Jonathan Cook, Antiwar.com

SURPRIZA GENERALA pe care o incearca unii vazand ca civilii libanezi se gasesc exact in toiul luptei israeliene - si lipsa de dorinta a unei parti a mass-media de a raporta acest fapt - reflecta o intelegere inadecvata a utilizarii violentei in istoria statului Israel. De la nasterea sa acum sase decenii, Israelul a “vanat teroristi” in mod oficial, in timp ce actiunile sale au afectat civili intr-un mod nediscriminatoriu.

Lista cu actiuni care nu fac cinste este foarte lunga, iar “atractiile principale” includ: masacrul a aproximativ 200 de civili in Tantura, precum si alte masacre la scara mare in cel putin o duzina de alte sate palestiniene, toate petrecute pe timpul razboiului din 1948 care a dus la fondarea statului Israel; atacul lui Ariel Sharon asupra satului Qibya in 1953 ce a dus la moartea a 70 de palestinieni nevinovati; masacrul Kfar Qassem, cand 49 de fermieri au fost impuscati la un punct improvizat de control al armatei; un alt masacru in acelasi an, de data aceasta in lagarul de refugiati Khan Yunis, in Fasia Gaza, unde au fost ucisi peste 250 de civili; atacuri asupra o multime de sate palestiniene, egiptene si siriene in timpul razboiului din 1967; uciderea a sase cetateni arabi neinarmati in 1976; masacrul a sute de civili palestinieni stationati in lagarele de refugiati Sabra si Shatilla in 1982 din Liban; utilizarea de catre armata a unei forte letale indreptata impotriva palestinienilor neinarmati, adesea copii si femei, pe timpul primei Intifada din 1987-93; bombardamentul aerian asupra satului Qana din sudul Libanului in anul 1996, soldat cu peste 100 de civili morti; nesfarsitele “victime colaterale” pe care le-au suferit civilii palestinieni pe timpul celei de-a doua Intifada, inclusiv bomba de o jumatate de tona care a ucis doi parinti si pe cei sapte copii ai lor in urma cu o saptamana [n. red. articolul e scris in data de 22.07.2006].

Statul israelian ascunde de observatorii creduli, prin folosirea limbajului orwellian, adevaratele motive ale acestor morti. Cand spune ca “distruge infrastructura terorii”, Israelul se refera la eradicarea oricarei rezistente arabe fata de ambitiile sale teritoriale. “Infrastructura” include majoritatea barbatilor, femeilor si copiilor arabi, deoarece acestia continua sa sustina dreptul la autodeterminarea popoarelor din care fac parte, fara interventia armatei israeliene.

In acest sens, dar si in altele, exista mici diferente intre ce face Israelul pentru a da peste cap dorintele democratice ale electoratului palestinianin in Gaza si ce face, prin zdrobirea oricaror sperante pentru un viitor democratic, in Liban. In Gaza, statul evreu doreste Hamasul distrus deoarece Hamasul e pregatit sa opuna rezistenta politicii israeliene unilaterale cu propria agenda unilaterala; iar in Liban, Israelul doreste sa oblitereze Hezbollah, deoarece e singura forta capabila, probabil, de a preveni repetarea unei noi invazii si ocupatii, precum cea din anii ‘80 si ‘90.

Prin arestarea cabinetului palestinian Israelul nu distruge terorismul, ci taie aripile politice ale Hamas, adica a celor din conducerea organizatiei, care invata repede arta guvernarii si cauta un spatiu in care pot negocia cu statul evreu. Prin comportamentul sau rebutiv, Israelul confirma doar indoielile celor din aripa militara a organizatiei Hamas, care considera ca Israelul actioneaza tot timpul intr-un mod necinstit.

In mod similar, in Liban Israelul pedepseste prin atacurile sale Hezbollahul mult mai putin decat pe poporul si guvernul libanez. Atacurile militare israeliene polarizeaza opinia din Liban, il slabesc pe Fouad Siniora si pe ministrii sai si ameninta sa impinga Libanul la limita unui alt razboi civil.

