Adrian Popovici

În paralel cu Festivalul Medieval „Ştefan cel Mare”, Editia a V-a, din Cetatea de Scaun a Sucevei, Arhiepiscopia Bisericii Armene din România şi Uniunea Armenilor din România, cu sprijinul nemijlocit al Ambasadei Republicii Armenia la Bucureşti, au organizat în perioada 11-15 august a.c. „Tabăra de vară”, prima ediţie, a tinerilor de etnie armeană din România pentru ca aceştia să conştientizeze mai adânc apartenenţa lor la un popor străvechi, cu o istorie şi o cultură aparte în istoria omenirii. Astfel, cei 70 de participanţi din ţară, reuniţi la Complexul mănăstiresc „Zamca” din localitate au interacţionat în prelegeri, lecţii culturale, religioase şi lingvistice, plus proiecţii de filme, cântece şi dansuri tradiţionale, toate acestea fiind cu referire la armenism în general. Au ţinut prelegeri, Arhimandritul Datev Hagopian, Arhiepiscop al Bisericii Armene din România, senatorul liberal Varujan Vosganian, preşedinte al Uniunii Armenilor din România, şi Excelenţa sa Hamlet Gasparian, ambasador al Republicii Armenia în România. Cea mai veche prezenţă armenească pe teritoriul românesc şi european datează de la anul 967 d.Hr. la Cetatea Albă (Akerman, azi în Ucraina) şi este atestată printr-un epitaf în armeană cu binecunoscutele caractere mesrobiene, gravat pe o piatră tombală. „Pe teritoriul românesc avem cea mai veche Biserică a noastră din Europa, cel mai vechi cimitir şi trei muzee. De la Alexandru cel Bun, cu mici excepţii, toţi domnitorii Moldovei i-au protejat prin hrisoave pe neguţătorii armeni care, astfel, au creat condiţii propice bunăstării economice a statului moldav”, ne-a declarat Vahe Hovaghimian, unul dintre organizatori. Manifestările au surprins şi momentul de vârf prin binecunoscutul pelerinaj anual de la Mânăstirea “Hagigadar” prilejuit de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august). (

Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica "Secante romanesti]

Centrul Pompidou din Paris anunţă, între 29 iunie şi 12 septembrie 2011, o expoziţie intitulată: “Brâncuşi, film, photographie - Images sans fin”.

Este o ocazie neaşteptată de a prezenta o secţiune din colecţiile muzeului care pune în lumină un aspect mai puţin cunoscut al operei artistului din Hobiţa. Sunt expuse publicului fotografii, filme, file de jurnal care făceau parte din colecţia sculptorului, colecţie ce a făcut obiectul unei “dation” (plata drepturilor de succesiune cu opere de artă) în urma decesului, în anul 2001, al ultimului legatar testamentar al lui Brâncuşi.

O primă expoziţie, care a avut loc în anul 2004, prezenta desene, foi manuscrise, scrisori care fac parte dintre cele câteva mii de documente din care se compune astăzi portofoliul “Brâncuşi” aflat în posesia Centrului Pompidou.

De această dată -şi trebuie să fim bucuroşi că noi aspecte ale activităţii marelui sculptor sunt scoase la lumină de autorităţile Centrului, care nu le lasă să doarmă prin arhive disponibile numai specialiştilor-, abordarea operei brâncuşiene este oarecum neaşteptată. Pentru că, prin definiţie, opera unui sculptor este statică.

Numai că Brâncuşi avea un punct de vedere diferit!

Artistul român a fost unul dintre primii creatori din generaţia sa conştient de evoluţia modului de a percepe opera de artă în funcţie de apariţia şi dezvoltarea filmului şi a imaginilor fotografice.

El însuşi spunea:

“De ce să scrieţi despre sculpturile mele? De ce nu arătaţi pur şi simplu fotografiile lor?“

Expoziţia dela Centrul Pompidou grupează în patru secţiuni opera vizuală selecţionată pentru prezentare:

• atelierul: imagini prinse cu camera obscură în atelier, începând cu anii ‘20
• opera: analizează jocul de umbre, volumele şi contururile sculpturilor sale
• forma: un joc de imagini, filmate sau fotografiate, menit să spargă carcanul unei opere unice
• exteriorul: un ansamblu de imagini documentare legate de instalarea operelor artistului (Târgu-Jiu, Voulangis) sau, pur şi simplu, “souveniruri” (Bucureşti, Le Havre, gări…) şi “obiecte” cu forme interesante (animale, plante, peisaje etc.)

Impresia pe care o lasă toate aceste documente este percutantă.

Brancusi: autoportret în atelier

 Am ales reproducerea unor fragmente din articolul publicat de Marc Lenot, alias “Lunettes rouges”, în blogul său “Amateur d’art”, pentru că părerile lui nu riscă să fie taxate de “părtinitoare”, cum ar putea fi considerate cele ale unui comentator român!

 ”Această expoziţie este remarcabilă din două motive şi e un “must” al verii pariziene: pe de o parte, ea prezintă filmele lui Brâncuşi, aproape niciodată văzute până acum (şi ele pot fi achiziţionate în DVD) şi, pe de altă parte, ea demonstrează de manieră elocventă că fotografiile lui (şi unele dintre filme) sunt cu adevărat opere de artă. Brâncuşi este un fotograf în egală măsură cu un sculptor şi, fotografiind propriile lui sculpturi, le transformă şi, prin aceasta, le crează din nou…

 Puţin importă că fotografiile lui Brâncuşi sunt deseori neclare, sub sau supraexpuse, zgâriate, pătate, cum spune Man Ray, ele sunt adevărate, de o sută de ori mai adevărate decât o fotografie “frumoasă”…

 Ceeace te frapează aici, e că fotografia este o operă în sine, cu jocurile de umbre şi lumini, cu difracţiunile ei, cu reflexele ei…

 Totul este joc de lumină, sclipiri, reflectări, explozii, iradieri…

 Lui Brâncuşi îi plăcea să realizeze compoziţii în “grupuri mobile”, combinând sculpturi şi socluri diferite, schimbându-le apoi amplasarea, împerecherea, ca nişte montaje sau colaje. Aceste grupuri mobile nu au fost perenizate decât prin fotografiile ce le reprezintă.

 Unele din filmele lui Brâncuşi despre munca lui au fost pentru mine o revelaţie, pentru că ne arată sculpturile sale în mişcare, ele pe care le-am văzut întotdeauna fixe, înţepenite, muzeale… Privirea se regăseşte astfel transformată: aceste opere grele pot deveni aeriene, mobile ; mobilitatea nu mai este apanajul lui Alexandre Calder. Astfel, muncitorul de forţă un pic zgrunţuros, care era Brâncuşi, avea şi această fantezie, această uşurinţă…”

Iată deci că opera lui Brâncuşi prezintă încă, o jumătate de secol după moartea lui, surprize neaşteptate!

Lizica Codreanu dansând în atelier, pe muzicà de Erik Satie si îmbràcatà cu un costum desenat de Brâncusi (1922)

Cât pentru amatorul român, un aspect documentar interesant este reprezentat de vederile luate în România interbelică, cu ocazia evenimentelor oficiale sau ale voiajelor întreprinse de Brâncuşi în diferite regiuni ale ţării.

Este încă un aspect al artei marelui sculptor: viziunea vieţii de zi cu zi în ţară unde s-a născut!

Adrian Irvin Rozei, Paris, iulie 2011

Interviu Cu Maestrul Mihai Timofti
Autor, Regizor, Actor, Muzician și Compozitor din Basarabia
De Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Cum poți ca să prezinți mai bine un actor și regizor român care a regizat și/sau făcut parte din actorii a peste 40 de documentare, scurt metraje sau filme artistice, și asta intr-un mediu rusofon ostil etniei romanești din care face parte? Dar pe un autor de piese de teatru? Sau pe un compozitor de succes? Acest scop este mult mai greu când toate aceste realizări sunt făcute de un singur om. L-am rugat pe Maestrul Timofti ca sa împartă cu noi câteva din experiențele sale profesionale și biografice.

Gabriel Gherasim: Stimate maestre Timofti, dați-ne vă rog câteva date biografice.

Mihai Timofti: M-am născut la Chișinău la 19 septembrie 1948, al 9-lea copil în familie de muncitori. Tatăl meu, Vasile a fost lucrător la vie iar mama, Efrosinia lucra la universitate în calitate de curier.

În 1965 m-am înscris la Teatrul popular “Contemporanul” unde pentru prima dată am ieșit pe scenă în rolul principal în Musical “Visuri și necazuri”. Muzica la acest spectacol a fost compusă de mine.

În 1967 la Moscova în cadrul festivalului teatrelor populare, am fost decernat cu două medalii de aur pentru rolul principal în comedia “Visuri și necazuri” și pentru muzica scrisă către acest spectacol.

În același an am absolvit școala muzicală “Eugen Coca” la specialitatea Clarinet. Am intrat la concervatorul de Stat “Gavriil Musicescu” din Chișinău la facultatea – Regia dramă. După absolvirea conservatorului în 1971 am fost angajat la Studioul “Moldova-Film” în calitate de asistent de regizor la filme artistice. Din 1977 am trecut la redacția filmelor documentare în calitate de regizor, unde am filmat circa 40 de filme documentare și muzicale de scurt metraj. În 1981 am hotărât să plec la Sankt Petersburg la Conservatorul de Stat „Nikolai Rimski-Korsakov” unde și am fost primit la facultatea Regia Teatrului Muzical. Paralel cu studiile începând cu anul 4 eram invitat la Teatrul de Comedie Muzicală din Orenburg (RUSIA) în calitate de regizor. Aici am montat două spectacole dintre care unul a fost spectacol de diplomă. În 1985 pe baza telegramei Guvernului din Moldova mi s-a permis să absolvez conservatorul extern. Revenind în Moldova, am început activitatea mea la Conservatorul de Stat “Gavriil Musicescu” din Chișinău ca șeful cursului de actori ai comediei muzicale.

Din 1987 am fost invitat la Teatrul de Operetă din orașul Saransk (Mordovia) în calitate de regizor șef. Aici am montat Opereta „Regele Valsului” de J. Straus, Opera comică “Dorotea” de T. Hrennikov , Musical “Donna Lucia” de O. Felțman ș.a.

La 18 aprilie 1990 am fost angajat la Teatrul Național de Operă și Balet din Republica Moldova în calitate de regizor.

În anul 1991 am fost invitat la Teatrul Liric (în prezent Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”) din Constanța (România) pentru montarea operetei pentru copii “Povestea soldățelului de Plumb” de Dumitru Capoianu.

La Teatrul Muzical “Nae Leonard” din Galați (România) am montat în anul 1992 un spectacol de revistă și opereta “Mam’zelle Nitouche” de F. R. Hervé.

În anul 1996 am montat Musical “Fantezie de Crăciun” pe propriu scenariu la Teatrul Liric din Constanța (în prezent Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”).

În anul 2007 mi s-a conferit titlul onorific “Maestru în Artă”. În același an a fost deschis site-ul meu oficial – www.timofti.com unde veți avea posibilitatea să aflați mai detailat despre activitatea mea profesionistă.

Gabriel Gherasim: Maestre Timofti, ce a însemnat ca să fiți etnic români în teritoriile ocupate de ruși dintre Nistru și Prut?

