În numărul 12, din 25 martie a.c., de Buna Vestire, România Literară propune ca temă a lunii „România în eternitate”, începând această dezbatere (e de presupus că vor mai urma şi alte opinii)cu articolul d-lui Andrei Cornea „O obsesie maladivă”.
Dl.Cornea, de profesie filozof, începe cu o observaţie , care conţine un sâmbure de adevăr: „Un organism sănătos nu e sâcâit de obsesia bolii. (…) Dar faptul că, deodată, începe să-l preocupe prea mult sănătatea e primul semn prevestitor al bolii…Totuşi a nu fi în eternitate nu e o boală; e mai curând starea firească deopotrivă a oamenilor şi a stelelor. Obsesia însă de a nu fi e numai a oamenilor şi abia ea e maladivă.”
Dar ce este eternitatea în viziunea d-lui Cornea? O “vitrină” esenţială şi indispensabilă a „muzeului imaginar” al omenirii. Din perspectiva corneană a lui a fi sau a nu fi în eternitate, noi, românii, am avea o „obsesie maladivă”, „încă din vremea lui Eliade şi Cioran, dacă nu de mai înainte.” După A.C., grija noastră “ obsesivă” privind România în eternitate “înseamnă… să nu poţi fi ocolit de un ghidaj sumar prin istoria şi cultura universală”. Concluzia apriorică a lui A.C. ne taie orice elan: “Nu, nu suntem o destinaţie obligatorie.” După această lovitură de măciucă, A.C. începe să ne pună în paranteze.
„Luaţi istoria şi puneţi între paranteze istoria românilor: Cruciadele s-ar fi făcut oricum şi fără noi. Renaşterea ne-a ocolit. Ştefan cel Mare putea să nu fi existat laolaltă cu întreaga Moldovă, dar caravelele lui Columb ar fi plutit la fel spre America. Turcii ar fi avansat cam în acelaşi mod şi fără noi în Balcani şi până în Europa Centrală şi nu cred că prezenţa noastră i-a deranjat în mod semnificativ, aşa cum ne place uneori să credem. Problemele pe care le-am creat puterilor în secolul XIX au fost minore. Nici Primul, nici cel de-al Doilea Război Mondial (în care am avut pierderi uriaşe) nu s-ar fi încheiat altfel decât s-au încheiat, dacă nu am fi existat pe hartă. Comunismul s-ar fi întins şi în absenţa noastră peste Europa Centrală şi de Est, cu nenorocirile ştiute, şi ar fi căzut şi fără aportul nostru. N-am participat la colonizarea lumii, n-am creat un imperiu, n-am cunoscut niciodată grandoarea, nici măcar grandomania poloneză sau maghiară. Praful de puşcă, tiparul, fotbalul, cafeaua, becul electric, sistemul heliocentric s-au inventat fără contribuţia noastră. N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii.”
Înainte de a privi mai atent la afimaţiile lui A.C., trebuie lămurită chestia cu parantezele şi filozofia. După 1989, Petre Ţuţea, un receptor al durerilor poporului român în sec. XX, sesizînd lipsa de substanţă a intelectualilor care, profitând de circumstanţe, se înghesuiau autonumindu-se în postura de noi elite, de arbitri ai eleganţie culturale şi morale, le-a recomandat să se mai pună şi între paranteze. S-au simţit lezaţi, aşa că i-au întors politicos spatele şi si-au văzut de interese.
De la Hristos încoace, filozofii, făcând concurenţă neloaială lui Dumnezeu, au oferit (şi continuă să ofere) imagini deformate privind originea, sensul, devenirea şi destinaţia omului şi a istoriei. Nici nu se poate atfel deoarece filozofii acordă întâietate dragostei de înţelepciune şi nu dragostei de Adevărul în care se află plinătatea înţelepciunii, adică dragostei faţă de Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. La înţelepciunea filozofică se ajunge prin raţiune iar la plinătatea înţelepciunii şi a Adevărului prin credinţă. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu şi se dă celor care o caută şi o cer. Şi raţiunea şi credinţa sunt ţinute de Iisus Hristos, fără de Care nimeni nu poate face nimic, nici dacă este filozof. Atunci când acordă Adevărului un rol marginal, Îl ignoră sau Îl neagă, filozofii devin plagiatori arogându-şi drepturi de autori pe o înţelepciune furată. De aceea, această înţelepciune furată se strică, precum mana cerească strânsă spre păstrare, făcându-se clar-obscur sau întuneric şi pentru filozofi şi pentrui cei care se împărtăşesc din „mana” lor. Privind prin ochelarii filozofiei vedem sau ne putem imagina tot felul de eternităţi (ca şi cea a lui A.C.)
Prin lumina Adevărului (întru lumina Ta vom vedea lumină) nu se vede decât o eternitate vie şi una moartă, iluzorie, chinuitoare şi dureroasă. În eternitatea vie intră tot omul , tot neamul pe care Dumnezeu îl va găsi drept. A fi drept în faţa lui Dumnezeu nu e totuna cu a fi drept în faţa oamenilor, pentru că dreptatea omenească este ca o cârpă lepădată în faţa lui Dumezeu.
Dumnezeu ne-a ţinut departe de ororile cruciadelor şi nu ne-a lăsat să ne înfruptăm (doar să gustăm puţin) din rătăcirile seducătoare al Renaşterii. Ne-a dat, în schimb pe Ştefan cel Mare, “atletul lui Hristos” cum îl numea un papă, şi alţi domnitori vrednici, în Moldova, în Ţara Românească, în Transilvania, sub a căror conducere românii au apărat Creştinătatea, adică Europa de astăzi. Aşa au putut pluti şi caravelele lui Columb spre America. Pe turci i-am deranjat semnificativ şi, fără noi, ar fi avansat serios departe în Europa. Problemele pe care le-am creat puterilor în secolul XIX n-au fost deloc minore. Primul şi al doilea Război Mondial s-ar fi încheiat altfel (pentru noi şi pentru alţii) dacă nu am fi existat pe hartă. Cât despre comunism (pe care A.C. uită să-l treacă la invenţii cu autorii lui) s-a întins peste Europa Centrală şi de Est cu concursul celor care au organizat şi cruciadele şi măcelurile secolului XX. Cât despre grandoare sau grandomanie (în cârdăşie cu alţii sau pe cont propriu), acestea nu constituie paşaport pentru eternitatea vie. Aşişderea colonizarea lumii, crearea de imperii, invenţiile din orice domeniu (inclusiv cele româneşti pe care A.C. fie le bagatelizează, fie le omite intenţionat).
Alături de alte neamuri, poporul român intră în eternitatea vie cu toţi cei, cu toate invenţiile, cu toate jertfele care stau sub semnul credinţei şi în umbra Crucii (a se citi în acest sens, în acelaşi numar 12 al României Literare, articolul „Crucea de la Opanki”, semnat de Sorin Lavric).
