Alexandru Antonescu *

17 aprilie 2006. Un militant sinucigaş din Jihadul Islamic îşi detonează bomba de 13 kilograme în apropierea fostei autogări din Tel Aviv, într-un cartier locuit de mulţi imigranţi. Explozia face nouă victime, între care două românce care veniseră să-şi caute o viaţă mai bună în Israel. Este cel mai grav atentat din ultimele 18 luni şi primul de acest gen de la victoria mişcării islamiste Hamas în alegerile palestiniene. Serviciile de securitate israeliene sunt în plină dilemă: teroristul a reuşit să ajungă la Tel Aviv, deşi teritoriile palestiniene erau supuse unei blocade totale, iar forţele de ordine erau în stare de alertă cu ocazia sărbătorii Paştelui evreiesc. Încă din 2001, guvernul lui Ariel Sharon iniţiase o amplă construcţie care ar fi trebuit să oprească definitiv infiltrarea teroriştilor palestinieni în Israel.

DUPA ANUL 2000, când palestinienii au dezlănţuit cea de-a doua Intifada – cu înspăimântătoarele sale atacuri sinucigaşe -, israelienii s-au obişnuit treptat cu gândul că singura cale spre încetarea violenţelor era separarea fizică dintre arabi şi evrei, chiar fără a se mai pierde timpul cu negocieri de pace. O asemenea soluţie nu era deloc uşor de acceptat pentru dreapta israeliană, nevoită să renunţe la visul unităţii Israelului biblic, de la Iordan la Mediterana – vis pe care se întemeia, de câteva decenii, colonizarea Cisiordaniei şi Gazei, cucerite în 1967 de statul evreu. În schimbul abandonării acestei iluzii, guvernul lui Ariel Sharon şi-a asumat dreptul de a stabili unilateral traseul frontierei cu potenţialul stat palestinian; valul de atentate justifica suspendarea dialogului cu adversarul. În Cisiordania s-a înălţat, astfel, aşa-numita barieră de securitate: oficial, doar un uriaş scut împotriva infiltrării teroriştilor, dar, de fapt, prefigurarea viitoarei graniţe, aşa cum o ştiu bine ambele părţi.

Palestinienii s-au văzut astfel – din nou – puşi în faţa faptului împlinit. Ce-i drept, în ultimul său mare gest politic înainte de a fi răpus de boală, Sharon le-a cedat Fâşia Gaza, din care a retras armata şi coloniştii evrei, într-o operaţiune intens mediatizată, dureroasă pentru opinia publică din Israel. Teritoriul aflat în pragul anarhiei rămâne totuşi sub ameninţarea raidurilor aviaţiei israeliene, gata oricând să riposteze la salvele de rachete artizanale ale extremiştilor palestinieni. Chiar dacă au sărbătorit retragerea israeliană ca o victorie, localnicii nu-şi fac iluzii. „Pe vremea coloniilor, Fâşia era împărţită în trei sau patru închisori. Acum trăim într-una singură, mai mare, mai confortabilă – dar tot închisoare“, spunea un locuitor al taberei de refugiaţi Khan Yunis, citat de Amira Hass, probabil singura ziaristă israeliană care nu se teme să trăiască printre palestinieni.

În acest timp, în Cisiordania, construcţia barierei de securitate restrânge şi mai mult, sub privirile neputincioase ale palestinienilor, teritoriul atribuit potenţialului lor stat. Într-adevăr, bariera nu urmează „linia verde“, graniţa Israelului până la războiul din 1967, ci pătrunde uneori adânc în interiorul Cisiordaniei, pentru a ocroti marile colonii evreieşti implantate în ultimele decenii. Şi înconjoară, evident, Ierusalimul, în acord cu politica oficială israeliană, care exclude orice nouă divizare a Oraşului Sfânt, în care palestinienii ar vrea să-şi instaleze şi capitala lor. Proiectul barierei lasă de partea israeliană între 8 şi 10% din suprafaţa Cisiordaniei, cu tot cu 48 de sate locuite de aproape 50 000 de palestinieni. Acolo unde s-a înălţat deja, bariera a pătruns, adesea cu brutalitate, în viaţa localnicilor: pământurile care-i stăteau în cale au fost rechiziţionate, sate vecine au fost despărţite, iar în unele locuri oamenii nu mai au acces la propriile livezi. Iar sutele de mii de palestinieni care-şi câştigau existenţa muncind în Israel nu mai au decât alternativa şomajului, fiind de mult înlocuiţi de imigranţi temporari din ţările asiatice sau… România.