Mihai Timofti: Nu atât juca rolul naționalității ruse în viața persoanei basarabene cât juca partidul comunist în destinul basarabeanului. Unui român care nu era membru al partidului comunist îi era greu să-și facă o carieră să-și dezvolte profesionalizmul adică să-și realizeze visul, să monteze un spectacol sau să filmeze un film. Cu totul pe acest pământ conducea partidul comunist în rândurile cărui erau nu numai ruși dar și români etnici. Fiindcă nu am fost (am refuzat) membru al partidului comunist, președintele comitetului cinematografic de pe timpul acela Iordanov nu mi-a permis să plec la cursuri superioare de regie cinematografică la Moscova. Fiind student la conservatorul din Sankt Petersburg am venit la un spectacol la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău. O cunoscută de a mea m-a prezentat unei persoane responsabile de la ministerul culturii ca viitorul regizor al teatrului de operă. Nu știu din ce cauză doamna comunistă s-a înfuriat și i-a spus cunoscutei mele că voi nimeri în teatru după moartea ei. Pe urmă m-am priceput – nu eram comunist. Mai târziu în anul 1988 după propunerea ministrului culturii Domnului Cușnir am început înființarea teatrului muzical pentru copii. Dar s-a schimbat ministrul culturii – Domnul Sobor, noul ministru, a spus că noi nu avem nevoie de teatrul muzical construit pe nisip, a desființat teatrul și clădirea unde trebuia sa fie teatrul muzical pentru copii a fost oferită altui teatru – „Ginta Latina”.

În principiu n-are importanță naționalitatea persoanei, e rus, român, bulgar, maghiar sau evreu – principalul e să fii om cinstit, obiectiv și cu sufletul curat. Adesea nu rușii chiar români etnici care erau la conducere nu-mi dădeau posibilitate să-mi realizez planurile profesioniste să filmez un film artistic sau să montez un spectacol de operă care ar aducea o satisfacție sufletească și o bucurie profesionistă spectatorului și mie însumi. Și, din păcate, eu nu sunt unicul în așa situație. Din această cauză n-am putut să-mi realizez multe idei frumoase. Faptul ăsta dovedește că multe persoane, mai ales în artă nu ocupă locul lor și din cauza aceasta suferă adevărații profesioniști.

Gabriel Gherasim: Enumerați vă rog câteva din activitățile dumneavoastră profesioniste.

Mihai Timofti: Ca regizor am montat următoarele: Spectacol dramatic “Macbeth” de W. Shakespeare ; Musical “Onomastica motanului Leopold” de B. Saveliev (Prima montare a operei în Uniunea Sovietica) ; Musical “Comorile căpitanului Flint” de B. Saveliev ; Opera “Manon Lescaut” de G. Puccini ; Opera comică “Dorotea” de T. Hrennikov ; Opereta “Regele Valsului” de J. Strauss ; Musical “Donna Lucia” de O. Felţman ; Opereta “Silva” de E. Kálmán ; Opereta “Contele Luxembourg” F. Lehár ; Musical “Raţuşca cea Urâtă” de I. Covaci ; Opereta “Povestea Soldăţelului de Plumb” de Dumitru Capoianu ; Opereta “Mam’zelle Nitouche” de F. R. Hervé ; Musical “Fantezie de Crăciun” de M. Timofti ; O seară de operetă “Ball-Surpriză” de M. Timofti ; Opera “Peter Pan” de L. Profetta ; Opera “Lucia di Lammermoor” de G. Donizetti ; Opereta “Rose-Marie” de R. Friml şi H. Stothart ; Opera “Otello” de G. Verdi ; Opera “Carmen” de G. Bizet ; Opera “Aida” de G. Verdi ; Opereta “Liliacul” de J. Straus (versiunea engleză) …

În calitate de actor am jucat următoarele roluri: Musical “Visuri şi necazuri” de M. Timofti – Táke ; Spectacol dramatic “Serghei Lazo” de G. Timofte – ordonat ; Spectacol dramatic “Jertfa” de G. Timofte – ofiţer român ; Spectacol dramatic “Dragoste cu bucluc” de G. Timofte – Nicolae ; Filmul “Lăutarii” de E Loteanu – Vasile ; Vodevil “Peţirea Husarului” – Husar ; Spectacol dramatic “Moartea lui Tudor Ioan” – Boierul Cleşnin ; Spectacol dramatic “Suflete moarte” de N. Gogol – Nozdriov ; Spectacol dramatic “Macbeth” de W. Shakespeare – Macbeth ; Musical “Onomastica motanului Leopold” de B. Saveliev – motanul Leopold ; Opereta “Liliacul” de J. Straus (versiunea engleză) – Frosch …
Ca autor de scenarii: Musical “Fantezie de Crăciun” ; O seară de operetă “Ball-Surpriză” …
Compozitor: Musical “Visuri şi necazuri” …

Am posedat diferite instrumente: Trompetă, Flaut-Piccolo, Flaut, Clarinet, Saxofon și Pian.

Gabriel Gherasim: Ce a însemnat pentru un cetățean din imperiul sovietic ca să facă turnee în străinătate și în ce măsură ați notat o duplicitate de norme aplicate de către autoritățile rusești etnicilor ruși, față de cetățenii de etnie română? Puteți să comentați asupra schimbărilor de birocrație și mentalitate față de accesul liber al artiștilor înainte si dupa 1989, mai ales prin prisma noilor generații de artiști din Basarabia?

Mihai Timofti: În timpul puterii sovietice cu turneele în străinătate era foarte greu. Ca să plece un cetățean în turneu peste hotare era nevoie ca D-lui să fie în primul rând comunist, în al doilea rând orice persoană era supusă unui control strict în ce privește poziția morală și politică a cetățeanului sovietic, n-are importanță ești român, rus ori de altă naționalitate. Mai des peste hotare în turneu sau simplă călătorie plecau membrii al partidului comunist. Și cu fiecare trupă teatrală ori grupă turistică care pleca peste hotare, se afla incognito o persoană de la KGB (Comitetul Securității Statului), care avea grijă să urmărească pe fiecare membru a grupei cum se poartă și cu cine face contact peste hotare.

După anul 1990 plecările în străinătate au devenit mai libere.

Gabriel Gherasim: Ce a facut România bine și ce poate să facă autoritățile din România mai bine pentru apropierea artiștilor din Republica Moldova cu compatrioții lor de breasla din România? Dar în privința publicului de pe ambele maluri de Prut?

Mihai Timofti: După destrămarea imperiului sovietic, artiștii basarabeni au început să fie invitați în teatrele din Romania ca să colaboreze în spectacole dramatice și muzicale alături de artiștii români. Ar fi bine ca autoritățile din România să ofere tineretului din Basarabia posibilitatea de aș face studiile în România.

Gabriel Gherasim: În ce măsură poate comunitatea românească din exil să aibe acces la operele dumneavoastră?

Mihai Timofti: Toată lumea are posibilitate liber să procure bilete la orice spectacol al meu.

Gabriel Gherasim: Ce a însemnat viața de artist pentru familia dumneavoastră și cum se reflectă acest lucru la noile generații din familia dumneavoastră?

Mihai Timofti: Desigur viața mea de artist și de muzician a avut o influență mare asupra fiului meu, Eugen, care a studiat pianul, dirijarea corală și simfonică, a evoluat în multe concerte ca pianist, prima ieșire în scenă a avut loc la vârsta de 6 ani, iar la vârsta de 15 ani a dirijat cu orchestra Teatrului Național de Operă și Balet în concertul “Dinastii de muzicieni”. Pe site-ul meu oficial www.timofti.com/eugen veți vedea video materialele care se referă la activitatea artistică a fiului meu. În prezent Eugen studiază vocalul și actoria.

Gabriel Gherasim: Ce planuri aveți pentru viitor?

Mihai Timofti: Să montez opera comică “ Falstaff ” de G. Verdi, Musical “Chicago”, să călătoresc la Roma, Paris, California și New York. Să fac o plimbare pe Broadway și chiar să montez un spectacol muzical. Să găsesc un producător cinstit și de încredere care ar vrea să colaboreze cu mine.

Gabriel Gherasim: Ați mai dori să adăugați ceva pentru cititori?

Mihai Timofti: Necătând la naționalitate și credință să fim toți OAMENI să ne stimăm, să ne ajutăm unii pe alții și să fim uniți.

Sănătate și prosperitate tuturor. Eu va iubesc !

Mă puteți contacta prin administratorul meu personal – Nicolae Niko prin e-mail: admin@timofti.com

  „A fi pentru a şti, a şti pentru a avea, a avea pentru a putea, a putea pentru a face, a face pentru a fi oameni fericiţi!“

                    F   U  N  D  A  Ţ  I  A   A C A D E M I A   D A C O R O M Â N Ă

              „TEMPUS  DACOROMÂNIA COMTERRA“

Sediul legal central: Bucureşti, Dr. Taberei nr.26/119, dosar 4375/303/2008 la jud. sect.6; cont CEC Bank, Ag. Dr. Taberei, Buc., sect.6, Cod  IBAN R035CECEB60443RON0354455,  cod fiscal nr. 4929150.  Academia DacoRomână –A.D.R.- este instituţie autonomă în cadrul Fundaţiei Academia DacoRomână „TDC“ din 9.05.2008.  Of. postal 66, g.1, CP. 58-14, certificat de înscriere a persoanei juridice fără scop patrimonial nr.35/PJ/2002.www.tempusdacoromania.ro,www.academiadacoromana,www.partidulromanieieuropene.ro, geostroe@gmail.com

 „Întru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti pe Terra noastră comună, într-o lume comterristă, a fiecăruia şi a tuturora!“

_________________________________________________________________________________________________________________

Bucureşti, nr. 223 din 28 iulie 2011

 Comunicat de presă

 SĂ APĂRĂM ROŞIA MONTANĂ

Academia Dacoromână reaminteşte că, în ultimele zile ale lui Decembrie 1989, printre primele legi abrogate de noul regim instaurat în acele zile a fost şi Legea patrimoniului naţional. De atunci, nu s-a găsit timpul necesar pentru conceperea şi promulgarea unei noi legi în acest domeniu, decât abia în urmă cu câţiva ani! În consecinţă, Patrimoniul Naţional a fost jefuit ca în codru şi, printre altele, atât de codrii săi, cît şi de alte bogăţii materiale şi culturale. În acest sens, exemple elocvente, dintre multele care pot fi date, sunt distrugerea sitului arheologic de către locuitorii din comuna Albeşti, judeţul Constanţa – care era cel mai vechi sit dacic din această zonă – şi jefuirea zonei Orăştie – nu numai de obiectele din aurul dacilor, ci şi alte piese arheologice. Acesta din urmă a fost jefuit nu doar de băştinaşi, ci şi de străinii care veneau ca turişti sau organizaţi în „căutători de aur“.
[Continuare →]

Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica "Secante romanesti]

În după-amiaza zilei de 16 iunie 2011, mai bine de o sută de persoane se aflau reunite în saloanele Societăţii Arheologice din Béziers. Afluenţă neobişnuită pentru o societate savantă, cu o istorie de aproape două secole, dar unde membrii ei se reunesc „en petit comité” cu ocazia prelegerilor bilunare.