Este greu de înţeles aceasta când eşti filosof şi imposibil când eşti şi ateu, căci nici Lucifer nu îndrăzneşte să spună că L-a inventat pe Dumnezeu dar A.C. Îl trece în rândul invenţiilor atribuite poporului evreu. Această afirmaţie izvorăşte fie dintr-o ignoranţă crasă, fie dintr-o aroganţă debordantă sau din amândouă. Dacă A.C. este şi evreu (după cum îmi spune o cunoştinţă care-l admiră) atunci afirmaţia de mai sus nu-i face deloc cinste. Denotă o lipsă de respect şi de înţelegere faţă de drepţii Vechiului Testament, cunoscuţi şi necunoscuţi, prin care Dumnezeu a pregătit înomenirea Cuvântului pentru mântuirea tuturor, evrei şi neevrei.
După ce ne-a ambalat între paranteze, conform indicaţiilor şi instrucţiunilor primite, „ce ne mai rămâne?” se întreabă retoric A.C. Şi domnia sa ne dă răspunsul: „să încercăm, fiecare unde suntem, să facem bine ceea ce avem de făcut; să ne purtăm decent, ba chiar, dacă putem, cu compasiune faţă de semeni; să iubim lucrurile frumoase, de oriunde ar veni. Pe scurt, ce-ar fi, până una-alta, să ne grădinărim cum se cuvine limitele?”
Chiar aşa! Ce-ar fi dacă A.C. ne-ar da un exemplu personal, punându-şi limitele, adică parantezele de care vorbea Petre Ţuţea? Grădinărindu-le cum se cuvine n-ar mai bate câmpii alături de alţi intelectuali de serviciu, toţi având sarcina de face din poporul român o turmă de câini maidanezi. „Hingherii” vor să-l castreze de origini, de istorie, de cultură, de tradiţii şi să-l eutanasieze, dar nu complet, pentru că s-ar distruge habitatul păduchilor care trăiesc pe pielea lui.
La vremuri noi, oameni noi, sminteli noi. „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” (Mt.18,7) Şi vai şi acelora care ascultă pe omul prin care vin sminteala.
Sub egida A.S.C.O.R.-filiala Suceava şi a Fundaţiei Culturale „Bucovina Profundă”, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a găzduit, recent, seara duhovnicească cu tema de meditaţie „Cultul Ortodox între tradiţie şi inovaţie” conferenţiată de ieromonahul Petru Pruteanu, lector doctor universitar la Academia Teologică Ortodoxă din Moldova, un monah cu alese însuşiri al cărui C.V., destul de „consistent”, a fost prezentat în deschidere de pr. Ionel Irimia de la Parohia „Învierea Domnului”-Suceava, de unde am aflat printre altele că distinsul invitat are şi dubla cetăţenie şi triplă cetăţenie, simţindu-se sucevean de-al nostru, iar momentul ales al acestei serate, nu a fost unul întâmplător deoarece „…aşa cum ne aducem cu toţii aminte la 27 martie 1918 (până la adoptarea Calendarului Gregorian în 1925, cronologia evenimentelor istorice se raporta după vechiul Calendar Iulian, n.red.), Basarabia este primul pământ românesc care revine la patria mamă”, după cum ne-a declarat moderatorul manifestării părintele Mircea Bejenaru, el însuşi absolvent şi al Facultăţii de Istorie-Geografie din Suceava. [Continuare →]
Oamenii, scăpaţi de urgia cutremurului şi a apei îşi oblojesc rănile, îndură lipsurile, îi plâng pe cei dispăruţi sau se duc de bună voie la moarte, încercând să oprească ciuma nucleară. Pentru unii aceste aspecte ar fi partea iraţională a situaţiei. Chemând la raţionalitate, analiştii cuantifică pierderile materiale şi financiare şi caută să identifice oportunităţile pe care le oferă această nenorocire unor viitoare afaceri. Concluzia lor este optimistă: afacerile merg mai departe! Au mai fost Cernobîl, New York 9/11, Indonezia 2004 şi altele dar afacerile au prosperat. Dar viaţa, viaţa cum va arăta?
Alţi analişti se frământă să găsească răspunsul la întrebari de genul, cum şi de ce s-a produs cutremurul şi ce va urma? Unii dau vina pe natura oarbă, alţii bănuiesc o mână de om criminală, un monstru care produce cutremure, uragane, potopuri, etc. Americanii, ruşii, HAARP, Beam, iluminaţii, şerpilienii, reptilienii, extratereştrii şi alţii sunt pe lista suspecţilor.
Cel mai pertinent răspuns l-a dat un om aflat în necaz. Iată ce spune un japonez:
“It was an act of God,” said Yoshihiro Amano, a grocery store owner whose house is 4 miles (6 kilometers) from the reactors. “It won’t help anything to get angry. But we are worried. We don’t know if it will takes days, months or decades to go home. Maybe never.”
“A fost un act al lui Dumnezeu”, a spus Yoshihiro Amano, proprietarul unui magazin alimentar a carui casa este la 4 mile (6 km) de reactoare. “Nu va ajuta la nimic să ne enervăm, dar suntem îngrijoraţi.. Nu ştim dacă va dura zile, luni sau decenii pentru a merge acasă. Poate că niciodată.”
Dar de ce “It was an act of God”? Ascensiunea tehnologica, economica si finaciara (în anii ’80 Japonia devenise cel mai mare creditor al lumii) a creat şi dezvoltat la japonezi mitul superiorităţii. Istoricul japonez Shishibei Yamamoto spunea atunci că “japanitatea a devenit adevărata religie a japonezului” şi că “japonezii sunt zeii!”. Credinţa în superioritatea lor “s-a înrădăcinat în ei mai adânc ca niciodată”. (Süddeutsche Zeitung, nr.61/15 martie 2011) Şi Dumnezeul Cel Viu, Adevărat, i-a cercetat să vadă cât de zei sunt. Dar nu sunt singurii de cercetat…Pe planetă se înmulţesc zeii de toate felurile. Înseamnă că se vor înmulţi şi cercetările…
Cine se înalţă va fi smerit şi cine se smereşte va fi înalţat.
Nicuşor Gliga
22 martie 2011
Fostul preşedinte al UDMR, Marko Bela, declara la 15 martie 2006, la Târgu Secuiesc (Covasna), că “Funcţionarii de la ghişee ştiu din nou ungureşte, iar pe cei care nu cunosc limba maghiară, trebuie să-i punem să înveţe. Şi poliţistul şi poştasul, toţi cei care mănâncă pâinea noastră. Fiindcă de-acum aşa trebuie să vedem lucrurile: cel care este funcţionar aici, în Ţinutul Secuiesc, mănâncă pâinea noastră“.
Sunt astăzi unii, care abia acum se întreabă cât e mit şi cât e adevăr în propoziţia «M-am dus la un magazin în Secuime, am cerut în limba română o pâine şi nu mi s-a dat /nu mi s-a răspuns».