Umilinţa de fiecare zi

În reportajele televizate, bariera are de obicei imaginea unui zid de beton înalt de nouă metri, cu un aspect într-adevăr respingă tor. Dar sursele oficiale israeliene dau asigurări că zidul reprezintă doar mai puţin de trei procente din lungimea totală. Cea mai mare parte a barierei este formată din „garduri de sârmă… combinate cu senzori subterani şi cu rază mare de acţiune, vehicule aeriene fără pilot, şanţuri, mine de teren şi drumuri de gardă“. Peretele de beton a fost ridicat numai în sectoarele unde extremiştii palestinieni obişnuiau să deschidă focul asupra vehiculelor care circulau pe una dintre cele mai importante şosele din Israel. Prin urmare, orice analogie, chiar formală, cu Zidul Berlinului este absurdă – subliniază sursele citate. Sistemul de supraveghere din Cisiordania are însă şi o faţă mai puţin vizibilă decât bariera: reţeaua zecilor de puncte de control permanente, parţiale sau volante – tot atâtea mici bariere -, instalate de armata israeliană pe şosele şi drumuri, pentru a opri teroriştii porniţi să răspândească moartea în Israel. Pentru palestinienii de rând – cei care nu urmăresc cu orice preţ să ucidă evrei, ci doar să ducă o viaţă cât de cât normală -, punctele de control, ca şi bariera, nu sunt numai un simbol umilitor al ocupaţiei, ci şi o suferinţă de fiecare zi: controalele minuţioase şi uneori brutale, precedate, inevitabil, de îndelungate aşteptări sub soarele necruţător al Orientului, pot face dintr-o banală călătorie o aventură de câteva ore – atunci când nu o întrerup cu totul. Nici ambulanţele nu sunt scutite de aşteptări şi percheziţii, dat fiind că reţelele extremiste le-au folosit uneori pentru a transporta exploziv: potrivit organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului, cel puţin 71 de pacienţi palestinieni şi-au pierdut viaţa din cauza întârzierilor nejustificate la barajele rutiere.

În replică, armata israeliană se mândreşte cu zecile de vieţi omeneşti salvate prin arestarea potenţialilor agresori sau prin confiscarea explozivilor. Şi tot armata îi omagiază pe militarii căzuţi la datorie (56 la număr, între declanşarea celei de-a doua Intifada şi începutul acestui an) în confruntări cu palestinienii la aceleaşi baraje rutiere. Şi asta pentru că soldaţii aflaţi în misiune devin, inevitabil, ţinta furiei localnicilor, mai ales a adolescenţilor pentru care praştiile şi cocteilurile Molotov au luat locul jucăriilor. Atentatele sunt, într-adevăr, zădărnicite, dar tensiunea se descarcă pe alte căi, la fel de violente.