Vizitatorii erau, în mare parte, participanţii la Congresul AIEO (Association Internationale d’Etudes Occitanes). Al X-lea Congres avea loc la

„5 ani după marea manifestaţie de apărare a limbii occitane, care a reunit la Béziers 20000 participanţi şi care a arătat că moştenirea trubadurilor a parvenit până în secolul XXI. Dorim ca acest congres să fie ocazia de a omagia pe toţi cei care, mulţumită activităţii lor de cercetători, profesori, militanţi… sau pur şi simplu vorbitori, au permis limbii Occitane să existe încă în cel de-al treilea mileniu”,

după cum se exprimă organizatorii în manifestul de prezentare al reuniunii. Congresul din Béziers, cu o densitate şi o durată remarcabile, a reunit aproape o sută de comunicări tratând, tot atât de bine, despre „lingvistică şi dialectologie”, „Evul Mediu”, „literatură modernă şi contemporană”, „răspândirea limbii occitane”, „spaţiul catalano-occitan” etc. Referatele au fost prezentate în diferite limbi europene: franceză, italiană, spaniolă, catalană şi, bine înţeles, occitană.

În mijlocul acestui program extrem de dens, ziua de 16 iunie a reprezentat oarecum un moment de destindere şi de reamintire.

Destindere, prin excursia organizată pe „Canal du Midi” la bordul navei numită „Lo cap de miol” (nu întâmplător în limba occitană!).

Ambarcaţiunea a parcurs traseul între Béziers şi Colombiers, trecând prin celebrele „9 ecluze” de la Fonseranes, care permit traversarea unei declivităţi de 21,5 metri pe o distanţă de 300 metri, precum şi prin tunelul de la Malpas, remarcabile lucrări de artă şi tehnică inginerească de acum trei secole, datorate geniului conceptorului şi realizatorului acestui canal, Pierre-Paul Riquet.

Reamintire, prin recepţia de la „Hotel Bergé”, sediul Societăţii Arheologice. Această societate savantă, profund ancorată în viaţa istorică şi artistică a regiunii Béziers, a participat de nenumărate ori la acţiunea de revitalizare şi răspândire a limbii occitane, încă dela fondarea ei. Amintim doar un eveniment semnificativ: în 1838, cu ocazia inaugurării statuii lui Pierre-Paul Riquet din centrul oraşului, devenită un monument emblematic al cetăţii, proiect iniţiat, conceput şi finanţat prin grija Societăţii Arheologice, limba tradiţională a locuitorilor regiunii a fost admisă pentru prima dată, în mod oficial, în discursurile ce făceau elogiul creatorului canalului „care reunea cele Două Mări”.

Cu ocazia recepţiei precitate, în prezentarea făcută, cu brioul şi entuziasmul care-l caracterizează, de către actualul preşedinte al Societăţii Arheologice, Jean-Denis Bergasse, a fost adus un vibrant omagiu fondatorilor societăţii, Jacques et Gabriel Azaïs.

Printre nenumărate alte obiecte de colecţie (statui, tablouri, gravuri, cărţi rare…) ce împânzesc saloanele Societăţii Arheologice din Béziers, un „hôtel particulier” istoric, decorat în stilul secolului XIX care domină valea râului Orb, vizitatorii au putut admira şi o pictură care îl reprezintă pe Gabriel Azaïs.

Portretul lui Gabriel Azaïs si ferparul de deces care mentioneazà decoratia “Coroana României”

Preşedintele Bergasse a atras atenţia celor prezenţi asupra discretei rozete care apare la butoniera redingotei fondatorului Societăţii, menţionând „faire-part”-ul de deces al predecesorului său în care putem citi:

„Monsieur Gabriel Azaïs, Ancien Magistrat, Secrétaire de la Société Archéologique de Béziers, Officier de l’Ordre de la Couronne de Roumanie”.

Istoria, oarecum neaşteptată, a acestei decoraţii merită a fi povestită.

În 1878, Vasile Alecsandri câştiga la Montpellier concursul de poezie în onoarea „rasei latine”, cu poemul „Odă ginţii latine”.

Din păcate, din cauza Războiului de Independenţă încă în curs, Alecsandri nu a putut participa la manifestările organizate cu ocazia distribuirii premiilor.

Însă, în 1882, el a venit în Franţa pentru a asista la „Jocurile Florale” care s-au desfăşurat la Forcalquier, Albi şi Montpellier. Pe 7 mai 1882, Vasile Alecsandri a fost primit cu onorurile cuvenite unui scriitor, om politic, prieten al Franţei şi felibru.

Cu acest prilej, în cadrul „Cours d’amour” de la Clapiès, poetul român şi-a declamat poezia „Ronsard la Toulouse”, în care povestea:

„El spune’n limba cea divină
Cum pe când Franţa era’n valuri,
Străbunu-i, Banul Mărăcină,
Născut pe-a Dunării verzi maluri
Veni pe-un zmeu călare
S’ajute’n lupta mare
L’a Franţei salvare”

Sosit la Albi pe 24 mai, Vasile Alecsandri participă la sărbătorile organizate de Frederic Mistral şi de contele de Toulouse, la care citeşte un alt poem intitulat „Patru regine”, tradus de asemenea în limba franceză. Cu ocazia banchetului ce urmează, Gabriel Azaïs îi adresează un „brinde” şi Vasile Alecsandri răspunde cu versurile pe care le dedică: „Au poète et philologue Gabriel Azaïs”.

Tot atunci era prevăzut ca Vasile Alecsandri să treacă prin Béziers, pentru a răspunde invitaţiei amicilor, confraţi din Societatea Arheologică. Însă, pe 18 mai 1882, el trimite din Avignon telegrama următoare:

Mr Gabriel Azaïs, Béziers

Sosit chiar acum dela Gap foarte obosit n-am nici timpul material nici forţele veni Béziers. Vă rog să exprimaţi regretele mele şi cele ale mylord Bonaparte-Wise onorabililor membri ai Societăţii Arheologice Alecsandri

Iată cum descrie Vasile Alecsandri însuşi acest episod în scrisoarea redactată în limba franceză trimisă pe 16 mai 1882 fratelui său, Ion Alecsandri:

„Mon cher Jean,

Sunt la Gap, tocmai în străfundul Alpilor, din fericire numai până mâine dimineaţă, căci aici este un pui de ger care mă sileşte să stau cu paltonul pe mine în cameră. Am asistat de curând la reuniunea Felibrilor, pe care ţi-o voi povesti cu amănunte la sosirea mea la Paris. Trei ore de discursuri şi de lecturi, este ceva cam mult, dar trebuie să fii politicos şi să surâzi cu drăgălăşie ca să laşi să se creadă că te distrezi din plin ascultând limba provensală, chiar atunci când nu o înţelegi deloc. Alerg din reuniune în reuniune, ca să mă aud lăudat peste măsură şi ţin speechs-uri care sunt găsite încântătoare. După Montpellier, Forcalquier, după Forcalquier, Gap şi apoi mă voi duce la Béziers şi Albi, deşi mai curând cred că nu mă voi ţine de vorbă, căci mă simt destul de obosit…”

Tot într-o scrisoare, redactată în limba franceză şi datată 19 mai 1882, din Avignon, Vasile Alecsandri îi mărturisea fiicei sale, Marie Bogdan:

„Ma chère Marie,

Sătul de complimente, de onoruri, de discursuri, de lecturi, de muzică şi de toasturi am venit să mă odihnesc două zile la Avignon şi sunt gata să plec spre Paris, după ce am făcut act de prezenţă la Montpellier, la Forcalquier şi la Gap; după ce am escaladat Alpii, este timpul să mă cobor printre simplii muritori dela câmpie. De aceea renunţ de a mai reîncepe aventurile mele poetice la Béziers şi la Albi.

Nu-mi plac discursurile lungi, dar ceea ce detest sunt mesele lungi, care durează câte patru ore. La sfârşitul primului fel sunt sătul, la sfârşitul celui de-al doilea sunt enervat, la sfârşitul celui de-al treilea sunt gata să leşin, şi la desert îmi vine să-mi muşc vecina. Este deci cuminte să pun capăt acestor agape de Gargantua…”

De fapt, se pare că revenirea bruscă a poetului în ţară, la începutul lunii iunie, se datora mai degrabă problemelor familiale ridicate de divorţul fiicei sale precitate.

O notiţă pe două pagini, scrisă de mâna poetului, care descrie în detaliu această călătorie, se găseşte şi azi în arhivele Bibliotecii Academiei Române.

Însă, în ciuda acestor dezagremente, Vasile Alecsandri, odată întors în ţară, nu şi-a uitat prietenii felibri din Franţa.

El a obţinut ca regele Carol, cu siguranţă în urma insistenţelor reginei Elisabeta supranumită „la reine des félibres”, să decoreze cu ordinul Coroana României, cu rang de comandor, pe Frederic Mistral si, cu rang de ofiţer, pe Joseph Roumanille, Albert de Quintana, Gabriel Azaïs şi Bonaparte-Wise, cu toţii membri ai Societăţii Arheologice.

Pe 2 septembrie 1882, Vasile Alecsandri anunţa dela Mirceşti prietenului său Gabriel Azaïs, pe o carte de vizită, ştirea îmbucurătoare în aceşti termeni:

Cher Monsieur et Confrère,

Sunt fericit să vă anunţ că M. S. regele Carol v-a decernat titlul de ofiţer al ordinului Coroana României. Primiţi, vă rog, sincerele mele felicitări.

În anii următori, pe când Vasile Alecsandri, ministrul României în Franţa, locuia la Paris, contactele cu Societatea Arheologică s-au intensificat. Aşa se face că putem întâlni, câţiva ani la rând, printre operele primite la Société Archéologique şi revista “ROMÂNIA”, transmisă de Ministerul Instrucţiunii publice din Paris.

În Buletinul Societăţii datat 1891-1892 este anunţat decesul lui “Veséli Alecsandri, membre honoraire, décédé à Mircesti (Roumanie), le 6 septembre 1890”.

Pe aceeaşi pagină suntem informaţi de dispariţia lui “Joseph Roumanille, membre correspondent décédé à Avignon, le 24 mai 1891”.

Omagiul adus memoriei fondatorilor Societăţii Arheologice nu s-a limitat la prezentarea făcută participanţilor la Congresul AIEO.

La începutul acestui an, o elegantă broşură de 150 pagini format A4 intitulată:

„Hommage de la Société Archéologique de Béziers à ses fondateurs
Jacques (1778-1856) et Gabriel Azaïs (1805-1888)
La Compagnie, le Félibrige et les langues romanes”,

a fost editată la Béziers. Ea cuprinde douăsprezece articole semnate de diferiţi profesori universitari, arhivişti, jurnalişti sau bibliotecari din Béziers, Montpellier, Birmingham, Bristol, Capestang, Paris toţi membri ai Societăţii Arheologice, precedate de o introducere semnata de Jean-Denis Bergasse, preşedintele ilustrei companii.

Printre ele, un articol este intitulat „Languedoc et Roumanie: du Félibrige aux Rencontres en Méditerranée, une histoire d’amour inachevée” publicat sub semnătura autorului acestor rânduri, al doilea membru de origine română al societăţii, după Vasile Alecsandri. Comentariul prezentării făcute volumului în „Buletinul de comandă” menţionează:

„Este îmbucurător că la acest omagiu ce reînvie amintirea celor doi Azaïs, participă confraţii noştri englezi şi un confrate de origine română, care evocă poetul Vasile Alecsandri, primit de Gabriel Azaïs în Compania noastră, şi legăturile între România şi Félibrige. Prezenţa lor atestă strălucirea regăsită a operei celor doi Azaïs.”

În ceea ce priveşte legăturile între Societatea Arheologică şi România, mai mult, între regiunea Languedoc şi România, putem spera, pe bună dreptate, că acest document va fi un pas pe drumul spre finalizarea unei „poveşti de dragoste încă neterminată”, care se prelungeşte de mai multe secole!