Eu personal am trăit pe pielea mea povestea cu vânzătorul de pâine, nu în Covasna sau Harghita, ci în Târgu Mureș, atât înainte, cât și după 89. În vacanțe, mergeam la rude în Tg. Mureș (de unde se trage mama mea) și în mod frecvent mergeam la cumpărat de pâine și apă minerală cu vărul meu (pe biciclete). Nu o dată mi s-a întâmplat să primesc răspunsuri insolente de la vânzătoarele femei, când ceream ceva în limba română: ”Teșek ?! Nem tudom romaniam !”
Astăzi, se face apel la calm și rațiune, se dau exemple de bună conviețuire între unguri și români, clamându-se că cei care strigă sunt de fapt extremiști, șovini s.a.m.d.
Se uită faptul că românii au iertat ceea ce le-au făcut ungurii, hortyștii când au recucerit Ardealul. Iar iertarea naște alte păcate. Eu nu am nevoie să citesc relatările istoricilor crimele atroce împotriva românilor din Ardealul ocupat de hortiști. Cunosc aceste lucruri de la bunica mea, cazuri concrete, nu povești.
Dacă nu le vom cere acestor bozgori obraznici să își recunoască crimele împotriva românilor și să le regrete, nu vom avea liniște niciodată în Ardeal. Pentru că așa e ungurul șovin: ca și țiganul, iese ca păduchele în frunte, obraznic și agresiv. Nu generalizez. Nu toți ungurii sunt șovini. Majoritatea sunt oameni de treabă, muncitori și la locul lor. Le place palinca, au viața lor, și și-o trăiesc așa cum au apucat din moși strămoși. Ca și noi. Dar există unii bezmetici, dintre ei, care inflamează cu revendicări aberante relațiile dintre români și unguri. Iar serviciul secret maghiar (AVO) nu doarme. Ungaria duce un lobby încăpățânat, prin diaspora sa (mai ales cea americană, al cărei exponent de frunte este George Soroș) pentru a reface Ungaria Mare. Ei visează nu numai la Ardeal, ci și la teritoriile sârbești.
Un român întors din SUA, apropiat al administrației de la Casa Albă, îmi povestea cât de insistent și de perseverent este acest curent de lobyy în favoarea ”autonomiei” ca prim pas al restaurării Ungariei Mari, o himeră ce nu a existat niciodată în istorie cu adevărat.
Americanii sunt tentați să ia în calculele lor un aliat maghiar în defavoarea celui român, într-o Europă a cărei granițe se tot extind. Problema este că acest vis iredentist nu cadrează cu planurile Uniunii Europene, ce urmăresc mai degrabă o asimilare ”europeană” a națiunilor decât o federalizare identitară, cu inevitabilele ei conflicte inter-etnice.
Exemplul Kosovo le-a servit ca învățătură de minte europenilor seduși de visul ”pax americana”, hrănit din belșug cu bombe, pentru a mai accepta astfel de scenarii secesioniste în interiorul granițelor europene.
Observăm însă că laboratoarele psihologice ale Serviciilor Secrete maghiare își continuă munca în Transilvania. Incită populatia de etnie maghiară la revoltă, prin diseminarea a tot felul de idei secesioniste, în special pe criterii economice.
Spre exemplu, este foarte larg răspândit printre cei din Ardeal (unguri și români deopotrivă), mitul că ”Ardealul cel bogat susține economia întregii țări.” Se mai crede că ”ardelenii cei muncitori îi susțin cu banii pe care îi plătesc la taxe și impozite, pe muntenii, moldovenii și oltenii cei puturoși.” Nu de puține ori auzi opinii de genul: ”Când treci muntele din Ardeal, șoselele sunt proaste, casele sunt dărăpănate, sărăcie. Nimeni nu mai muncește. Toți trag pe spinarea noastră. Fără bogăția Ardealului, economia românească ar intra în colaps.”
Așa s-au ajuns la ”glumele” că în câțiva ani vom trece munții în Ardeal cu pașaportul (glumă pe care eu am auzit-o înainte să se petreacă episodul în care Csibi Barna îi cerea pașaportul lui Băsescu !).
Terenul este pregătit cu atenție de zeci de ani. Sub acoperirea unor concerte de muzică rock, de ani de zile, tinerii activiști din serviciile secrete maghiare, vin în România și recrutează tineri maghiari în organizații paramilitare de tipul Gărzii Secuiești. Au loc întreceri ”sportive” anuale de tir, la care participă specialiști și campioni de tras cu arma din Ungaria, mascânduse în acest fel veritabile tabere paramilitare, unde iredentiștii maghiari învață să mânuiască pușca și cuțitul. Împotriva cui !? Iar SRI-ul doarme în papuci, sau, mai grav, a trădat deja.
În tot acest timp, noi abolim serviciul militar obligatoriu, iar tinerii noștri pleacă pe coclauri, prin străinătăți, după un trai mai bun. Când va veni ceasul decisiv CINE VA APĂRA ROMÂNIA ?!
Serile duhovniceşti iniţiate de A.S.C.O.R.-filiala Suceava şi Bucovina Profundă în perioada Marelui Post vor continua miercuri 23 martie a.c. cu manifestarea tematică „Cultul Ortodox între tradiţie şi inovaţie”, comunicare susţinută de ieromonahul Petru Pruteanu, doctor în Teologie Liturgică şi Dogmatică şi lector la Academia Teologică Ortodoxă din Moldova, cu sediul la Chişinău şi care se află sub oblăduirea Înalt Prea Sfinţitului Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi al Întregii Moldove de dincolo de Prut. Serata va avea loc în sala de conferinţe (aula) a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor de la orele 18.00. Intrarea este liberă.