Scriitorul american Ted Conover şi-a propus să afle, chiar la faţa locului, ce înseamnă bariera şi controalele rutiere pentru palestinieni, dar şi pentru soldaţii israelieni aruncaţi în mijlocul unui război permanent. În toamna anului 2004, Conover a petrecut câteva săptămâni în Cisiordania, iar întâmplările pe care le-a trăit sunt povestite acum în revista Atlantic Monthly. Amintirea cea mai pregnantă o reprezintă cozile nesfârşite de la posturile de control, într-o aglomeraţie sufocantă şi sub permanenta ameninţare a unui dezastru: „A fi captiv într-o mulţime de 200-300 de oameni, cum eram eu, este un fel de încarcerare temporară. Dacă mulţimea intra în panică, am fi avut cu toţii probleme. Gândurile astea îmi veniseră în minte deoarece, cu doar o lună mai devreme, nişte terorişti aflaţi în drum dinspre Jenin spre Haifa se speriaseră şi detonaseră o bombă chiar la acest punct de control, ucigând doi palestinieni şi rănind şase poliţişti israelieni (…). Şi totuşi aveam senzaţia că, dacă aş fi avut o criză – de exemplu, de claustrofobie – oamenii din jurul meu s-ar fi străduit să-mi dea drumul afară. O situaţie ca aceasta sporeşte sensibilitatea la stres a vecinilor“. După patruzeci de minute de aşteptare, controlul propriu-zis a părut o eliberare: „I-am dat paşaportul şi legitimaţia de ziarist. Soldatul le-a studiat destul de multă vreme, făcând o pauză (ca mai toţi funcţionarii israelieni) la o viză pe care o primisem cu ani în urmă pentru o călătorie turistică într-o ţară arabă. Apoi mi le-a dat înapoi fără un cuvânt şi s-a întors spre omul din spatele meu. Asta însemna că scăpasem. Păşind în aerul deschis de dincolo, în fremătătoarea parcare de taxiuri şi bazarul improvizat care apar la fiecare punct de control, mă simţeam ca după o eliberare condiţionată“.

Pentru a privi punctele de control cu ochii unui palestinian, Conover s-a îndreptat spre unul dintre cele mai mari oraşe ale Cisiordaniei, Nablus: „Militarii le interzic civililor israelieni să intre în oraşele palestiniene; şi, într-adevăr, pentru cei mai mulţi dintre ei ar fi periculos să o facă. Dar mi se spusese că nu ar fi neapărat periculos pentru mine, ca ne-israelian şi ne-evreu“. Ca tovarăş de drum, scriitorul şi-a ales un palestinian cu totul diferit de clişeul desprins din relatările presei: „Abdul-Latif M. Khaled, un hidrolog cu studii în Olanda (…), bărbat înalt, bine îmbrăcat, de aproape patruzeci de ani, care vorbea excelent englezeşte şi, în mod evident, impunea respect oficialităţilor“. Khaled locuieşte într-un sat de lângă Nablus şi, în vremuri normale, drumul său de acasă până la serviciu nu dura mai mult de o jumătate de oră: acum, durata depăşeşte adesea două ore, cu trecerea prin două puncte de control permanente şi până la cinci „volante“. Îmbarcaţi într-un „taxi de serviciu“ – un străvechi Mercedes galben, mijlocul obişnuit de transport public din Cisiordania -, cei doi trec cu bine printr-un „control volant“, înainte de a ajunge la barajul rutier din Beit Iba, unde aşteptau circa 250 de oameni: „Când am suspinat, Khaled mi-a spus să fiu mulţumit că nu era joi după-amiază, când studenţii universităţii An-Najah veneau acasă pentru week-end“.