Adrian Irvin Rozei, Béziers, iunie 2011

________________
P.S.: Pe data de 2 iulie, Jean-Denis Bergasse ne-a părăsit în mod subit la vârsta de 65 ani. Cu el dispare nu numai un pasionat cercetător al istoriei oraşului Béziers, al lumii languedociene, dar şi un admirator al legăturilor între limbile romane şi, în egală măsură, al confluenţelor franco-române.

Jean-Denis Bergasse într-o posturà caracteristicà savantului pasionat de regiunea Languedoc

Recenzia volumului „Criza lumii moderne”, de Ernest Bernea, re-editata la Editura Predania, 2011

Cartea aceasta nu oglindeşte doar istoria lumii moderne, într-un chip luminos şi profund, ci ea însăşi are o istorie aparte. Vremurile trecute au făcut-o posibilă iar stăpânii vremurilor au declarat-o imposibilă marelui public. De ce? Un răspuns ni-l dă Ioana Diaconescu, în articolul „Urmărirea lui Ernest Bernea.”^[1] Savantul Creştin Ernest Bernea, spune Ioana Diaconescu, deşi „a fost încercuit de Securitate timp de 40 de ani,” „a avut puterea să reziste.” Despre ce fel de rezistenţă este vorba? Despre cea fizică, în lagăre? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea intelectuală, în laboratorul ideologic^[2] din Republica Socialistă România? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea morală, în faţa torturilor şi a presiunilor Securităţii de a deveni turnător? Şi despre aceasta, dar nu numai. Regimul comunist – un autentic ev întunecat – a beneficiat, totuşi, de o sursă limitată de lumină: cea a raţiunii ideologice. În virtutea inconsistenţei sale, aceasta a desconsiderat şi a căutat să suprime orice altă înţelegere a istoriei, a omului şi a vieţii în societate. A preţuit „omul nou,” reeducat şi înregimentat politic, şi a dispreţuit orice persoană capabilă să-i străpungă întunericul până la rădăcină.

În veacul trecut, un astfel de om străvăzător era Românul Ortodox, iubitor de Dumnezeu, de Biserică, de neam şi de vrăjmaşi. Să fi fost oare Ernest Bernea un astfel de om? Da. Şi aceasta o mărturisesc nu doar prietenii săi, ci chiar şi neprietenii lui, securiştii, în dosarele sale de urmărire informativă din intervalul 1948-1988. Viaţa acestui Român deosebit se defineşte, aşadar, ca o eroică rezistenţă pe drumul mântuirii în Hristos, Dumnezeu-Omul, departe de religia Omului fără Dumnezeu, care a fost ateismul comunist.^[3]

Parcurgând articolul Ioanei Diaconescu, aflăm că, după 1979, Securitatea semnalează „poziţia ostilă orânduirii socialiste” a lui Ernest Bernea şi că, în 1984, pe 4 octombrie, îi face o „percheziţie domiciliară.”^[4] Locot. colonel M.V., scriindu-şi raportul de percheziţie, nota: „Printre lucrările filozofice confiscate enumerăm: „Un fenomen de criză în arta nouă,” „Criza contemporană” şi altele cu un conţinut necorespunzător recunoscut în declaraţia dată de Bernea Ernest.”^[5] Intuim că multe dintre ideile cărţii de faţă, dacă nu chiar toate, s-au aflat în paginile confiscate. Aşadar, Securitatea, prin cenzorii ei, îi citea cu mare atenţiei pe autorii interzişi. Dacă n-ar fi de plâns, am putea surâde. Însă cum s-ar explica această apetenţă pentru lectura cărţilor ostile orânduirii? În mod paradoxal, pentru a se menţine în postura fariseică de far călăuzitor a societăţii socialiste, raţiunea ideologică a fost obligată să iasă constant (şi riscant^[6]) din cadrele sale.

Fiindcă se instalaseră la conducererea poporului Român în mod ilegitim, prin minciună, fraudă, teroare şi crimă, comuniştii, majoritatea străini de neamul nostru, se simţeau hărţuiţi din toate părţile. De aceea, ei aveau nevoie, zi de zi, să ştie cum gândesc cei asupra cărora nu aveau nicio putere ideologică. Nu le trebuia deloc gândirea „ostililor partidului,” căci aceasta, precum o oglindă curată, îi înfăţişa apostaţi şi dezumanizaţi, dar, confiscându-le manuscrisele, simţeau ceva din bucuria unei victorii amare şi efemere. Nu le trebuiau nici Poruncile lui Dumnezeu, căci dumnezeul lor era „tatăl minciunii,”^[7] diavolul.

Bieţii comunişti au încercat din răsputeri să năruiască firavele luminiţe ale Creştinilor, dar acestea luminează şi astăzi, pe când mulţi dintre ei, „bărbaţii vărsători de sânge şi vicleni,”^[8] s-au stins, vorba psalmistului, mai înainte de a ajunge la jumătatea zilelor lor.

O ÎNŢELEGERE PROFUNDĂ A ISTORIEI, IZVORÂTĂ ÎNTR-O VREME DE SUFERINŢĂ PROFUNDĂ

 Ce este istoria? „Poveste,” precum spunea Grecul Herodot? „Documente,” precum învăţa Germanul Leopold von Ranke? „Recipient al culturii,” precum gândea un alt Nordic, Wilhelm Dilthey? „Realitate şi cunoaştere,” precum arăta Chilianul Jorge Acevedo? „Paşii lui Dumnezeu pe pământ,” precum socotea Românul Petre Ţuţea? Din toate acestea câte ceva şi mai mult decât atâta.

„Istoria, este viaţă şi anume viaţă umană,” scrie Ernest Bernea în chiar începutul cărţii sale. „Istoria este destin uman,” revine mai încolo. Iată un înţeles profund al istoriei, un înţeles radical, căci în interiorul acestei „realităţi radicale” care este viaţa umană se petrece vremelnica trecere a omului pe acest pământ. În interiorul vieţii sale omul face istorie, suportă batjocura istoriei (Blaga), Îl întâlneşte pe Dumnezeu, speră să redevină cel care a fost mai înainte de „căderea în timp” (Cioran). Propoziţia de debut a lui Bernea m-a dus imediat cu gândul la un contemporan de-al său din Apus.^[9] Nu pot afirma însă, în chip absolut, că Ernest Bernea urmează îndeaproape, în aceste pagini, modul de a înţelege istoria al filosofului Spaniol José Ortega y Gasset.^[10] Şi nu o pot face întrucât viziunea spirituală asupra istoriei a savantului Român pare să rezulte dintr-un vast studiu transdisciplinar (istorie, filosofie, artă, ştiinţă, theologie, sociologie, etnologie, politologie), dar mai ales dintr-o biografie Ortodoxă întreţesută cu multă suferinţă. De la un anumit punct al urcuşului său duhovnicesc, în paginile sale apare o viziune asemănătoare cu înţelegerea evanghelică a istoriei pe care o întâlnim la Sfântul Nicolae Velimirovici.^[11] Şi adevărul este că doar într-o viaţă plină de suferinţă pentru Hristos, poate avea loc „o Înviere a sensurilor” în tine şi în celălalt, precum scria atât de inspirat savantul tecucean de la Rugul Aprins, Alexandru Mironescu.^[12]

Fiindcă tot l-am invocat aici, merită reţinute de la el şi puse în comparaţie cu gândurile lui Bernea, câteva idei. Spre exemplu, faptul că înţelegerea a ceea ce este tainic reprezintă un miracol;^[13] faptul că trebuie depăşită înţelegerea abstractă a istoriei şi înlocuită cu una „pe dinlăuntru,” „axată pe o viziune metafizică,”^[14] „pe textura spirituală a tâlcului adânc pe care l-a trăit şi îl trăieşte mereu lumea;”^[15] faptul că trăirile duhovniceşti şi căderile noastre influenţează lumea în care trăim;^[16] faptul că supravieţuirea în istorie vine nu prin iubirea unor doctrine, ci a Adevărului.^[17] În fine, de observat la amândoi, ar mai fi mărturisirea că interesul pentru istorie al omului sporeşte cu cât creşte suferinţa şi tulburarea între popoare.

Revenind la textul lui Bernea, înţelegem mai uşor de ce „fenomenele de criză” dobândesc o vizibilitate mai mare când sunt cercetate în mod inseparabil de viaţa omului, de trăirile şi faptele lui. Viaţa este tragică, dramatică, cu suişuri şi coborâşuri. Crizele istoriei, spune Bernea, sunt o consecinţă a crizelor omului. Cum acesta este făptură cu trup şi suflet, crizele afectează atât partea materială, cât şi cea spirituală a omului. În diversitatea felurilor de crize (economice, politice, spirituale, morale etc), Bernea subliniază nuanţe fine şi le ierarhizează. În esenţă, orice criză înfăţişează o ruptură fie între om şi Dumnezeu în Sfânta Treime, fie între om şi semenul său, fie între om şi natură. Categoria aceasta patristică de „ruptură” devine foarte importantă de-a lungul cărţii sale şi vedem aceasta încă din fragmentul al doilea, unde analizează starea tradiţiei Creştine într-o societate Europeană guvernată de viziuni liberale şi de pulsiuni revoluţionare.

Cercetarea sa urcă pe firul istoriei până în zilele sale şi ajunge la starea omului Creştin în comunism. Pe acest drum ascendent, în multe afirmaţii, Bernea se aseamănă cu Romano Guardini din Sfârşitul modernităţii,^[18] cu Max Picard din Fuga de Dumnezeu,^[19] cu Edmund Husserl din Criza umanităţii europene şi filosofia.^[20] În fraze precum „Omul în faţa istoriei este activ şi răspunzător,” se întrevede influenţa magistrului său, Heidegger. În cuvinte precum „Experimentarea istoriei de către om are un caracter tragic” observăm iarăşi viziunea filosofică a lui Ortega, dar şi a lui Nae Ionescu.

Dincolo de aceste frumoase asemănări ideatice, întâmplătoare sau nu, care se pot regăsi în paginile sale şi în cele ale autorilor invocaţi, ceea ce surprinde până la admiraţie este împletirea a două tipuri de analiză a crizei: cea fenomenologică şi cea duhovnicească, evanghelică. Soluţia sa hermeneutică surprinde esenţialul, dar nu în chip abstract, despărţit de detalii, şi cuprinde detaliile, dar nu disparat, ci în chip organic. De fapt, în aceasta constă şi originalitatea metodologică a acestei cărţi.

O VIZIUNE EVANGHELICĂ A OMULUI, PENTRU O EXPLICAŢIE A CRIZELOR ŞI O DEPĂŞIRE A LOR

De ani de zile lumea a fost cufundată într-o vorbărie uluitoare pe tema crizelor. Superficialitate, tehnicism, demagogie, subiectivitate – toate, abordări exterioare. Mii de pagini, scrise de savanţi şi analişti de pretutindeni au acoperit crizele pentru că nu le cunosc rădăcinile. Vorbesc despre trunchi, ramuri, coroană şi roade, dar nu pomenesc nimic despre rădăcină. În planul vieţii concrete, criza ne-a derutat, fiindcă trăiam în cadrele fixe ale obişnuitului; ne-a obosit, fiindcă ne-am pierdut răbdarea în societatea vitezei; ne-a moleşit, fiindcă am uitat să privim spre cer; ne-a smerit, fiindcă ne-am socotit descurcăreţi şi stăpâni peste toate; ne-a pus în faţă nişte oameni dezamăgiţi, fiindcă aşa am devenit noi şi nu ne-am fi dat seama fără această criză. Cu adevărat, omul de azi pare că nu mai cunoaşte decât efectele crizei. Dacă ar şti că poartă în sine şi explicaţia nu s-ar mai lăsa dezorientat.