Să nu se creadă că am ceva personal cu Adrian Severin. Întâmplarea face să-mi arunc iar ochii pe interviul publicat în Flacăra lui Adrian Paunescu, pe care o citesc din n motive, mai puţin acela că publică interviul directorului cu Adrian Severin. Interviu fluviu şi, pentru mine, imposibil de citit. Dar mătur cu privirea pagina revistei şi-mi sare în ochii ceva ce nu căutam : noi dovezi de… cum s-o numesc ca să nu jignesc pe nimeni? Două dovezi că povestea cu haş doi o nu a fost chiar un accident, ci este valabilă şi concludentă pe mai multe planuri, inclusiv al culturii istorice şi politice. Nu le pot trece cu vederea pentru că Adrian Severin este o voce pe care partidul din care face parte o ascultă cu mult respect, iar acest partid, cu şanse mari de a reveni la guvernare şi de a-l mai pune o dată pe Severinul nostru ministru de externe, deja l-a trimis la Înalta Poartă a Europei să ne reprezinte ca deputat. Ce fel de reprezentant, care consideră că – şi fac astfel prima obiecţie, România nu are nici un interes în Transnistria?! Cum aşa, domnule Severin, nu avem nici un interes într-un teritoriu pe care românii sunt componenta etnică cea mai numeroasă? Înţeleg ca dl Severin să nu fi ştiut niciodată formula chimică a apei, pe care eu, bunăoară, o cunosc numai pentru că am avut norocul să rămân corigent la chimie, materie de care, e drept, nu ai nevoie ca să faci carieră politică. Pentru aşa ceva era suficient să fii tare la marxism-leninism şi alte isme, dar parcă nu strica să adaugi, măcar pe post de condiment, şi puţină istorie. Eu unul cred că avem drepturi istorice asupra Transnistriei, unde populaţia românească este cea mai veche şi cea mai numeroasă, situaţie pe care însăşi Moscova comunistă a recunoscut-o atunci când acolo, la Est de Nistru, pe la mijlocul anilor 1920, a înfiinţat RS Autonomă Moldovenească. Am şi o teorie – nu neapărat a mea, că apele curgătoare nu sunt nicăieri graniţe etnice, iar acolo unde ele separă două popoare, avem de-a face de fapt cu imixtiunea grosolană a cancelariilor marilor puteri care au decis acele graniţe cu ochii pe harta geografică, fără să cerceteze situaţia reală din teren. Nu merg până acolo ca să pretind diplomaţiei noastre să ia în seamă acest argument, dar dl fost ministru de externe ar trebui să cunoască măcar ideea, foarte răspândită printre românii patrioţi şi visători, că Transnistria trebuie folosită pentru a face schimb de teritorii şi de a redobândi astfel teritoriile răpite de Ucraina sovietică de la RSS Moldovenească : nordul Bucovinei, sudul Basarabiei şi Insula Şerpilor. (Aţi uitat de ele, domn ministru! Le-aţi scos din ecuaţie şi nu aveaţi voie!) …Ocazie cu care se poate face şi un schimb de populaţie, de care să beneficieze românii din Transnistria!.. Visuri? Visuri neroade şi caraghioase? De bună seamă, sunt neroade cu aşa miniştri de externe!
A doua basnă a aceluiaşi – de data asta citez: cică după al II-lea Razboi Mondial «Ungaria a fost diminuată teritorial, umilită naţional şi anihilată politic ca urmare a prosteştii sale fidelităţi faţă de aliatul german». Aşadar prosteasca fidelitate ungurească faţă de aliatul german… Domnule ce sunteţi, cum puteţi spune o asemenea aiureală pe care n-o poţi găsi nici măcar în tratatele de istorie ale Ungariei editate de Academia de la Budapesta?! Luaţi un asemenea tratat şi citiţi ce s-a întâmplat în primăvara lui 1944, în martie, la Budapesta. Deci cu aproape o jumătate de an înainte de 23 august al nostru! Chiar nu ştiţi?! S-a fost produs atunci unul dintre cele mai penibile momente din istoria Ungariei, săraci vecinii noştri! Nici când au fost alungaţi ocupanţii turci din Ungaria, după un secol şi jumătate de paşalîc, scurs fără ca ungurii să mişte în front măcar un deget, ruşinea nu a fost aşa de mare, deşi a fost tare jenant pentru istoricii de mai târziu că în armata eliberatoare austriacă nu a mărşăluit victorios nici picior de maghiar!…
Scriam nu demult că în Ungaria, odată cu venirea la putere a dreptei conduse de Orban, are loc o schimbare majoră de atitudine în guvernare şi se pregăteşte chiar modificarea Constituţiei. Textul proiectului de Constituţie este remarcabil şi merită citat în aspectele sale fundamentale, demnitatea naţională, umană, familia şi protejarea copilului nenăscut.
Mai jos redăm un fragment esenţial, tradus din limba engleză (proiectul integral poate fi citit aici)
DUMNEZEU SĂ BINECUVINTEZE MAGHIARII
Declaraţie naţională
Noi, membri ai naţiunii maghiare la începutul unui nou mileniu, purtând responsabilitatea pentru toţi maghiarii, declarăm aici că: [...]
Suntem mândri că Regele nostru Sf. Ştefan a fondat statul maghiar pe baze solide cu o mie de ani în urmă şi că a făcut ţara noastră parte a Europei Creştine.
Suntem mândri de strămoşii noştri care s-au luptat pentru supravieţuirea, independenţa şi libertatea ţării noastre.
Suntem mândri de magnifica performanţă intelecturală a poporului maghiar.
Suntem mândri că poporul nostru s-a luptat de secole pentru a proteja Europa şi a pentru a-i fi îmbogăţit cu talentul şi sârguinţa sa.
Recunoaştem rolul creştinismului în păstrarea naţiunii noastre. Apreciem diferitele tradiţii religioase din ţara noastră.
Mărturisim că baza existenţei umane este demnitatea umană. [...]
Libertăţi şi responsabilităţi – Articolul II
Demnitatea umană este inviolabilă. Oricine are dreptul la viaţă şi demnitate; viaţa fătului va fi protejată de la concepţie.
Partea generală – Articolul M
(1) Ungaria protejează instituţia căsătoriei între un bărbat şi o femeie, relaţie matrimonială stabilită voluntar, la fel ca şi binele familiei ca bază pentru supravieţuirea naţiunii.
(2) Ungaria sprijină maternitatea.
(3) Protejarea familiei este reglementată prin lege specială.
Dacă acest efort va fi încununat de succes, Ungaria va fi primul stat membru al UE care va adopta o constituţie de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona în 2009, ridicând astfel problema autoguvernării şi suveranităţii naţionale în contextul integrării europene. Ungaria ar fi al doilea stat UE care să protejeze prin Constituţie copilul nenăscut, după Irlanda
Legislaţia maghiară nu cere referendum naţional pentru modificarea Constituţiei, iar majoritatea zdrobitoare pe care actuala coaliţie de dreapta o deţine în Parlamentul de la Budapesta poate garanta succesul acestei iniţiative. Totuşi, premierul Orban a declarat că va consulta naţiunea, probabil printr-un referendum cu valoarea consultativă.
Întrebarea care ne vine în acest context pe buze este, evident: pe când la conducerea României vor veni oameni care să aibă curajul să afirme aceste valori în asemenea mod, fără teamă de “Europa”?
Evident, maghiarilor le-a ajuns cuţitul la os, populaţia scăzând sub 10 milioane de locuitori la o natalitate foarte redusă şi cu o populaţie îmbătrânită, ceea ce evident pune în pericol însăşi existenţa naţiunii.
Aşteptăm şi noi să ajungem în aceeaşi situaţie pentru a acţiona?
“Spune DA Vieţii!” este sloganul “Marşului pentru Viaţă”, eveniment care va avea loc simultan la Bucureşti, Timişoara şi Satu Mare, sâmbătă, 26 martie 2011. Organizatorii, peste 20 de asociaţii nonguvernamentale provita şi profamilia, cheamă astfel pe toţi românii la recunoaşterea vieții umane ca primul şi cel mai important drept, începând de la concepţie şi până la sfârşitul ei natural.
Expresia “Spune DA Vieţii!” are semnificaţia unei mărturii personale prin care participanţii afirmă deschis şi fără echivoc viața ca valoare supremă, cerând protejarea ei în toate stadiile. În mod special ei solicită protecţia celor mai vulnerabile fiinţe umane, copiii nenăscuţi, care de peste 50 de ani sunt supuşi în România unui adevărat genocid.