Pe căi lăturalnice

Separat de Khaled din cauza aglomeraţiei, Conover ajunge în vecinătatea unui om hotărât să treacă prin control cu… o uriaşă antenă de satelit. Iar americanul încearcă să-l ajute. „Mare greşeală. Soldatul la care aşteptam s-a ridicat şi a ţipat la mine, cerând să vin direct în faţă. Engleza sa nu era bună, dar a arătat foarte clar că încălcasem regulile şi că asta nu-i era pe plac (…). Când mi-a luat paşaportul şi legitimaţia de presă, am crezut că totul va fi în ordine. Dar a arătat spre marea de oameni în care fusesem scufundat până de curând şi a decretat, «Trecerea s-a închis!».“ Revoltat, Conover protestează; din cealaltă coadă, Khaled i se alătură şi este trimis, drept pedeapsă, în „carceră“ – „o mică zonă de bănci dure în spatele unor tufişuri, unde se aflau opt-nouă alţi bărbaţi care, dintr-un motiv sau altul, intraseră în conflict de control este închis oficial, fără nicio explicaţie pentru mulţimea care aştepta. „După vreo douăzeci de minute, soldaţii au revenit şi şi-au reluat încet îndatoririle. Erau cu toţii tineri şi cu ochii stinşi, epuizarea fiind tot mai vădită“. În urma unui scurt interogatoriu, Conover este lăsat să treacă, dar Khaled mai rămâne o vreme în „carceră“, cu toate protestele sale vehemente. Eliberat în cele din urmă, „mi-a spus că detenţia sa ar mai fi continuat dacă nu ar fi fost în măsură să mă arate şi să le spună soldaţilor că îşi fac publicitate proastă“. Cu altă ocazie, fusese chiar nevoit să-şi petreacă noaptea pe băncile din „carceră“. „Înainte de a-i da drumul – a spus -, l-au obligat să spună «Sunt un namroo». M-a întrebat dacă ştiam ce înseamnă şi i-am spus că semăna cu «nimrod» – «idiot, încurcă-lume»? Da, mi-a spus, dar în arabă era mai degrabă «neascultător»“. Putea fi şi mai rău, adaugă Khaled: „Cu o săptămână în urmă, soldaţii de la un punct volant de control adunaseră actele tuturor, le ţinuseră mai bine de o oră şi apoi le aruncaseră grămadă pe drum. De aici, o îmbulzeală nebună care nu făcuse decât să-i distreze pe soldaţi. Fără acte, un palestinian nu poate merge nicăieri“.

O perspectivă mai relaxată asupra punctelor de control îi este oferită lui Conover de fratele unui cunoscut de-al său, student în Pennsylvania. Khaldoon al-Khatib studiază el însuşi la Universitatea Birzeit, iar la fiecare sfârşit de săptămână străbate drumul spre casa familiei sale din Hebron. Lozinca sa pare să fie „Arată-mi un punct de control şi am să-ţi arăt cum să-l ocoleşti“. Într-adevăr, îi demonstrează americanului că unul dintre cele mai importante baraje dintre Ramallah şi Ierusalim poate fi evitat cu totul… de cine este dispus să facă un mare ocol şi să plătească taxiul de opt ori mai mult. Un preţ cam mare pentru palestinienii obişnuiţi, dar care nu-i sperie, probabil, pe terorişti.

Alte controale pot fi ocolite pe drumuri secundare sau cărări dosnice, deşi aici riscurile sunt mai mari: fugarii întâlnesc uneori patrule israeliene care-i amendează, îi ameninţă cu arma sau chiar îi rup în bătaie. Un exemplu de „drum lăturalnic“ este chiar casa tatălui lui Khaldoon, profesor de chimie cu toate studiile făcute în Statele Unite – inclusiv doctoratul -, în prezent vicepre- şedinte al Universităţii din Hebron. Din 2001, când israelienii au instalat un baraj rutier cu o sută de metri mai departe, strada din faţa casei este mereu plină de maşini. Şi tot de atunci, în grădină îşi fac mereu apariţia – salutaţi cu lătrături furioase de câinele familiei – bărbaţi care, cerându-şi scuze, se furişează prin livezi pentru a evita nu atât controlul, cât întârzierea. Aceste mici victorii asupra regimului de ocupaţie îl îndeamnă pe tânărul student la declaraţii sfidătoare: „Ei închid un drum, noi găsim o sută de drumuri! Ne vom face şi mai multe drumuri – peste tot!“. Khaldoon rămâne însă tăcut când dă cu ochii de segmentul de beton al barierei, aflată în construcţie în jurul Ierusalimului. „Pe asta nu o să mai ai cum s-o ocoleşti“, îi spune, cam cinic, americanul.