Israelul vorbeste despre “schimbarea balantei de putere” in Gaza si Liban, sugerand ca incearca sa ii intareasca pe “democrati” impotriva “teroristilor”. Dar aceasta impresie e absolut falsa. Actiunile israeliene distrug acel fragil echilibru care exista in Gaza si Liban, astfel ca cele doua regiuni ajung neguvernabile.

In Gaza, Israelul a inscenat o lupta pentru putere intre Fatah si Hamas, in timp ce, in Liban, vagile semne de unitate nationala care au existat pana acum sunt in pericol de a se frange sub forta ofensivei israeliene.

In mod superficial cel putin, se pare ca este un comportament autodistructiv din partea israeliana, tinand cont ca acesta s-a straduit sa detecteze amprentele unor forte straine de Gaza si Liban.

In cazul Fasiei Gaza, Israelul indica Siria ca refugiu pentru Khaled Meshal, liderul Hamas exilat, si pe Hezbollah si Iran ca sponsori ai “terorismului” Hamas si sugereaza chiar o noua prezenta a al-Qaeda. In cazul Libanului, Israelul adauga in plus legaturile solide ale Hezbollah cu Damascul si Teheranul.

Asa ca, de ce ar dori Israelul ca Libanul si Gaza sa fie macinate in lupte ale unor factiuni, care sa le faca si mai vulnerabile la influente exterioare nedorite? Cateva lectii de istorie ne ajuta sa clarificam firul gandirii israeliene.

In teritoriile palestiniene ocupate, organizatia Hamas s-a nascut in timpul primei Intifada si a fost incurajata de catre Israel ca o contrapondere la nationalismul secular si unificator a lui Yasser Arafat.

In Liban, militia shiita Hezbollah este un produs secundar inevitabil al ocuparii partii sudice a tarii de catre Israel si al fondarii unei pseudomilitii majoritar crestine indreptata impotriva majoritatii musulmane.

In ambele cazuri, Israelul in mod clar spera ca, prin aceste conflicte regionale, va micsora legitimitatea oponentilor sai “islamizati” in fata aliatilor vestici si ca va putea cultiva sectarismul ca un mod de a slabi si mai mult coeziunea sociala a vecinilor sai.

Recent, Israelul a incurajat alunecarea si mai mult inspre extremismul islamic prin politica unilaterala si refuzul de a negocia.

Aceeasi politica o aplica acum in teritoriile palestiniene si Liban: distrugerea acestor doua societati va adanci tendinta spre islamul radical. Miscarile islamice nu numai ca ofera cea mai buna speranta pentru aceste popoare slabite de rezistenta locala impotriva Israelului, dar ofera si o infrastructura sociala paralela de servicii de sanatate si ajutor social, in timp ce institutiile de stat intra in declin.

Din aceste rezultate apare si un avantaj imediat pentru Israel. Cu societatea seculara distrusa si cu miscari islamice de rezistenta umpland golul, Israelul va putea sa isi intareasca in fata Vestului imaginea prin care se auto-promoveaza in prima linie a “luptei” globale “impotriva terorii”, purtata cu un singur inamic implacabil, Islamul. Abilitatea israeliana de a convinge lumea ca acest razboi e purtat impotriva intregului vest iudeo-crestin “civilizat” va fi astfel amplificata.

Ca rezultat, Israelul isi va atrage sponsorul, Statele Unite, mult mai adanc in noroiul din Orientul Mijlociu, mai degraba ca partener mai mic decat ca bancher onest, oferindu-i acoperire in timp ce anexeaza si mai mult din teritoriul palestian, ii preseaza si mai mult pe palestinieni sa-si paraseasca locurile de bastina si isi destabilizeaza inamicii regionali astfel ca acestia nu mai au putere sa opuna rezistenta.

Pentru ceva timp, presedintele Bush s-a aflat intr-o pozitie din care nu putea critica actiunile Israelului, deoarece Tel Aviv-ul sustine ca nu face palestinienilor nimic in plus fata de ce fac SUA irakienilor. Daca SUA isi permit sa se lase incatusate de si mai extrema versiune israeliana a “razboiului impotriva terorismului”, consecintele vor fi groaznice nu numai pentru palestinienii din regiune, ci pentru noi toti.

(Traducere si adaptare pentru Altermedia de M.S.)