Istoria nu se repetă, dar păcatele şi crizele da. Oare să nu fie nicio legătură aici? Omul care nu împleteşte văzutul cu nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute. Şi iarăşi, acela care nu împleteşte cauzal păcatele cu suferinţele, sugerează că nu mai crede în rostul înalt al ascultării de Dumnezeu. Invers, cu cât omul se sfinţeşte mai mult, alipindu-se de Dumnezeu, cu atât gândurile sale intră într-o armonie mai înaltă cu cele ale Sfinţilor. O astfel de persoană cred că a fost şi Ernest Bernea. Multe dintre gândurile sale despre Europa modernă conglăsuiesc cu cele ale Sfântului Nicolae Velimirovici. Fiindcă au văzut lucrurile cu adâncime duhovnicească, după cum le-a arătat lor Duhul Sfânt, au înfăţişat amândoi ruptura omului de Dumnezeu drept cauză a tuturor crizelor. Omul modern s-a dezlipit de Rai şi s-a alipit de raiul pământesc, de comoara sa. Şi nu doar că s-a alipit; aproape că a devenit una cu lumea. De aceea, Dumnezeu i-a tulburat pacea, i-a împuţinat hrana, i-a risipit banii, i-a zguduit metropolele. De aici crizele politice, alimentare, economice. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu spre a-l trezi pe om din rătăcire, spre a-şi veni în fire, căci El preţuieşte întoarcerea omului la calea sfinţeniei.

Frumuseţea viziunii evanghelice a omului vine din profunzimea descoperirilor sale şi din înălţimea soluţiilor. Să încheiem pe tonul optimist al lui Ernest Bernea:

„Există, oare, o ieşire? Da! Renunţarea la formula de viaţă a lumii moderne începute în Renaştere, formulă azi definitiv consumată […] şi găsirea unei alte formule, care să satisfacă nevoile temporale ale momentului istoric într-o ordine spirituală specifică naturii complexe a omului şi destinului său.”

Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor
De Rodica Bordeianu

„Cu o auto-justificare continua fata de crime facute contra a milioane de oameni nevinovati, demonstrand lipsa de introspectie, sau vre-o dorinta de a-si asuma vre-o responsabilitate pentru acte de genocid din trecut, de violenta generala contra populatiei civile, de catre persecutorii comunisti, nu numai ca nu se vor uita crimele trecutului, dar se vor continua nedreptati si in ziua de azi fata de partile vulnerabile ale societatii noastre.”
Gabriel Teodor Gherasim, autor Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor

Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor (Victims of Communism and Their Persecutors) publicata in acest an de Publish America, este o noua carte a lui Gabriel Gherasim, care imbina marturiile supravietuitorilor din temnitele comuniste, cu o analiza paralela a persecutiilor populatiilor neputincioase din aparheidului Africii de Sud, din lagarele de exterminare naziste, si din suferintele de pe ambele fronturi ale conflictului israelo-palestinian. In plus, raspunde dorintei de dreptate a victimelor comunistilor si a urmasilor lor, cu o metodologie de mediere care s-a dovedit a da rezultate pozitive de-a lungul istoriei, atunci cand a fost implementata in mod etic si impartial fata de toate partile afectate de conflict.

In plus, in mod in mod diferit de justitia punitiva, care cere numai retributii de la abuzatori, fara a se interesa de recalibrarea dinamicii dintre victime si persecutorii lor, Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor propune o paradigma de justitie restaurativa, respectiv, de a crea premizele reparatorii pentru victime, in timp ce persecutorii si/sau urmasii acestora se reincadreaza in sanul societatii de be baze egalitare, si nu privilegiate ca pana acum.

Partea Intai a cartii analizeaza premiza de cum ar putea procesul de justitie restaurativa ca sa aduca atat restitutii, cat si ca sa transforme dinamica dintre victimele comunistilor si a persecutorilor lor.

Partea a Doua a cartii include recapitularea a catorva componente importante din literatura si pratica specialistilor din negociere, mediere si conciliere, in ceea ce priveste partile abuzate si abuzatorii lor. Printre aceste concepte enumeram: dilema prizonierului; comnicare intragrup si intergroup; tactici de negociere, mediere, si elemente de conflict intercultural.

Partea a Treia discuta cateva aspecte din concepte de justitie precum: justitie restaurativa; metodologie; istoricul teoriilor comuniste si aplicarea acestora in distrugerea omenirii; efecte intrapersonale; efecte interpersonale; si efecte globale.

Partea a Patra analizeaza o solutie satisfacatoare la dilema repararii holocaustului communist fata de victimele sale precum: administrarea conflictului; folosirea conceptelor analitice vizavi de cele sintetice; realitatea sociala vizavi de concurenta constructiva; transformarea conflictului din retributiv in restaurativ ; mediere ca reparare a persecutiilor comuniste; diplomatia multi-dimensionala; pluralism conform regulilor; dreptate in contextul rezolutiei conflictelor; elemente convingatoare si puncte vulerabile din cadrul justitiei restaurative.

Partea a Cincea propune crearea si aplicarea unor proiecte educative si comemorative in societate, ca sa informeze publicul elevilor, al studentilor si al adultilor, asupra exemplelor de violenta comunista, si cum pot supravietuitorii persecutiilor comuniste, cat si persecutorii lor, ca sa gaseasca un sens in tragedia care s-a intamplat , si inca se mai intampla in tari comuniste si neo-comuniste, la oameni a caror “vina” este numai aceea ca nu sunt considerati de “origine sanatoasa,” sau pentru ca isi doresc libertatea pe care comunistii le-au luat-o.
Iata cateva din recenziile ale cartii:

„Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor propune un model de justitie restaurativa ca sa repare distrugerea creata de 94 de ani de crime si persecutii (neo)comuniste.
Este o analiza din perspectiva negociatorului diplomatic al genocidelor comuniste, folosind marturiile supravietuitorilor din inchisorile comuniste, a ceea ce a insemnat Holocaustul Rosu in Europa, cu particulara atentie la cazul Romaniei.
Cartea detaileaza cauzele, procedurile, si efectele care au afectat populatii intregi prim crimele comunistilor, la nivele intra si inter personale.
Autorul discuta antecedentele, comportamentele, consecintele si solutiile pentru rezolvarea victimizarii a milioane de oameni nevinovati, atat la dimensiuni micro cat si macro sociale.
Folosind experienta comunista si post-comunista a Europei, autorul propune o continuare a intelegerii si educarii populatiei asupra efectelor inca tangibile astazi ale crimelor comuniste din Europa, cat si o privire atenta la dictaturile comuniste care raman inca o plaga a societatilor contemporane de azi, din China in Cuba, si din Vietnam in Nord-Coreea.
Este ironic ca ignoranta asupra crimelor comuniste naste crearea si recrearea de monstrii, inclusiv in Statele unite. De exemplu, in 2010, in acelasi an cand Georgia a demolat statuia lui Stalin din Grozni, America a ridicat o statuie lui Stalin in orasul Bedford, statul Virginia. Fundatia D-Day care a platit peste $ 1,000,000 ca sa monteze aceasta statuie a unui dictator care a omorat milioane de oameni, il considera inca astazi pe Stalin ca pe un erou de valoare al Europei. Prin ridicarea acestei statui, victimelor comunismului, inclusiv refugiatilor politici si religosi din America care au conoscut lanturile si temnitele comuniste (printre care se gaseste si tatal autorului), li se cere in mod impertinent ca sa traiasca in continuare cu explicatia idilica precum ca ocupantii rusi si comunisti ai Europei ar fii fost de fapt “eliberatori democratici.” Prin urmare, cartea lui Gabriel Gherasim se dovedeste a fii o lectura necesara si actuala nu numai pentru societatile care au supravietuit dictaturilor comuniste, dar si un material educativ pentru tarile care au fost ferite de pacostea rosie.”
Gary Revel, Actor/Regizor, Hollywood California

„Cartea lui Gabriel Teodor Gherasim’s Victimele Comunistilor si Persecutorii Lor este o lectura necesara pentru cititorii de pe ambele parti ale Atlanticului, pentru ca uneste metode de analiza si remediere ale confictelor din scoala americana de consiliere, cu marturisile, analizele si observatiile de la fata locului, a ceea ce a insemnat Holocaustul Comunist pentru Europa. In acelasi timp, autorul nefiind afiliat politic nici unui partid sau a vre-unei ideologii, reuseste sa ramana, sa descrie si sa propuna in mod obiectiv solutii la cea mai grava problema a secolului 20, care a ramas inca nerezolvata: crimele comunismului. Aceste crime raman unul din cele mai respingatoare episoade ale istoriei umanitatii din toate timpurile.”
Dr. Theodor Damian, Profesor de Filozofie si Etica, Colegiul Metropolitan din New-York. Presedinte al Institutului Roman de Teologie si Spiritualitate Ortodoxa.

In general, dupa cum autorul insusi a spus: “Daca ignoram, justificam, si minimalizam crimele comunismului, facem atat un act de imensa nedreptate fata de victimele comunismului, cat si invitam in viata contemporana si pentru generatiile viitoare dictaturi si suferinte asemanatoare. O reala vizualizare, onorare, comemorare si redresare a suferintelor victimelor comunismului, inseamna de fapt un act de dreptate fata de intreaga societate care a suferit aceste atrocitati, de pe urma carora suferim si ne vindecam inca si in ziua de azi.”

O prezentarea video a cartii se poate viziona la You Tube:

Cartea poate fi comandata in format tiparit de la Amazon, Publish America si de la alte edituri sau in format electronic Kindle.

Acum cincisprezece ani, filosoful H. R. Patapievici semna o carte contestată, în care, folosind un limbaj extrem de crud, făcea nişte afirmaţii jenante la adresa poporului din care face parte. Sunt convins că aceleaşi idei, exprimate însă cu alte cuvinte, nu ar fi deranjat tot atât de mult.

„Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile…) i-au dovedit.” („Politice“, ediţia 1996, pag. 63)

„Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul pînă la erupţia terţiară, subreptice, tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va fi în sfârşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“ („Politice“, Humanitas, ediţia 1996, pag. 49)

Folosind un limbaj mai elegant, dramaturgul Paul Everac (foto) recidivează în primăvara acestui an, cu un amuzant articol despre Popescul nostru naţional, adică despre cum suntem noi, românii, în viziunea Domniei sale, românul : ,,Se pare că Popescu al nostru nu e bun să iniţieze nici să gestioneze afa­ceri esenţiale, n-a fost bun niciodată. N-a dat case mari, de export, n-a pus la punct vreo companie reputată în Europa, n-a făcut vreo afacere răsunătoare, vreo construcţie să rămâi hăbăuc. A fost mic politician, om de zurbă şi de mişcare, ţârcovnic de idei, gestionar mărunt şi nu foarte sigur, cântăreţ la lună dar cu voce potolită, actor în toate chipurile, în felul său mulţumit de sine, oricâte bice şi palme a încasat. … A fost şi niţel moşier, dar şi crâşmar şi arendaş. Mai mult a fost rob. A inventat, dar n-a întreprins. L-a dus de nas cine a vrut… Popescu n-are talent să conducă, să dezvolte, să administreze şi să cucerească. El e lălâu, pizmaş, chichiriţos, şmecher, tâmpit, face pe politicul căci nu ştie altceva, vrea pricopseală şi imagine, se lasă mituit, cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia măsuri dubioase…’’ (,,Popescu nu e bun, decât…’’, editorialul Cronica română, 30 mai 2011)

Critica dramaturgului-ziarist este superficială din start, prin generalizare : toţi românii sunt sau nu sunt aşa şi pe dincolo… Este ca şi cum aş afirma că toţi dramaturgii români sunt geniali, deci inclusiv Domnia sa, sau sunt lipsiţi de talent literar, precum îl consideră criticul Alex Stefănescu : ,,Inteligent, responsabil, lipsit însă de talent literar, Paul Everac a încercat toată viaţa să zboare cu un avion imaginar. Nu a reuşit, dar măcar a încercat.’’ (,,Paul Everac, omul care a scos din minţi o ţară întreagă’’, de Mihnea-Petru Pârvu şi Magda Spiridon, stiriROL.ro, 13 noiembrie 2010).