Moartea, la pândă

Dornic să asculte ce are de spus şi cealaltă parte – armata israeliană -, Ted Conover a petrecut câtva timp alături de soldaţii din compania lui Omer. La 26 de ani, Omer (armata a interzis menţionarea numelui de familie al militarilor) este deja un veteran cu aproape opt ani de stagiu militar şi experienţă de luptă în sudul Libanului, împotriva miliţiei şiite Hezbollah. În opinia sa, misiunea de atunci era mai uşoară decât cea din Cisiordania: „Aici, pagubele colaterale, în termeni morali, sunt incredibile şi asta e o problemă serioasă pe termen lung“, nu doar pentru palestinieni, ci şi pentru tinerii recruţi pe care-i comandă: „Să percheziţionezi o casă, să cauţi o armă, să iei băieţi de 19-21 de ani şi să le spui că e-n regulă să întorci casa pe dos ca să găseşti o singură armă. E rău pentru cei patru copii ai omului de acolo – asta-i evident. Dar abia când o faci a 15-a oară îţi dai seama că e rău şi pentru tine“.

Pentru privirile ostenite ale soldaţilor lui Omer, miile de palestinieni – de toate vârstele – pe care trebuie să-i verifice în fiecare zi nu mai sunt, cu timpul, decât tot atâţia posibili terorişti. Câţiva dintre ei au fost eroii unor incidente care-i îndeamnă să nu lase niciodată garda jos. O femeie-soldat a descoperit o bombă în rucsacul unui băiat de zece ani. Acesta a susţinut că nu ştia nimic şi că primise rucsacul de la un necunoscut care-i dăduse câţiva shekeli ca să-l treacă de cealaltă parte. Cu altă ocazie, moartea a fost şi mai aproape. Serviciul secret Shin Beth, care ascultă de regulă convorbirile telefoanelor mobile din zona punctelor de control, i-a informat pe soldaţi că între cei adunaţi la bariera lor se află un terorist sinucigaş – probabil un adolescent sau o femeie. Militarii au trecut atunci la percheziţii amănunţite. „Am ajuns la un băiat – i-am spus «Dă-ţi geaca jos» şi n-a vrut, tremura; dar până la urmă a făcut-o şi am văzut ceva sub cămaşa lui. Aşa că i-am spus «Ridică-ţi cămaşa». Şi a făcut-o“. Băiatul, mai speriat decât soldaţii, purta o vestă cu explozivi, gata să fie detonată. Militarii s-au îndepărtat şi i-au trimis, printr-un robot, foarfeci cu care şi-a dat jos bomba, ulterior detonată. Imaginile incidentului au făcut înconjurul lumii, filmate de un operator chemat rapid de comandanţii israelieni. Mai puţin mediatizate, alte misiuni sunt cel puţin la fel de riscante.

Omer îşi aminteşte cum, împreună cu soldaţii săi, a servit drept „momeală“, străbătând cu vehiculele blindate o tabără de refugiaţi palestinieni, pentru a atrage focul extremiştilor şi a le descoperi astfel poziţiile. Misiunea s-a soldat cu o ambuscadă care l-a adus, pe neaşteptate, pe ofiţer în faţa unui băiat „ce ducea un cocteil Molotov aprins. Din reflex, Omer l-a împuşcat de 14-15 ori la picioare, dar a murit“. Conover i-a însoţit pe soldaţi într-o patrulare prin câteva sate considerate „puncte fierbinţi“ (aşa cum este şi întregul oraş Nablus, pe care americanul îl găsise atât de prietenos). „Un soldat mi-a arătat un zid pe care fusese pictată o hartă a Israelului şi Cisiordaniei, acoperită în întregime cu dungi verzi, negre şi albe ale steagului palestinian. Pentru soldaţi, era o dovadă neîndoielnică a refuzului palestinienilor de a accepta dreptul Israelului la existenţă şi un semn clar că eram în teritoriu duşman“. Nu trece mult şi vehiculele se trezesc sub o ploaie de pietre, urmate de câteva cocteiluri Molotov, care îl vor alarma chiar şi pe Omer („Nu s-a mai întâmplat până acum pe drumul acela… Cocteilurile Molotov chiar pot arunca în aer o maşină.“ „Dar vehiculele blindate nu sunt imune?“ „Ba da… teoretic“). De această dată, patrula revine la bază fără niciun incident grav. „De ce ne aflăm aici, de fapt?“, îl întreabă americanul pe unul dintre subordonaţii lui Omer. „Doar ca să le arătăm că suntem aici, a răspuns el cu un zâmbet întunecat. Cu alte cuvinte, mi-am spus, pentru intimidare.“