Alegerea datei nu este întâmplătoare: 26 martie urmează imediat marii sărbători “Buna Vestire”, considerată sărbătoarea femeii creştine şi a bucuriei de a da viaţă. Cu toate acestea, “Marşul pentru Viaţă” se doreşte un eveniment civic, fără caracter confesional şi de aceea deschis persoanelor din toate cultele creştine.
Printre organizatori se află: Asociaţia Darul Vieţii, Asociaţia Pro-vita Bucureşti, Federaţia Pro-vita Ortodoxă, Fundaţia Clinica Provita – Bucureşti, Alianţa Familiilor din România, Asociaţia Familiilor Catolice “Vladimir Ghika”, Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, Asociaţia Provita Media etc. La nivel local, cultele au anunţat susţinerea “Marşului pentru Viaţă” prin Mitropolia Banatului, Dieceza Romano-Catolică de Timişoara şi Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, numeroase biserici neo-protestante etc. Lista completă se află la finalul acestui comunicat.
Aceasta este prima ediţie care se va derula simultan în trei oraşe româneşti, iar organizatorii promit că evenimentul va deveni unul de tradiţie, anual. De altfel “Marşul pentru Viaţă” este deja un eveniment consacrat în alte ţări, unde are loc la aceeaşi dată.
Ora şi locul de pornire:
Bucureşti – 11.30, din Parcul Kreţulescu (lângă biserica Kreţulescu), Calea Victoriei nr. 47
Timişoara – 11.30, din Parcul Doina, str. Ghe. Doja, nr. 25A (zona Bălcescu)
Satu Mare – 11.30, din faţa Muzeului Judeţean
Pentru alte detalii consultaţi blogul http://marsulpentruviata.blogspot.com
sau contactaţi:
Bucureşti – Roxana Puiu, 0744.982.925; Bogdan Stanciu, 0728.673.673
Participanţii la “Marșul pentru Viață” care va avea loc sâmbătă, 26 martie 2011, în București, Timișoara şi Satu Mare:
Cheamă societatea la o mai mare conștientizare a valorii vieții umane, la respectul și apărarea acesteia, de la concepție până la moartea naturală; la protejarea specială a familiei tradiționale, bazată pe căsătoria heterosexuală şi monogamă,
Proclamă darul vieții ca fiind dreptul primordial, natural și inalienabil al oricărei ființe umane, iar familia, ca unicul loc propriu al exprimării iubirii sexuale şi al procreaţiei,
Cer ca toate partidele politice să includă în programele lor electorale hotărârea de a apăra viața, a promova familia și a opri “cultura morții” care își face simțită prezența distrugătoare în România de multe decenii. În mod special solicită abolirea întregii legislații care permite avortul,
Consideră că autoritățile trebuie să susțină femeia însărcinată și să implementeze o protecție activă pentru nou-născuți, întrucât aceștia reprezintă cel mai important bun al națiunii române și de ei depinde viitorul nostru comun,
Solicită protecție specială pentru persoanele cu handicap, pentru bătrâni și pentru bolnavii în stare terminală, prin asigurarea de mijloace care să îmbunătățească viața și să ușureze suferința,
Cer recunoaștere neîngrădită pentru dreptul la obiecția de conștiință al personalului medical și sunt ferm alături de cei care îl invocă în refuzarea practicilor anti-viață, precum avortul,
Se angajează să susțină și să acorde votul lor doar forțelor politice și candidaților care afirmă valorile vieții, ale familiei și moralei creștine, fără compromisuri și surogate,
Fac apel la mass-media să transmită o imagine pozitivă a vieții, maternității și sarcinii,
Îndeamnă cetățenii de bună credință să activeze în organizațiile civice provita și profamilia din întreaga țară, pentru a-și uni vocile în apărarea acestor idealuri.
Semnatari (până la 8 martie 2011):
ORGANIZAŢII
Asociaţia Pro-vita – Fil. Bucureşti
Federaţia Pro-vita Ortodoxă
Asociaţia Darul Vieţii
Asociaţia Sfânta Treime – Timişoara
Asociaţia Clinica Provita Internaţional
Fundaţia Clinica Provita – Bucureşti
Asociaţia Familiilor Catolice “Vladimir Ghika”
Alianţa Familiilor din România
Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului
Asociaţia Provita Media
Mişcarea Sf. Andrei
Asociaţia Preasfânta Inimă a lui Isus
Asociaţia Sf. Egidiu
Organizaţia EMMA, fil. Satu Mare
Uniunea Bulgarilor din Banat
Centrul Areopagus
Fundaţia Estera
CULTE
Mitropolia Banatului (Biserica Ortodoxă)
Dieceza Romano-Catolică de Timişoara (Biserica Romano-Catolică)
Episcopia Greco-Catolică de Lugoj (Biserica Greco-Catolică)
Biserica Betel – Timişoara
Biserica Filadelfia – Timişoara
Biserica Apele Vii – Timişoara
Biserica Internaţională Presbiteriană – Timişoara
Biserica Reformată Cetate – Timişoara
Biserica Reformată Fratelia – Timişoara
Biserica Aletheia – Timişoara
Biserica Agape – Timişoara
Biserica Sf. Francisc – Satu Mare
Biserica Calvaria – Satu Mare
Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel – Satu Mare
Biserica Sf. Anton – Satu Mare
Biserica Baptistă Emanuel – Satu Mare
Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a fost, din nou, gazda, seratei duhovniceşti cu tema „Postul şi rugăciunea, cale spre mântuire”, susţinută de părintele duhovnic Iustin Neagu din Iaşi. Din 1994, părintelui Iustin Neagu îi este încredinţată slujirea misionară a bolnavilor din mai multe spitale din Iaşi, printre care Spitalul de copii “Sfânta Maria”, Maternitatea Cuza Vodă, Spitalul de fiziologie Paşcanu şi Spitalul universitar de psihiatrie Socola, din anul 1997 rămânându-i în grijă doar acesta din urmă. Din motive pur obiective, părintele duhovnic Iustin Miron de la Mănăstirea Oaşa din Alba-Iulia, nu a putut fi prezent la invitaţia A.S.C.O.R.-filiala Suceava, aşa cum a reieşit dintr-un comunicat anterior manifestării, după cum ne-a declarat preşedintele în exerciţiu al asociaţiei studenţeşti, Florin Grădinariu, moderatorul seratei duhovniceşti.