Fără a fi total nejustificate, afirmaţiile dramaturgului Paul Everac, pe adevăratul său nume Petre Constantinescu, deci tot un ,,escu’’ naţional, ,,Everac’’ fiind inspirata anagramă a pseudonimului ,,Careva’’, sunt superficiale prin ocultarea voită a perioadei comuniste, de care acesta a profitat din plin şi pe care o vede în cele mai roze nuanţe, negăsindu-i nimic de criticat.

Cu toate că pretinde a nu fi fost membru de partid, ceea ce nu înseamnă că ar fi fost şi anticomunist, Everac şi-a făcut cariera la adăpostul căldicel al mai marilor zilei : Gheorghiu-Dej, Petre Groza, Avram Bunaciu, Ceauşescu, Popescu-Dumnezeu, Iliescu, care l-au protejat întreaga viaţă.

Deşi fiu de deţinut politic, dramaturgul comuniştilor a trecut din oportunism de partea călăilor părintelui său, câştigându-le încrederea şi protecţia. Aceştia l-au răsfăţat şi l-au răsplătit destul de frumuşel pentru fidela sa slugărnicie, acordându-i privilegii precum şef de protocol la Marea Adunare Naţională sub Dej, promovat-ales în biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor sub Ceauşescu, ori director al TVR şi al Institutului de Cultură din Veneţia sub Iliescu.

Admirator necondiţionat al dictatorului Ceauşescu, călăul care şi-a înfometat şi terorizat poporul, asemeni profesorului Ion Coja, fost membru de vază al PCR, a cărui admiraţie se extinde şi asupra Căpitanului, care trebuie să se răsucească în mormânt datorită asocierii cu un comunist, Everac nu se sfieşte să afirme :

,,În 1989 i se lasă acestui nătărău Popescu o ţară bine investită, cu industrie, cu irigaţii, cu oraşe întemeiate, cu rezerve mineraliere şi energetice, şi cu aproape patru miliarde de dolari creanţe în cont. Plus cu o clasă muncitoare relativ calificată.’’

Glorificarea comunismului este ridicolă, întrucât toată lumea ştie că industria noastră era falimentară, fiind învechită şi necompetitivă, iar rezultatele planurilor cincinale erau cu bună ştiinţă falsificate pentru a fi pe placul Marelui Cârmaci.

Tara nu era o grădină rodnică, întrucât, cu toate irigaţiile, agricultura era neproductivă şi în penurie de braţe de muncă, iar rezultatele recoltelor se contabizilau după aceleaşi criterii.

România nu mai era o ţară respectată în lume, cu toate cele patru miliarde de dolari creanţe în cont, întrucât devenise campioana nerespectării Drepturilor omului, cu un conducător megaloman care-şi înfometa şi teroriza poporul cu ajutorul une sinistre Poliţii politice. Dictatorii sunt temuţi, dar nu şi respectaţi, întrucât nimeni nu-şi respectă călăul pe care îl urăşte.

Unde era atunci ochiul ager al dramaturgului, unde era privirea pătrunzătoare şi imparţială a celui care, prin misiunea sa culturală şi educativă cu care se simţea investit, aspira către o statură de apostol al Neamului, de ,,pedagog al Naţiunii’’, cum îl numeşte Alex Constantinescu ?

În 1972, vulturul dramaturgiei române, cel mai jucat dramaturg român, autor a peste 150 piese, scrutează în profunzime comportamentul uman, ridiculizând în piesa ,,Un fluture pe lampă’’ defectele unor români care au ales libertatea, fugind sau rămânând în Occident, mai precis la Paris. Ori, unii şmecheri şi învârtiţi, aidoma celor din piesă, nu reprezintă tot Exilul românesc anticomunist. Ei există, bineînţeles, sau pot exista, însă exilaţii respectabili nu îi acceptă şi îi marginalizează.

Critica sa este justă, dar crează şi întreţine confuzia românilor din Tară faţă de fraţii lor exilaţi, care ar fi cu toţii, conform piesei comanditate de Ceauşescu, nişte învârtiţi lipsiţi de orice moralitate. Să nu uităm că 1972 este anul când, la Paris, episcopul Teofil Ionescu trădează, solicitând revenirea Bisericii exilului în jurisdicţia Sovrom-Patriarhiei de la Bucureşti.

Personajele piesei, deşi trăiesc la Paris, se comportă exact cum s’ar fi comportat şi acasă, în România, deoarece acesta este caracterul lor. Aceşti oameni nu au plecat din Tară cinstiţi şi au devenit hoţi la Paris, ci au fost necinstiţi dintotdeauna.

Pentru autorul piesei, ei sunt, în totalitate, mincinoşi, falşi, superficiali, laşi, bicisnici, ridicoli, renegaţi, slugarnici, grandomani, mitomani, rataţi, lipsiţi de idealuri, de talent, de demnitate, materialişti, vanitoşi, venali, desfrânaţi, necinstiţi, beţivi, atei, intriganţi, excroci, vânduţi, delatori şi colaboraţionişti.

Toţi exilaţii peregrinează printr’un relief necunoscut, unde nu mai au reperele lor de-acasă şi astfel se pot rătăci, ba prin ,,valea plângerii’’, ba pe ,,muntele suferinţei’’, ba prin ,,mlaştina deznădejdii’’, de unde dacă ies, ajung în ,,pădurea cu fiare’’. Acestea, cu dinţi de fier şi măsele de oţel, sunt gata să-i sfâşie, acum că nu mai au puterea de a se apăra. Si atunci fug, cu laşitate, fug de teama semenilor lor, şi-n fuga lor disperată pot greşi drumul cel fără repere şi, ajungând la ,,marea uitării’’ cea cu apa atât de lină, se cufundă grabnic în unda sa spre a-şi obloji rănile.

Cei care întârzie prea mult se îneacă pe nesimţite, dar ceilalţi pot ieşi la liman, în toamna sau în iarna vieţii, după cum fi-va voia Domnului, ajungând astfel în sfârşit în ,,câmpiile seninătăţii’’. În acest răstimp, fraţii lor rămaşi acasă, în ţara pe vremea aceea încătuşată, înfăptuiau aceeaşi călătorie initiaţică pe drumul sinuos al vieşii şi, în consecinţă, piesa Dlui Everac devine perfect inutilă.

Cunosc Exilul românesc de peste trei decenii. Viesparul său, infiltrat de agenţi, este descris cu minuţie de Dl Everac, mult prea bine pentru cineva care nu a trăit decât la Bucureşti. În fine, acestea au fost indicaţiile care i s’au dat, dar greşeala sa este că a omis să creeze măcar un singur personaj pozitiv, ceea ce este impardonabil pentru un autor care s’a pretins liber şi neangajat şi care, peste patru decenii, recidivează în articolul din ,,Cronica română’’, negăsindu-i Popescului decât defecte.

Vajnic patriot într’o Europă în care de-abia am intrat şi care combate ideile ultra-naţionaliste, dăunătoare intereselor sale politice unitare, Paul Everac îşi varsă năduful incapacităţii şi neseriozităţii românilor, numindu-i cu abilitate pe cei care, în optica Domniei sale, nu erau adevăraţi români : Herdan, Assan, Malaxà, Auschnitt, Carol Davillà, Spiru Haret, Eugen Caradà, regele Carol I, Caragiale, Xenopol, Nicolae Iorga, Haşdeu, Eminescu, Andrei Saguna sau Goga.

Bineînţeles că unii erau români mai recenţi, dar amestecul enumerat este foarte savant şi parşiv, insinuând îndoiala în mintea cititorului, care-şi va spune : Bine, bine, dar chiar şi Eminescu ? Dar Cuza de ce nu figurează pe listă, dar Ciprian Porumbescu, dar Zelea-Codreanu, dar regele Mihai ? Dar totuşi, Eminescu…

Chiar încă din timpul vieţii, poetul naţional a fost desemnat de denigratorii săi drept bulgar, sârb, rutean, polonez, rus, armean, turc, albanez, persan sau suedez. Acesta le răspundea cu umor calomniatorilor, că nu se poate supăra pentru modul în care persoana sa se reflectă în ochii lor, întrucât de la aşa o oglindă, nici nu se putea aştepta la alt reflex !

Dacă pentru Everac numele lui Eminescu ,,nu sună prea popeşte’’, pentru Patapievici „Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intram în Uniunea Europeană” (Revista ROST, nr. 24/2005)

Poporul nostru este din start o alianţă între două naţii, dacii şi romanii, peste care s’au altoit de-a lungul veacurilor multe altele, aşa că nu văd cine ar mai putea fi astăzi român sută la sută. Mai toţi avem un ascendent străin, împământenit la noi, ai cărui urmaşi i-au pierdut astăzi limba şi poate şi numele.

Dacă aceşti venetici, deveniţi buni români, sunt mai întreprinzători, acest lucru nu poate fi decât benefic poporului nostru.

Este drept că am dat puţine personalităţi de talie internaţională, ceea ce este normal, fiind o ţară mică, care nu a avut, precum francezii, englezii sau spaniolii un imperiu, care să ne permită încurajarea artelor şi a culturii. Toate ţările mici, cu puţine excepţii, de navigatori cuceritori, au cunoscut aceeaşi soartă.

În vreme ce apusenii ridicau catedrale semeţe, noi ne apăram de leşi, otomani, muscali, austrieci şi-i apăram indirect şi pe aceştia. De altfel, însuşi profesorul Stiopul, personajul piesei lui Everac, spune : ,,El (românul) nu poate fi crud, excesiv, dar nu poate înălţa nici acele grandioase catedrale făcute din tenacitate, dispreţ de sine şi asceză’’ În fine, cel puţin aşa a văzut dramaturgul secretul catedralelor… (Paul Everac, Teatru, Ed. Eminescu, ediţia 1984, pag. 158)

Am dat puţine personalităţi de talie mondială şi, în plus, acestea au apărut tardiv. Brâncuşi, Martha Bibescu, Brauner, Celibidache, Cioran, Coandă, Eliade, Vintilă Horia, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Radu Lupu, Anna de Noailles, Emil Palade, Elvira Popescu sau Tzara, ca să nu-i numesc decât pe aceştia, sunt puţini şi în plus nu sunt toţi ,,Popeşti’’ sută la sută. Toţi aceştia s’au afirmat în străinătate, altfel, dacă rămâneau în Tară, ar fi înfundat puşcăriile comuniste sau, datorită cenzurii, nu s’ar fi putut impune pe plan mondial, aşa cum nici românul obedient Constantinescu-Careva-Everac nu s’a impus, cu toate favorurile unui regim criminal pe care l-a slugărit.