Război cu nevăzutul

Povestirea lui Ted Conover se încheie, aşa cum începuse, la un baraj rutier. Aflat, de data aceasta, de partea soldaţilor israelieni, americanul asistă, timp de trei ore, la nenumărate incidente mărunte, dar umilitoare, asemenea celor prin care trecuse chiar el în drumurile parcurse alături de palestinieni.

Concentraţi asupra depistării eventualilor terorişti, de cele mai multe ori soldaţii nici nu mai iau în seamă suferinţele „celorlalţi“. „Acum, totul pare complicat – nu ştii cine e rău şi cine e bun, sau dacă ai făcut de fiecare dată ce trebuia“, i se destăinuie un alt veteran, după revenirea la bază. „În zorii secolului 21“, comentează autorul, „cel mai greu nu este să preiei controlul asupra unui teritoriu (Cisiordania, Cecenia, Irak), ci să încerci să-l administrezi atunci când te afli acolo. Câmpul de luptă nu mai este o plajă, o câmpie sau o junglă, intens militarizate, ci o şosea, un punct de control; iar marea provocare este să găseşti inamicul – un adolescent în manta, o femeie cu un cărucior – în marea masă a civililor necombatanţi, fără să-ţi faci, între timp, alţi noi duşmani. Marele risc, în timp ce te lupţi cu nevăzutul, este să ajungi să-i demonizezi chiar şi pe cei care nu fac parte din rezistenţă“. Nici israelienii, nici palestinienii nu pot evita acest risc…

A trecut un an şi jumătate de la călătoria lui Ted Conover, iar cele două tabere s-au îndepărtat şi mai mult, mai ales după alegerile palestiniene, care i-au adus la putere pe islamiştii din Hamas. Aceştia ar fi tentaţi, poate, în sinea lor, de marea tranziţie de la terorism la politica normală (în măsura în care viaţa politică din Orientul Mijlociu poate fi numită normală) – în care, de altfel, s-au descurcat destul de bine până acum. În fapte, dacă nu şi în acte, prin însăşi participarea la alegeri, ei au recunoscut acordurile semnate de Yasser Arafat şi, implicit, existenţa Israelului. Dar nu pot merge mai departe fără a părea că se supun presiunilor internaţionale şi cedează în faţa duşmanului dintotdeauna – ceea ce le-ar îndemna susţinătorii să se îndrepte spre grupări şi mai radicale. Astfel, lipsa unui interlocutor acceptat de comunitatea internaţională îl va ajuta pe moştenitorul politic al lui Sharon, Ehud Olmert, să-şi ţină promisiunea de dinaintea ultimelor alegeri – stabilirea „frontierei permanente“ a Israelului printr-o retragere unilaterală din Cisiordania, ceea ce va însemna, în mare măsură, eternizarea barierei de securitate.

Dar, în alegerile israeliene, partidul creat de Sharon a obţinut un rezultat bun, totuşi sub aşteptări, iar noua majoritate din Knesset nu este ferită de seisme. Pacea şi viaţa normală sunt încă departe, iar bariera şi punctele de control vor mai otrăvi încă multă vreme existenţa cotidiană a palestinienilor, ca şi a israelienilor.

