa şi al maiorului Liviu Turcu.
Spionaj şi trădare
Trădarea generalului-maior Ion Mihai Pacepa, care – întrucât a fost şeful adjunct al Direcţiei Securităţii Statului şi care, fiind un escroc de mare calibru, a „şters-o englezeşte“ fiindcă l-ar fi băgat Ceauşescu la pârnaie – constituie trădarea absolută şi imprescriptibilă, de neiertat. Totuşi, Pacepa a fost iertat şi reabilitat de o justiţie manipulată politic şi, deci, la fel de trădătoare, care s-a servit de pretextul că l-ar fi trădat pe dictator şi care a ignorat, cu seninătate – în baza „gândirii sale suverane şi independente“, cum clamează, ipocrit, în instanţe, magistraţii corupţi până în vârful unghiilor – prejudiciile incomensurabile pe care le-a provocat statului român. [Continuare →]
Aceasta este partea a doua a episodului al doilea, iniţial, apărut în SANTINELA, nr. 11, 16 nov. 2006, în pag. 9 şi 14.
Lista lui Turcu: lista cleptocraţiei
Această calitate definitorie şi singura esenţială – de „poliţie“ politică – este relevată în toate lucrările pe această temă publicate în ultima vreme6. Serviciile Secrete sunt deturnate de la esenţa lor de „poliţie“ politică la aceea de poliţie partinică din vina exclusivă a unor politicieni şi a unor înalţi funcţionari de stat – dar numiţi în posturile respective pe criterii exclusiv politice, adică clientelare7 –, care caută să transforme un serviciu public/secret al Statului într-unul al partidului aflat la Putere, încercând chiar să legifereze acest lucru. Aceştia sunt condamnabili, iar nu ofiţerii care acţionează în serviciu comandat, sub imperiul legilor militare, cele mai riguroase.
Fireşte, oricine încalcă Legea este pedepsit în virtutea faptului că „Nimeni nu este mai presus de lege“, deci inclusiv ofiţerii Serviciilor Secrete: dar acest lucru trebuie dovedit în fiecare caz în parte şi pe bază de probe, nu ca acum, când anatema se aruncă, ideologic, propagandistic şi juridic – prin legea „Ticu“ –, asupra unei întregi categorii profesionale – şi încă una de o deosebită importanţă, după cum sublinia şi George Tenet. [Continuare →]
(10 votes, average: 4.60 out of 5)
Loading ...
(8 votes, average: 4.13 out of 5)