Postul şi Rugăciunea, aripile sufletului…
„Sunt două aripi ale sufletului, deci, Postul şi Rugăciunea, care, duc, în cele din urmă la înfrumuseţarea chipului divin în om. Mântuirea, acest urcuş duhovnicesc, devine tot mai greu pe măsură ce respecţi poruncile Domnului, deci, Cele 10 Porunci sau, cum spuneau francezii „la comenduirres”, adică să ridicăm chipul lui Dumnezeu la starea de asemănare cu Dumnezeu prin rugăciune…Sunt două virtuţi, adică, Rugăciunea şi Postul sau aripile cu care sufletul se poate ridica la Dumnezeu sau mâinile cu care se lucrează Mântuirea. Postul şi Rugăciunea alcătuiesc o simfonie. Rugăciunea şi Postul egal, matematic, Mântuirea sau slobozirea sufletului de Păcat…Păcatul, vedeţi, distruge chipul de lut al lui Dumnezeu în om. Spunea, părintele Cleopa, că, din punct de vedere caritativ, rugăciunea atinge trei trepte: a buzelor, a minţii şi a minţii în inimă. Omul, deci, este singura fiinţă care se roagă sau Imitatio Christi.”-a subliniat audienţei, părintele duhovnic. [Continuare →]
Locul meu preferat la Veneţia este celebrul “Caffè Florian”. De altfel în niciun caz n’aş putea să-l uit pentru că pe fiul meu îl cheamă Florian. Simplă coincidenţă! Oare?
De câte ori mă duc la Veneţia, din prima seară când ajung, mă îndrept spre Piazza San Marco, mă aşez la una din mesele rotunde de marmură de sub colonada “Procuratie Nuove”, care datează din secolul XVII, şi, după ce am comandat invariabilul “affogato al caffè”, o îngheţată de vanilie care pluteşte pe cafeaua din paharul cu picior înalt, ascult muzica orchestrei care cântă şlagăre clasice italiene şi privesc, când în piaţă, când pe uşa deschisă înspre interiorul cafenelei.
Prin piaţă trec turme de turişti, îmbracaţi şi încălţaţi aiurea, care cu saci de voiaj în spate, care în blue-jeans, fete cu buricul gol şi cu belciuge în urechi sau în nas, cum ar spune italienii: ”vestiti variopinti” (îmbrăcaţi multicolor).
Prin geamul mat al cafenelei mi se pare că văd, aşezaţi pe banchetele de catifea roşie, de-a lungul pereţilor acoperiţi cu oglinzi sau de picturi sub sticlă”au chinois” care le plăceau atât de mult scriitorilor francezi de la începutul secolului XX, precum Henri de Regnier, doamne în crinolină şi domni în redingotă cu jabou, ascunzându-şi feţele în spatele unor măşti de carnaval, în timp ce râd, se amuză şi spun glume. “Delle chiachere”, cum le numesc italienii!
Parcă văd defilând şi toate personajele istorice care au trecut pe aici de la 1720, anul în care s’a fondat localul.
Cu Florian la “Florian”, din tatà în fiu!
De fapt, cafeneaua inaugurată pe 29 decembrie 1720 de către Floriano Francesconi se chema “Alla Venezia Trionfante”, însă localnicii s’au obişnuit să se invite:”Andemo da Florian!”, aşa că numele i-a ramas”Caffè Florian”.
Pe urmă, au trecut prin sălile mici şi intime atâtea figuri ilustre încât ar trebui pagini întregi ca să-i numeşti pe toţi. Goethe, Chateaubriand, Lord Byron, Goldoni, Marcel Proust, Francesco Guardi, Charles Dickens, Antonio Canova, Gabriele D’Annunzio, Manzzoni au stat la mesele astea… în fine, unele ca astea. Însă decorul pe care l-au privit era acelaşi cu cel de azi: Basilica San Marco şi Procuraţiile Vechi, Orologiul cu Mauri şi turnul “Campanile”.
Dar cel mai mult îmi place să-mi imaginez momentul când Casanova, scăpat ca prin minune din temniţa “dei Piombi”, din Palatul Dogilor, ştiind că va fi condamnat cu siguranţă la moarte şi că nu se va mai putea întoarce niciodata la Veneţia, s’a oprit un moment la “Florian”, ca să bea ultima cafea din viaţa în acest loc minunat. E posibil să fie doar o legendă, pentru că la ora la care a evadat Casanova e probabil că “Florian” nu era deschis, însă îmi place să cred că numai un personaj de talia lui ar fi avut curajul s’o facă!
Pe urma, văd ofiţerii străini, instalaţi la”Quadri”, cafeneaua de peste drum, în timpul ocupaţiei austriece, sau patrioţii italieni răniţi care sunt îngrijiţi în sălile de la “Florian” de către tinere îmbrăcate în costume veneţiene, pe vremea revoluţiei de la 1848.
Şi pe când visez la toate aceste scene, orchestra îşi continuă “concertul-promenadă”.
Deodată, primul violonist se întoarce spre orchestră şi spune: ”Mai articulat mâna stângă!” (în româneşte în text).
Întradevăr, cei şase muzicieni (doua viori, un contrabas, un clarinet, un acordeon şi un pian) veniţi de la Filarmonica din Iaşi, sunt la Veneţia pentru patru luni.
“Mai articulat mâna stângă!”-muzicieni români la Florian
Dupa luna iulie va veni o alta formaţie, de la Cluj. Şi tot aşa alternează din 1992, pentru că impresarul local a găsit în Romania un filon inepuizabil şi ieftin de muzicieni cu o solidă tradiţie concertistică.
Când i-am rugat să interpreteze şi o melodie românească, cei doi violonişti s’au luat la o întrecere de virtuozitate în executarea “Ciocârliei”. Trecătorii, opriţi din plimbare, ascultau încremeniţi trilurile păsării. Când au terminat, a izbucnit o furtună de aplauze.
Însă muzicienii mi-au mărturisit pe urmă că cel mai mare succes îl au cu muzica din filmele americane.
Oare ce-ar gândi Casanova dacă ar veni din nou la “Florian” şi i-ar asculta?
Adrian Irvin Rozei, Veneţia, mai 2001
Service après vente
Am revenit ani la rând la Veneţia şi i-am reîntâlnit pe muzicienii români dela”Florian”. Acum ne cunoşteam bine, dupa terminarea programului mergeam să bem o bere… Cu timpul, interpreţii s-au mai schimbat. Dar tot din România veneau!
Numai în ultima vreme, mi-au mărturisit că sunt cam îngrijoraţi: se pare ca muzicienii chinezi sunt mult mai ieftini!
Va avea autorul etnocidului românilor transilvăneni o stradă în Târgu-Mureş?
Luni, 21 martie ac, se decide la Curtea de Apel Craiova, după cinci ani de procese, dacă autorul etnocidului românilor transilvăneni de la 1848 va avea o stradă în Târgu-Mureş, cu numele lui, blestemat de urmaşii victimelor: Lajos Kossuth. Mai mulţi jurnalişti şi scriitori i-au adresat o scrisoare deschisă premierului Emil Boc pentru a-l avertiza asupra nivelului de batjocorire a demnităţii naţionale la care au ajuns partenerii de Guvernare ai PD-L, organizaţia etnică UDMR.
În anul 2005, în Târgu-Mureş, oraşul atât de greu încercat de ciocnirile interetnice din martie ’90, câţiva politicieni populişti ai UDMR puneau la cale o farsă pe cât de cinică, pe atât de periculoasă: schimbarea numelui străzii Călăraşilor – corpul de armată decimat în 1877 în luptele pentru independenţa României – cu cel de Lajos Kossuth, personajul care a girat politic, militar şi moral, în anii 1848-1849, etnocidul românilor transilvăneni.