—

Anexe:
Furtuna se apropie

Israelul spune că soluţia (conflictului) este relativ simplă. Hamas trebuie să recunoască Israelul, să renunţe la orice idee de eradicare a statului evreu, iar atunci o soluţie cu două state poate deveni posibilă. Din nefericire, un stat palestinian „viabil şi continuu“, promis de fostul prim-ministru Ariel Sharon şi de preşedintele Bush, a fost prevenit prin „crearea unor noi realităţi“ în teren. Graniţele permanente ale Israelului sunt acum destul de clare. Câteva colonii evreieşti mai mici din Cisiordania vor fi mutate nu în Israel, ci prin extinderea coloniilor mai mari, toate protejate acum de bariera de 670 km şi 2,2 miliarde de dolari. Ierusalimul de est a fost scos de pe masa negocierilor: cu totul izolat de Cisiordania, nu va putea fi niciodată o capitală palestiniană, administrativă sau de alt gen. Israelul îşi mai creează şi o zonă de securitate de-a lungul frontierei cu Iordania, pe fluviul Iordan. Chiar şi palestinienii moderaţi spun că aceasta i-ar reduce la statutul unor „bantustane“ în Cisiordania. (Arnaud de Borchgrave, „Furtuna mondială se apropie“, Washington Times, 17 aprilie 2006)

Bariera rămâne în urmă

Ample sectoare ale barierei de securitate sunt încă neterminate, deşi termenul de predare acordat de Ministerul Apărării a trecut. Într-un interviu acordat ziarului The Jerusalem Post la 2 februarie a.c., împuternicitul Ministerului pentru proiectarea şi construcţia barierei, colonelul în rezervă Danny Tirza, dădea asigurări că lucrările vor fi încheiate până la sfârşitul lunii martie, cu câteva excepţii. Este vorba mai ales de amplasamente unde construcţia a fost oprită prin ordine judecătoreşti sau unde există probleme logistice. Totuşi, la câteva zile după termenul fixat, reporterii ziarului au constatat că pe mari distanţe – care nu se încadrau în niciuna dintre excepţii – nu era turnată decât fundaţia gardului de sârmă. Când un ziarist a încercat să afle cât de departe se întindea segmentul incomplet, a fost interceptat de agenţii unei firme private de securitate, care l-au obligat să se întoarcă. Întrebat când va începe construcţia, un agent a răspuns „peste două sau trei luni“. Pe un alt şantier, câţiva muncitori stăteau şi priveau la un buldozer care curăţa terenul de deşeuri. Ofiţeri aflaţi la faţa locului au refuzat să spună când credeau că va fi gata bariera.

„Eforturile guvernului pentru construirea barierei nu sunt făcute din tot sufletul, altfel am vedea mult mai multă activitate“, a declarat Marc Luria, fondatorul unei organizaţii care susţine ridicarea barierei. „Putea fi terminată acum doi ani, iar această înaintare lentă este inacceptabilă“. În interviul din februarie, colonelul Tirza promitea că bariera va fi construită „100%“ până la sfârşitul lui 2007. Dar, în cei patru ani care au trecut de la începerea lucrărilor, termenele de predare au fost constant depăşite. Ministerul Apărării a dat vina pe ordinele judecătoreşti, ca şi pe condiţiile tehnice dificile de pe dealurile şi văile Cisiordaniei. (după Rafael D. Frankel, Security fence construction running behind schedule, The Jerusalem Post, 6 aprilie 2006)