Concluzia ludică a amuzantului articol din ,,Cronica română’’ ar fi că ne aflăm în faţa unei dileme : ori Constantinescu-Careva-Everac este un român, un Popescu şi el, un escu adevărat, şi atunci este ţârcovnic de idei, cântăreţ la lună, rob şi slugă, lacheu pizmaş, tâmpit, jigodie, nesincer, necinstit şi fără talent, ori este un om onest şi inteligent, un dramaturg serios şi talentat, responsabil, cu coloană vertebrală şi idei măreţe, însă atunci nu poate fi român şi numele său patronimic nu este adevăratul său nume. În orice caz, după acest articol nedemn, Maestrul a ratat ocazia de a deveni Cineva, ràmânând un Careva !

Radu Negrescu-Suţu, Paris, iulie 2011

De Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Pe Maestrul Paulencu l-am gasit intamplator la You Tube, ca oaspete al Radio Moldova, care ii lua un interviu. M-a impresionat cu talentul, caracterul, dragostea de neam, limba si cultura romaneasca. L-am rugat recent ca sa ne acorde un interviu, si a avut amabilitatea ca sa accepte.

Gabriel Gherasim: Stimate maestre Paulencu, dati-ne va rog cateva date biografice.

Ioan Paulencu: Sunt nascut la 5 decembrie 1940, regiunea Cernauti, comuna Voloca. Dupa absolvirea scolii, am muncit la diferite servicii fizice: la caile ferate, ca muncitor, la parcul de tramvaie ca muncitor, la reteaua de drumuri regionale ca muncitor. La varsta de 19 ani, mi-am insusit meseria de modelier cizmar. Am lucrat asa pina la varsta de 26 de ani, in timp ce cantam in paralel si in corul bisericesc din sat. La 26 de ani,am devenit student al Institutului de arte ”Gavriil Muzicescu” din Chisinau. Din anii 1968-1972, in paralel cu studiile, am lucrat in orchestra “Folclor” al Radioului si Televiziunii din Moldova. Din 1972 pana in present (71 de ani), sunt solist la Opera Nationala.

Gabriel Gherasim: Maestre Paulencu, ce a insemnat ca sa fiti etnic romani in teritoriile ocupate de rusi dintre Nistru si Prut?

Ioan Paulencu: Stimate Domnule Gherasim, cred ca nu este nici o noutate daca voi raspunde ca am suferit enorm de mult pentru ca am fost si sunt roman. In Basarabia, pe timpul sovetic,toti romanii erau persecutati. In anul 1978, m-am dus ca sa-mi corectez toate datele biografice, prezentand certificatul de nastere, al meu, al tatalui si al mamei, certificatul lor de casatorie, unde erau descrisi ca: agricultori romani. Nu au vrut sa ma inregistreze ca roman. M-au sfatuit sa ma adresez la sectia de pasapoarte republicane din Moldova.

In prealabil, in 1957, la cercul militar, in mai putin de 2 minute mi se schimbase numele: din Paulencu in ‘Pavlenco’, din Ioan in ‘Ivan’, si din roman in ‘moldovan’. Deci la sectia de pasapoarte republicana, seful, cand a citit documentele romanesti ale parintilor, m-a intrebat: ”si dumneata vrei sa te scrii acum ca roman?” Eu i-am raspuns: ”Eu nu vreau sa ma ‘scriu’ roman, eu SUNT roman, si punctum”. La raspunsul meu, seful a exclamat tare, ca: ”mai degraba decat ca sa ma inscrie pe mine ca roman, s-ar spanzura el”. I-am raspuns foarte politicos: ”Va rog ca sa-mi semnati corectarea documentelor de identitate, pe urma va puteti si spanzura daca poftiti”. Seful a sarit de pe scaun, si m-a amenintat, ca ma va reclama la politie. Eu i-am raspuns: “Asta vreau sa fac si eu, deoarece dumneata mi-ai insultat natia”. Seful a aprins o tigara, defiland nervos prin birou, si dupa cateva fumuri de tigara, a exclamat cu ura: “E imposibil de lucrat asa!” Cu multa sila mi-a semnat documentele. Cu asa nervi, mi-am recapatat din nou, numele, prenumele si nationalitatea. Luandu-mi documentele semnate, i-am zis: ”Eu,la revedere nu va spun, de oarece nu ati meritat asa binete”.

Colegii din Teatru afland ca am redevenit “roman”, atat rusii, cat si “moldovenii”, m-au urat fatis dupa aceea. Inchipuiti-va ca daca chiar astazi, in mileniu III, sunt unii cetateni care se bat cu pumnul in piept si striga: ”Sunt moldovan”, deci nu “roman,” va inchipuiti reactia de atunci.

Gabriel Gherasim: Enumerati va rog cateva din activitatile dumneavoastra profesioniste.

Ioan Paulencu: In opere,am interpretat cele mai de frunte rolulri pentru Basi precum: de G.Verdi rolul preotului Goardean, din opera ”Forta destinului”; Regele Fillip si Inchizitorul din ”Don Carlo’ ‘; Regele si marele preot Ramfis din opera ”Aida”; Zaccaria din opera ”Nabucco”; Monterone Sparafucili din opera “Rigoletto”; Ferando din opea “Trubadur”; de S. Gounod, Mefisto din opera “Faust”; de P. Ceaikovski regele Renne din opera “Iolanta”; Cneazul Gremen din opera “Evghenin Oneghin”; Borodin-Cneazul Galetkii, si Hanul Conciak din opera “Cneaz Igor”; de G. Rossini Don Basilio- din opera “Barbierul din Sevilla”; de G.Mustea, Alexandru Lapusneanu din opera cu aceeasi nume.

In total, am interpretat, peste 60 de roluri. Pe parcursul acestor decenii,m-am ocupat intens de promovarea folclorului romanesc, care nu are egal in lume. Doinele, baladele, cantecele nuptiale, colinde, uraturi. Cant la 15 instrumente populare precum: cavalul romanesc, cel unguresc, tilinca, dramba, muzicuta, ocarina, fluier, frunza, cimpoi, fluier ingemanat. s.a.

De 3 decenii, sunt profesor de canto, la Academia de Muzica, Teatru si Arte Plastice, si la Colegiul de Muzica “Stefan Neaga.” Am studenti laureati cu marile premii nationale si internatioanle. La colgiul S.Neaga, am inaugurat un ansamblu etno-folcloric, care la propunerea studentilor a fost numit: “Bucovina. “Aceasta denumire inofensiva, pana acum insa, nu a fost confirmata. Mi s-a spus sa propun prin cerere la consiliul profesoral, ca sa-mi accepte aceasta denumire. Nu a fost acceptata, nici acolo si mi s-a raspus ca orice denumire merge…numai ”Bucovina” nu. Cu aceasta v-am spus foarte multe. Folclorul si cultura din Bucovina, miros prea mult a romanism in Basarabia.

Gabriel Gherasim: Cum explicati maestre, perseverarea spiritului romanesc in teritoriile ocupate, in ciuda paranoii anti-romanesti din zone curat daco-romane dupa etnie, limba, civilizatie si istorie?

Ioan Paulencu: Stimate Domnule Gherasim, noi romanii din Bucovina de Nord, Bugeac si Basarabia ,in decurs de aproximativ 250 ani,am trait doar 22 de ani in propria noastra Tara, Romania, din 1918-1940. Tot noi, acesti romani din Bucovina de Nord, pana astazi,am pastrat cel mai mare focar al romanismului, pentru care suntem maltratati si invidiati de natiunile care ne-au ocupat de atata amar de vreme. Mai mult, un roman din Bucovina de Nord, ca sa primeasca vre-un titlu onorific, trebuie sa munceasca de patru ori mai mult, decat un roman din Basarabia, darami-te din Romania actuala.

Ca sa va dau un exemplu: de 20 de ani, ma lupt, ca sa filmez un film: “Nunta Strabunilor”, care este cel mai sacru argument al existentei noastre ca neam, si care ne-ar ridica cu vre-o 10 capete mai sus in fata Omenirii. Din pacate, pana astazi, nu am gasit nici un finantator. M-am adresat printr-un roman din Basarabia, la diaspora romanilor din Canada, Italia, Spania, Portugalia, SUA, s.a., cu rugamintea de finantare. Au trecut multi ani, si nu am nici un raspuns. Sunt nevoit sa plec cu aceasta comoara spirituala pe lumea cealalta.

Ma bucura un singur lucru, ca majoritatea studentilor mei absolventi de canto popular, conduc nunti, recita oratii nuptiale, conocarii, iertaciuni nuptiale. Prin acesti bravi studenti, incerc sa fac o micro-revolutie si o renastere nationala. Toate aceste perle folclorice sunt imprimate in fondurile de aur ale tezaurului folcloric daco-roman, prin sarguinciosii mei studenti, care au preluat aceasta stafeta pentru a o duce mai departe. Eu personal, sunt invitat uneori la nunti, ca sa recit la prima masa iertaciuni, oratii, conocarii, si ca sa le cant cateva melodii nuptiale si folclorice romanesti. Practic de un an de zile, regizez o emisiune folclorica la radio “Vocea Basarabiei,” care se numeste: ” Perle folclorice care nu trebuie sa fie uitate”. Aceste emisiuni de la bun inceput si pana acum , se pastreaza in arhivele radioului. Le putem transmite pentru mass-media de limba romana din Romania si exil daca o sa le solicite. Sper ca va prezenta pentru cititorii dumneavoastra un mare interes.

Gabriel Gherasim: Ati mai dori sa adaugati ceva pentru cititori?

Ioan Paulencu: In prezent lucrez la un manual.Metoda si Specificul Predarii Cantecului si Romantei Populare Romanesti, un manual care nu exista nici in Moldova si nici in Romania. Nici pe de parte nu am spus totul despre activitatea mea in domeniul artei clasice si populare, dar cred ca este sufficient pentru acum. Rugamintea mea este, ca sa ma ajute cei care pot, pentru colectarea fondurilor, cu care as putea face filmul “Nunta Strabunilor”.

Va multumesc pentru sansa de a imparti cate ceva despre cultura daco-romana din teritoriile indepartate de Tara, dar nu si de neam. Pot fii contactat pentru cei care doresc sa comunice cu mine la admin at timofti-m-art.com.

Link video cu interviu al Maestrului Paulenco:

Adrian Irvin Rozei [alte articole din rubrica "Secante romanesti]

Prima parte aici

Alt personaj care ar fi putut să apară în tabloul reprezentând invitaţii Dnei Geoffrin este Antioh Cantemir. Deşi în 1755, data anunţată a întâlnirii din salonul parizian, Antioh Cantemir decedase deja de 11 ani!

Antioh Dimitrievici Cantemir (1708**-1744), după cum îl numeşte istoria literaturii ruse, era fiul mezin al lui Dimitrie Cantemir, efemerul domnitor al Moldovei din 1710-1711.

Născut la Constantinopol, el a fugit cu întreaga familie la Sankt Petersburg, după înfrângerea lui Petru cel Mare de către turci, ţarul cu care Dimitrie Cantemir se aliase în speranţa perenizării dinastiei familiare pe tronul Moldovei sau chiar în vederea unei ipotetice independenţe a ţării sale.

Încă din tinereţe, Antioh Cantemir a primit o educaţie aleasă la curtea Rusiei, mai întâi pe lângă tatăl său, şi, mai apoi, cu savanţi de renume european precum Bernoulli, Bilfinger, Baer şi Gross dela Academia de ştiinţe a Rusiei.