Întreaga „manoperă” fusese orchestrată de consilierii municipali ai UDMR, în ciuda avizului negativ al Comisiei Judeţene de Atribuiri de Denumiri din cadrul Instituţiei Prefectului. Specialiştii acesteia au argumentat zadarnic că denumirea în Târgu-Mureş a unei străzi care să poarte numele lui Kossuth reprezintă o provocare şi o umilire pe cât de inutilă, pe atât de primejdioasă, a populaţiei româneşti. Proiectul însă a fost introdus şi votat în regim de urgenţă, profitându-se de majoritatea pe care pe care şi-au asigurat-o consilierii UDMR cu sprijinul a doi consilieri ai PD!
Documente de stare civilă emise pe o adresă inexistentă!
Hotărârea nr. 255, din octombrie 2005, a Consiliului Local municipal a fost atacată în justiţie şi suspendată de Tribunalul Mureş ca ilegală şi abuzivă. Însă, în dispreţul legii, sentinţa nu a fost pusă în executare de primarul municipiului, dr. Dorin Florea, asupra căruia s-au exercitat presiuni politice şi administrative imense. Ceea ce a produs derută în rândul autorităţilor locale: persoanele neavizate au trimis hotărârea Consiliului Local municipal (deşi ea fusese suspendată de justiţie!) Ministerului de Interne, care a retrimis-o Serviciului Comunitar de Evidenţă a persoanelor din judeţul Mureş! Consecinţa a fost că locuitorii străzii Călăraşilor au început să primească nu numai acte fiscale, dar şi documente de stare civilă, pe adresa… strada Lajos Kossuth, stradă care, de fapt, nici nu exista! Vechiul prefect, Ciprian Dobre (fostul înalt funcţionar „independent” a devenit ulterior deputat PNL), nu a avut nici el vreo reacţie, deşi Instituţia Prefectului are prevăzută printre competenţe verificarea legalităţii actelor administrative emise de autorităţile publice locale.
Un circ juridic fără de sfârşit
A urmat un calvar procesual, peste trei ani de hărţuieli, timp în care procesul s-a plimbat între Tribunal, Curtea de Apel Mureş şi retur pentru că prima sentinţă de suspendare a deciziei date de Tribunal a fost casată din motive de formă. Reclamanţii, în acest carusel juridic, au fost Asociaţia Culturală „Avram Iancu”, Uniunea Vatra Românească şi Filiala Mureş a P.R.M., reprezentate, pro bono, de av. prof. dr. Ioan Sabău-Pop. Pârâtul, Consiliul Local al municipiului Târgu-Mureş, a fost apărat de deputatul UDMR Károly Kerekes, care a folosit toate tertipurile – invocări de excepţii imaginare, încercări de a scoate Primăria din cauză ca neavând calitate procesuală etc., fără succes însă. La 28 noiembrie 2008, în urma dezbaterii pe fond în care s-au adus argumente juridice pertinente din legislaţia română şi europeană, precum şi argumentele istorice irefutabile, Tribunalul Mureş, prin Sentinţa 809 din 26.11.2008, a dispus pentru a doua oară anularea Hotărârii nr. 255 din 10 octombrie 2005 a Consiliului Local. Dincolo de repararea unor ilegalităţi, decizia Tribunalului a făcut dreptate, în primul rând, memoriei celor care în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate au pierit în împrejurări tragice.
Circul juridic însă a continuat. Deşi majoritatea actualilor consilieri locali se lămurise despre „greşeala” făcută de fostul Consiliu Local şi nu a dorit să se conteste sentinţa Tribunalului Mureş, avocatul-deputat Károly Kerekes, fără a avea împuternicire, s-a substituit Consiliului Local Municipal şi primarului municipiului şi a declarat recurs la Curtea de Apel Mureş… După ce cauza a ajuns pentru a doua oară în recurs, în anul 2009 (dosar nr. 1577.1/43/2006), acelaşi deputat UDMR formulează cererea de strămutare la Î.C.C.J. şi se dispune trimiterea dosarului pentru judecarea recursului la Curtea de Apel Craiova.
Istoria, între tragedie şi farsă
Ce se întâmplă acum la Târgu-Mureş este o ilustrare perfectă a constatării amare a marelui filosof german Hegel: „Istoria tinde să se repete. Prima oară ca tragedie, apoi ca farsă…”. Se ştie că în urmă cu 160 de ani, cu prilejul Revoluţiei Ungare din 1848, în Transilvania a avut loc împotriva românilor un masacru sângeros, un adevărat etnocid. Peste 230 de sate locuite de români au fost incendiate, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii – aproape 40.000 de suflete – au fost împuşcaţi, spintecaţi, spânzuraţi. Peste nici un secol, în toamna lui 1940, în partea de Transilvanie care fusese făcută cadou Ungariei de Germania nazistă şi Italia fascistă prin Dictatul de la Viena, tragedia istoriei s-a repetat: peste 1.100 de români, civili fără apărare, au fost ucişi de armata ungară horthystă în primele două săptămâni după ocupaţie. Alte orori au avut loc câţiva ani mai târziu, în toamna lui 1944, la Moisei şi Sărmaş.
Apoi, în 1999, exact ca în aforismul lui Hegel, istoria s-a repetat, de data asta însă ca farsă: la iniţiativa cinică a consilierilor locali ai UDMR – sprijiniţi de câţiva consilieri ai PNŢCD – unii oportunişti, alţii ignoranţi –, o stradă din Târgu-Mureş a primit numele lui Kós Károly. Dar, dincolo de atentatul la istoria poporului român, schimbarea denumirii străzii Călăraşi în Kossuth reprezintă o gravă greşeală politică.
Nu-i aşa că merită să existe, în Târgu-Mureș, o stradă care să poarte numele de Lajos Kossuth şi care să-i perpetueze amintirea? La 21 martie, justiţia craioveană va decide…
Lajos Kossuth, autorul moral al etnocidului românilor
Cine a fost, de fapt, Lajos Kossuth, dincolo de imaginea romantică cultivată de generaţii în minţile maghiarilor de rând? A fost, fără îndoială, un publicist talentat, un mare orator, agitator politic cu o carismă deosebită şi mare patriot ungur. Exclusiv ungur, chiar dacă el însuşi era slovac de origine. Din păcate, idealurile mişcării revoluţionare de la 1848, al cărei conducător a ajuns la un moment dat, au fost generoase exclusiv pentru naţiunea în care se asimilase. Devenit Guvernator al Ungariei, Kossuth a refuzat sistematic, cu îndârjire, tuturor celorlalte naţionalităţi – români, saşi, slovaci, sârbi şi croaţi, trăitoare în Imperiul Habsburgic – orice drept privind propria identitate naţională.