Uniţi în proteste

În fiecare vineri, în satul palestinian Bilin au loc manifestaţii împotriva barierei de securitate, numită de localnici „zidul apartheidului“. Sătenilor palestinieni li se alătură militanţi pacifişti veniţi din Israel şi chiar din străinătate. Manifestaţiile au luat amploare după victoria electorală a partidului Kadima, condus de Ehud Olmert. „Proiectele lui Olmert echivalează cu a nu mai fi pace pe acest pământ. Nu vom accepta să ne ucidă cu propriile noastre arme, prin înfometare sau lipsindu-ne de muncă“, afirmă un manifestant pe nume Yussef Karaja. Pentru Alexandre, un elveţian de 30 de ani, securitatea Israelului este doar un pretext pentru acapararea pământurilor arabe. „Liderii israelieni nu vor soluţionarea conflictului, pentru că din asta trăiesc“, spune el. „Singura soluţie: să existe cele două state (Israel şi Palestina)“, afirmă Louise, 26 de ani, venită din Tel Aviv. „Trebuie să se revină la frontiera din 1967, fără să furăm pământul arabilor“. Waji, manifestant palestinian, crede că „israelienii şi palestinienii au intenţii diferite. Noi vrem să trăim în pace, iar ei doresc să ne expulzeze şi să creeze colonii pe pământul nostru“.

„Părăsiţi locul, vă aflaţi într-o zonă militară“, avertizează, la megafon, poliţiştii, în timp ce manifestanţii strigă lozinci pacifiste. Gazele lacrimogene se răspândesc apoi peste tot, în timp ce se trage cu gloanţe de cauciuc, iar ambulanţele Semilunii Roşii îşi pornesc sirenele, gata să evacueze eventualii răniţi. Mai mulţi manifestanţi sunt arestaţi. La 9 iulie 2004, printr-o decizie a cărei respectare nu este obligatorie, Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a calificat drept ilegală construcţia barierei şi a cerut demolarea ei, aşa cum a făcut-o mai târziu şi Adunarea Generală a ONU. (După Charles Onians, Juifs et Arabes protestent contre le tracé unilatéral de la frontičre, France Presse, 1 aprilie 2006)

Doar prima jumătate

Israelul a terminat construirea primei jumătăţi a zidului de separare din Cisiordania, potrivit datelor furnizate de Ministerul Apărării. Din cei 660 km prevăzuţi, au fost terminaţi 330 km, 140 km sunt în curs de construire, iar restul e încă în fază de proiect.

Construcţia zidului a început în iunie 2002 şi ar fi trebuit să se încheie la sfârşitul acestui an. Dar zecile de recursuri înaintate Curţii supreme de palestinienii lezaţi de traseul zidului au întârziat finalizarea sa pe cca 100 km, îndeosebi în zona Ierusalimului de est. Conceput sub guvernarea lui Ariel Sharon, zidul este una din cele mai scumpe proiecte realizate de Israel, cu un cost estimat de 3,2 miliarde dolari. Potrivit ONU, trei sferturi din lungimea zidului se află în interiorul Cisiordaniei, în timp ce numai 145 km urmăresc fidel „linia verde“ care separa, până în 1967, Israelul de Iordania. Construcţia se concretizează sub formă de sârmă ghimpată, gropi, drumuri, garduri electronice şi zidul de beton propriuzis care, în unele sectoare, atinge nouă metri înălţime. Israelul prezintă zidul drept o barieră menită să-i împiedice pe teroriştii palestinieni să pătrundă pe teritoriul său sau în coloniile evreieşti din Cisiordania şi să împiedice orice palestinian să pătrundă ilegal în Israel şi în Ierusalimul de est. Înalta Curte de Justiţie de la Haga l-a declarat ilegal, iar palestinienii îl califică drept „zid de apartheid“, care îi izolează în „bantustane“. Zidul provoacă neplăceri importante locuitorilor, construcţia propriu-zisă şi zona-tampon din jurul ei privându-i de 6 289 ha de teren. După terminarea construcţiei, peste 49 000 de palestinieni, trăind în 38 de sate, se vor regăsi izolaţi de Cisiordania, în timp ce casele unui sfert din cei 230 000 de palestinieni, care posedă documente de reşedinţă în Ierusalim, se vor situa în afara lui.

(*articol publicat in nr. 6/2006 al revistei de politica globala si eveniment international “Lumea”)