Încă de mic copil, Antioh Cantemir a învăţat şi a practicat diferite limbi europene, precum greaca, latina, greaca veche, italiana, germana, franceza, rusa. În afară de ideile ştiinţei şi filosofiei moderne, el s-a familiarizat cu literatura rusă, cu spiritul şi istoria antichităţii, iar la “Şcoala latinească din Astrahan”, tot el “s-a instruit în limbi, înţelepciunea lumii, geografie şi istorie.”

Devenit orfan de tată pe 21 august 1723, tânărul prinţ face demersuri pe lângă ţarul Rusiei pentru a obţine o bursă de studii în Occident, însă împăratul moare înainte de a-i da un răspuns.

Câţiva ani mai târziu, Antioh Cantemir începe o intensă activitate literară, făcând traduceri din latină în dialect slavono-roscenesc sau din limba franceză. Tot atunci el studiază la Academia de Ştiinţe din Sankt Petersburg domenii variate precum astronomia, fizica, algebra, istoria, filosofia.

În 1731, Antioh Cantemir este numit reprezentant diplomatic al ţarului la Londra. În cei şase ani petrecuţi în acest post, Cantemir a reuşit să obţină o recunoaştere a puterii imperiale ruse şi chiar semnarea unui tratat de alianţă între cele două mari puteri europene. În această perioadă, el a învăţat şi limba engleză, dezvoltând în paralel legături cu lumea artistică şi ştiinţifică britanică.

În anul 1737, Cantemir a început tratative cu ambasadorul Franţei la Londra în vederea restabilirii legăturilor diplomatice franco-ruse, care fuseseră întrerupte din cauza războiului din Polonia.

Succesul acestor tratative a făcut să fie numit, un an mai târziu, în funcţia de ambasador al Rusiei în Franţa. Ceea ce l-a făcut să locuiască timp de şase ani la Paris, până pe 31 martie 1744, când s-a stins din viaţă, la numai 35 ani.

* * *

Sejurul parizian al prinţului Cantemir a fost o succesiune de întâlniri şi contacte la cel mai înalt nivel. În afară de importanta activitate diplomatică deja menţionată, Antioh Cantemir a frecventat şi a purtat corespondenţă cu nenumărate persoane şi personalităţi din înalta societate pariziană, precum şi din lumea ştiinţifică sau artistică.

Din păcate, mare parte din informaţiile de care dispunem, privind sejurul în Franţa al diplomatului rus, provin din scrierile abatelui du Guasco, un personaj ambiguu, în al cărui cuvânt nu putem avea decât parţial încredere. Iată cum descrie Ştefan Lemny, în remarcabila sa lucrare despre “Cantemireşti”, contactele lui Antioh Cantemir cu saloanele literare ale vremii:

“Saloanele care înfloreau în tot Parisul i-au deschis alte porţi spre viaţa literară a epocii. E greu să ştim cu certitudine dacă prinţul a frecventat în mod regulat cele mai celebre saloane ale vremii sale ca, de exemplu, cel al Dnei Geoffrin. Muza vieţii literare pariziene se considera ca una dintre prietenele sale: ea ar fi reproşat lui Octaviano du Guasco că ar fi uitat-o în mod injust în biografia pe care acesta o dedicase lui Antioh, şi care precede ediţia “Satirelor” ***, în care el citează un număr important dintre prietenii lui. Putem avea încredere într-o mărturie izolată, provenind în plus dela un autor atât de controversat precum Guasco? E drept, ştim, mulţumită lui Marmontel, că uşa faimosului salon era larg deschisă străinilor, însă scriitorul nu-l menţionează pe prinţ în ale sale “Mémoires”. Nici alţi vizitatori prestigioşi n-au păstrat amintirea prezenţei lui.”

În schimb, dispunem de numeroase indicaţii privind participarea lui Antioh Cantemir la alte saloane literare, poate mai puţin prestigioase decât cel al Dnei Geoffrin, dar mai interesante pentru informaţiile politice care-l puteau interesa pe diplomatul acreditat la Paris.

Bustul lui Antioh Cantemir in curtea Universitatii din Sankt Petersburg

Era cazul salonului marchizei de Monconseil, pe care Antioh o cunoştea din 1736. Astfel, prinţul vorbeşte într-una din scrisorile sale despre “supeul magnific de 20 tacâmuri”, unde “ordinea şi delicateţea mesei, tot atât cât şi superba veselă, erau admirate de toţi comesenii, printre care se număra toată familia M [a]d[ame de] Monconseil.”

Cum mare parte dintre cei invitaţi la aceste reuniuni erau prieteni între ei şi cu doamnele amfitrioane, ne putem închipui cu uşurinţă că atât ideile, cât şi persoanele circulau dintr-un salon într-altul.
Astfel, Pierre Louis Moreau de Maupertuis, filosof, matematician, fizician, astronom şi naturalist, unul dintre membrii nelipsiţi din salonul ţinut de Mme Geoffrin, era prieten intim cu Antioh Cantemir.

În legătură cu acest subiect, şi ca o posibilitate suplimentară de contact între Antioh Cantemir şi Dortous de Mairan –amintim că acesta din urmă a fost chiar şi “secrétaire perpétuel” al “ilustrei companii”- merită să cităm o altă afirmaţie găsită în biografia prinţului rus, scrisă de Octaviano du Guasco:

“Academia, care admirase superioritatea şi importanţa talentelor prinţului Cantemir în decursul studiilor sale, l-a ales curând ca membru, cu speranţa de a-l avea cândva ca şef.”

Din păcate, nu dispunem de nicio altă sursă care să confirme această afirmaţie!

Este, însă, exact că Antioh Cantemir a creat şi a dezvoltat numeroase legături între academiile din Paris şi Sankt Petersburg. Cantemir, care împărtăşeşte părerea diferiţilor savanţi ce militau în favoarea contactelor între cele două academii, se declara “întotdeauna fericit de a lucra în serviciul academiei sale (din Sankt Petersburg).” De altfel, Antioh Cantemir a remis diploma de membru al Academiei ruse lui Maupertuis în 1738, al treilea savant francez astfel distins, după Dortous de Mairan şi Réaumur.

Numele lui Dimitrie Cantemir, singurul savant român mentionat pe fatada Bibliotecii “Ste Genevieve” din Paris, este cunoscut datorita publicarii operei sale de catre Antioh Cantemir in 1743

În acelaşi scop, Antioh Cantemir a propus şi obţinut ca diferiţi membrii ai înaltei societăţi franceze să fie susţinuţi cu titluri, ba chiar şi cu burse decernate de Academia din Sankt Petersburg. Mai mult, el s-a implicat personal în operaţiile de schimburi de cărţi care aveau ca scop, în plus de cunoaşterea reciprocă între savanţii celor două ţări, popularizarea studiilor ruse în Occident.

Nu vom insista asupra legăturilor între Antioh Cantemir şi ilustrele spirite iluministe ale secolului XVIII. În schimb, animozitatea creată între Voltaire şi Antioh Cantemir privind originile familiei fostului domnitor al Moldovei, autorul volumului “Descriptio Moldaviae”, de către comentariile filosofului francez este bine cunoscută! La fel ca şi afirmaţia lui Voltaire din studiul său intitulat “Istoria lui Carol XII”, în care el scrie despre Dimitrie Cantemir că acesta “nu s-a jenat să-l trădeze pe sultan de la care obţinuse domnia principatului, în favoarea unui creştin dela care spera avantaje mai importante.”

Această afirmaţie ne aduce la comentariile privind poziţia lui Antioh Cantemir faţă de evenimentele din Moldova.

În 1738, pe când prinţul Cantemir sosea la curtea regelui Franţei, Rusia era în plină ofensivă împotriva Imperiului Otoman, chiar pe teritoriul Moldovei. Avansul rapid al trupelor ruse duce la intrarea lor în Iaşi, în luna septembrie 1739. Motivat de acest succes militar, Antioh Cantemir visează chiar la restaurarea familiei lui pe tronul Moldovei şi se consideră desigur omul potivit pentru această misiune. Însă tot atunci apare un Constantin Cantemir, fiul unchiului fost domnitor al Moldovei, omonim cu Antioh, care se propune şi el ca pretendent, sprijinit fiind de generalul rus învingător, sub ordinele căruia combătea.

Moneda batuta de Republica Moldova cu ocazia tricentenarului nasterii lui Antioh Cantemir (avers si revers)

Însă Rusia, sub presiunea Franţei şi Austriei, semnează un tratat de compromis cu Turcia la Belgrad, în 1739, punând capăt visurilor de schimbare a suzeranităţii Moldovei şi deci a reîntoarcerii vreunui Cantemir la putere în principat.

Atunci însă Antioh Cantemir joacă pe deplin cartea loialităţii faţă de puterea pe care o reprezenta, în ciuda intereselor familiei sale, prezentând acest tratat de compromis drept o victorie a puterii ţariste.
Cam nedumerit, unul dintre amicii lui Cantemir, Gastaldi, îi scrie:

“În ceea ce priveşte pacea voastră cu turcii, dacă sunteţi mulţumit, sunt şi eu. Însă mărturisesc că nu mă aşteptam, după ce armatele voastre făcuseră atâtea minuni asupra infidelilor. Mă bucuram că familia Voastră ar fi restabilită în Moldova, însă Dumnezeu a dispus altfel…”

Era o ultimă întâlnire, ratată, între istoria Moldovei şi cea a familiei Cantemir!

Însă ea ar fi prezentat oare vreun interes pentru Ţările Române? Sau era doar o simplă schimbare de suzeran, care nu avantaja decât familia Cantemir?

Adrian Irvin Rozei, La Bastide Vieille, lângă Maureilhan, mai 2011

_________
NOTE:

**Data naşterii lui Antioh Cantemir este diferit indicată -1708 sau 1709- în diferitele surse consultate. Fapt cert este că Republica Moldova a declarat 2008 ca fiind “Anul Cantemir”, cu ocazia tricentenarului naşterii sale. Tot atunci a fost bătută o monedă de argint în valoare de 100 lei, reprezentându-l pe Antioh Cantemir, alături de datele 1708 şi 1744.
***Antioh Cantemir a rămas celebru mai ales datorită “Satirelor”, scrise în limba rusă. El este considerat ca părintele literaturii clasice ruse.
Iată un exemplu moralizator din scrierile lui, în “Satira VI”:
„Acela este numai ferice în viață,
Ce știe a petrece în liniște și pace,
Și cu puțin ce are se află mulțumit!“

Service après vente

Acest articol poate apărea cititorului ca o suită de imagini oarecum desperecheate. El traduce însă cu exactitudine progresul unei cercetări, ceea ce oamenii de meserie numesc “jurnalism de investigaţie”. Este un exemplu al modului în care, plecând dela un subiect oarecare, se poate ajunge la un personaj atât de îndepărtat în timp şi spaţiu, cum ar fi dela un sătuleţ din regiunea Languedoc, până la istoria unui prinţ de descendenţă moldovenească. Tocmai această potecă pe care o desţeleneşti pas cu pas, fără să bănuieşti unde te poate duce, face tot şarmul exerciţiului.

Cum spunea Antonio Machado în poemul intitulat “Cantares”:
“Caminante, no hay camino
Se hace camino al andar…”
Golpe a golpe, verso a verso.
(“Calătorule, drumul nu există
Îţi faci drumul mergând…”
Pas cu pas, vers cu vers.)