Din mulţimea de argumente istorice, morale şi politice care există împotriva atribuirii numelui de Lajos Kossuth unei străzi în Târgu-Mureş, am ales doar câteva. De exemplu, Kossuth nu a recunoscut nici un drept românilor din Transilvania şi Ungaria în afara „dreptului” de a se dizolva în naţiunea ungară. În articolele de fond, pe care le scrie în ziarul Pesti Hirlap,consideră că primul obiectiv care trebuie realizat este „uniunea” Transilvaniei – până atunci autonomă – cu Ungaria, ca o „condiţie a extinderii şi dezvoltării naţiunii ungare”. Pentru el, faptul că românii constituiau populaţia majoritară a Transilvaniei constituia un element insignifiant.
Kossuth, în calitate de conducător al Revoluţiei ungare de la 1848, a fost categoric împotriva oricărei emancipări naţionale a românilor. După el, condiţia de a li se crea o situaţie socială şi economică acceptabilă românilor era ca aceştia să înceteze a se considera o naţiune aparte şi de a se dizolva în naţiunea maghiară. Kossuth declara într-un discurs ţinut în Dieta de la Pozsony (Bratislava): „Dorinţa românilor de a se bucura de o existenţă politică naţională deosebită este irealizabilă, deoarece ea ar duce la distrugerea unităţii statului ungar. (…) De va fi nevoie, sabia va tranşa chestiunea”. (George Bariţ, „Părţi alese din istoria Transilvaniei”,II, Sibiu, 1890–1891, p. 755-797).
Kossuth a pus în practică acest veritabil şantaj politic
Kossuth a şi pus în practică acest veritabil şantaj politic, bazat pe superioritatea militară, tratându-i pe români cu dispreţ şi intoleranţă nelimitate. Rămâne ca un document de referinţă Proclamaţia din 10 octombrie 1848, dată la Pesta, prin care îi soma, în termeni ultimativi şi injurioşi, pe români – numindu-i „gunoaie ingrate” – să revină la „ordine şi supunere legală” – adică să accepte unirea Transilvaniei cu Ungaria şi să renunţe la recunoaşterea lor ca naţiune –, altfel vor fi „exterminaţi de unguri şi secui”.
O altă proclamaţie a lui Kossuth, cea din 22 decembrie 1848, prefigurează violenţa la care s-a recurs împotriva românilor în prima jumătate a anului 1849, când Transilvania a fost recucerită de trupele guvernului ungar.
Kossuth a autorizat instaurarea unui regim de teroare în Transilvania, prin numirea în funcţia de comisar civil pentru Transilvania a lui László Csányi. Acesta era un intim al său, care îi ura visceral pe români şi care a înfiinţat şi a asmuţit împotriva lor tribunalele militare – „tribunalele de sânge” – şi a transformat gărzile naţionale ungare în „echipe de vânătoare”, care au masacrat femei, copii şi bătrâni fără apărare. În ciuda protestelor şi a cererilor insistente ale generalului Bem, scârbit de nesfârşitele atrocităţi, Kossuth a refuzat să-l retragă pe acest călău paranoic. Rezultatul a fost înspăimântător: în doar patru luni, peste 6.000 de români civili au fost asasinaţi. Numai în judeţele Mureş şi Târnave, mai mult de 40 de comune au fost mistuite de foc.
Kossuth i-a urmărit cu o duşmănie neîmpăcată nu numai pe români, ci şi pe saşii transilvăneni, pentru că s-ar fi opus „luptei pentru libertatea maghiară”, când, de fapt, ei nu luptau decât pentru propria lor libertate.
Acestea nu sunt speculaţii, ci fapte, atestate riguros de istorici.
Ungaria şi-a schimbat ambasadorul în România, începând cu 15 martie 2011, în persoana domnului Cibi Barna.
Pentru prima dată în istoria diplomaţiei, un ambasador se schimbă prin aprobare tacită: vechiul ambasador tace, guvernul Ungariei tace, guvernul României tace, iar singurul a cărui voce se face auzită este, fireşte, noul ambasador.
Vechiul ambasador, domnul Oszkar Fusez, obişnuia să vorbească când era în funcţie, aşa cum face orice ambasador.
De exemplu, într-o noapte din ianuarie 2011, cineva a scris ceva de dulce pe gardul ambasadei Ungariei din Bucureşti. Instantaneu, poliţia a pornit girofarele şi a demarat o anchetă, MAE român a condamnat actul de vandalism şi a sesizat instituţiile statului, iar domnul Oszkar a declarat că “Este un incident izolat. Nu trebuie acordată atenţie mare acestui incident”.
După numai două luni, pe 15 martie 2011, domnul Cibi Barna construieşte o spânzurătoare în centrul unui oraş din România, după care regizează un proces împotriva unui manechin cu chipul lui Avram Iancu, apoi condamnă manechinul la moarte şi îl spânzură, iar în final îşi însuşeşte toporişca de la brâul spânzuratului şi pleacă legănat să bea o ţuică.
De data aceasta, poliţia română a privit neputicioasă timp de o oră, cât a durat circul, deoarece domnul Barna are imunitate diplomatică, MAE român nu a mai condamnat nimic, ca să nu strice relaţiile cu MAE ungar, iar din clădirea ambasadei Ungariei nu a mai avut nimeni curaj să zică că ar fi un incident izolat, care nu merită atenţie, pentru că nimeni nu a riscat să se împuşte singur în picior.
Totuşi, ca să se facă că nu stau degeaba, personalul ambasadei a organizat o lansare de carte la Centrul Cultural Maghiar, prin care să aburească amatorii de pişcoturi gratuite cu europenismul capitalei lor, Budapesta.
A fost ideea prietenului Mihai Rapcea să profităm de ocazie şi să-i transmitem un mesaj de “Bun venit” noului ambasador şi să-l anunţăm că opinca românească este în continuare pregătită să scoată Ungaria din rahat, aşa cum a mai făcut-o în 1848 şi în 1919.
După cum în 1848 s-au trezit nişte damblagii să lăţească Ungaria ca pe-o gumă de mestecat şi s-a deranjat Iancu de le-a scos gărgăunii din cap, iar în 1919 au fost năpădiţi de o ciumă roşie de a fost nevoie de armata română ca să îi scoată la lumina civilizaţiei europene, la fel şi acum opinca românească s-a aşezat veselă în vârful gardului de la Centrul Cultural Maghiar, gata de acţiune!
Ca de obicei când echipa României intră în scenă, spectacolul a fost asezonat cu poliţişti care legitimează şi întreabă de sănătate, precum şi cu copaci care tuşesc.
Şi totul s-a desfăşurat sub egida Marii Uniuni Europene, a cărei preşedinţie este deţinută chiar de Ungaria, şi care nu are nimic de comentat la simulacre de execuţii publice atâta timp cât în ştreang nu atârnă ciori…
Iată filmul evenimentului, cu imagini de la camerele de supraveghere ale Centrului Cultural Maghiar: [Continuare →]
(16 votes, average: 3.81 out of 5)
Loading ...
