Ghassan Andoni *

CONFORM CU repetatele declaratii ale oficialilor reprezentanti ai Statelor Unite si Uniunii Europene, interesul cu care este privit la nivel international conflictul israelo-palestinian are la baza responsabilitati istorice de ambele parti, interesul tarilor occidentale in regiune, “razboiul global impotriva terorismului” si dorinta de a sustine un proces diplomatic, drept unica metoda in solutionarea problemei.

“Responsabilitatea istorica” se desprinde din unele greseli pe care SUA si statele europene le-au facut, dictand astfel istoria moderna atat a Palestinei cat si a evreilor; greseli care, in concordanta, au influentat serios relatia lor in ultima suta de ani.

Cu referire la aceasta “responsabilitate istorica” si in dorinta de a dezamorsa conflictul, un vraf gros de rezolutii si initiative ONU, voit ambigue, au fost adoptate in ultimii 50 de ani. Ambiguitatea intentionata a reflectat, in fapt, lipsa de vointa din partea comunitatii internationale de a impune, fie si cu forta, o solutie viabila.

Chiar si atunci cand responsabilitatile istorice nu pot fi evitate complet, si chiar cu partinirea evidenta in favoarea uneia din partile implicate, lipsa de interes sau de vointa in gasirea unei solutii a tinut tarile occidentale intr-o pozitie de relativ diferend.

Totusi, recenta implicare internationala activa in procesul diplomatic, care a urmat primului razboi din Golf, a marcat o schimbare radicala de pozitie din partea SUA in special, si a UE intr-o mai mica masura.

Aparent, sus-pomenita implicare activa a venit ca un rezultat al nevoii de interventii militare directe in regiune si a aparitiei gruparilor radicale islamice din Orientul Mijlociu, grupari care au tintit insasi societatea occidentala si interesele acesteia. S-ar putea spune ca legatura intre mentinerea acuta a crizei israelo-palestiniene si radicalizarea Orientului Mijlociu a devenit evidenta politicienilor vestici.

Din pacate, fereastra larg deschisa a dorintei, in crestere, a comunitatii internationale de a se angaja activ in solutionarea diplomatica a crizei a fost, in opinia mea, facuta tandari de “stupiditatea politica”.

Prima miscare prosteasca a venit din definitia largita a terorismului in asa fel incat aceasta sa respinga dreptul natiunilor ocupate de a rezista ocupantilor, si a mers pana acolo incat a legitimat violenta institutionalizata a statului, de-legitimand in acelasi timp violenta gruparilor neoficiale de rezistenta. Procedand astfel, n-a ramas loc pentru nici o discutie despre dreptul la auto-aparare, care a fost lasat strict statului, fara deosebire de metode, fiind negat grupurilor care lupta cu ocupatia militara. Interdictia, in aparenta totala, nu a mai permis acestor grupari sa-si modifice mijloacele de rezistenta si le-a fortat sa ramana intr-o pozitie incremenita in defensiva.

Cautand cu atentie o solutie pragmatica la problema, tarile vestice au facut o a doua miscare gresita. Mai intai, si in contradictie cu rezolutiile ONU care servesc drept referinta principala tuturor initiativelor politice, Washingtonul s-a abatut de la pozitia internationala, chiar lipsita de unitate cum era, dand scrisori de garantie Israelului. Dupa triumful Hamas in alegerile legislative din Palestina, Europa a facut si ea propria miscare prosteasca, urmand Statele Unite pe drumul santajarii politice a palestinienilor.

Nu mai este nevoie sa spun ca exista o diferenta uriasa intre a declara inghetarea relatiilor cu noua autoritate palestiniana datorita diferendelor politice sau rezervelor privind identitatea ideologica a guvernului ales, si conditionarea asistentei umanitare esentiale de solicitarea unor concesii politice. De asemenea, desi ar putea fi legitim sa ceri ca noul ales guvern sa continue sa indeplineasca obligatiile asumate de cel anterior, nu este nicidecum normal sa conditionezi ajutorul de adoptarea unei pozitii politice pre-dictate.

O asemenea miscare a facut Europa sa-si paraseasca pozitia ambigua in favoarea unei luari de pozitie clare. In fapt, aceasta e aproape o declaratie de dusmanie adresata unui guvern ales democratic. Intrebarea este: de ce ar fi Europa interesata in “castigarea” unui inamic nenecesar?

In Israel, Benjamin Netanyahu, care s-a opus public semnarii acordului de la Oslo si tuturor acordurilor care l-au urmat, a venit la putere prin alegeri democratice. I s-a dat posibilitatea si timpul sa se ocupe de chestiunile administrative fara conditii si fara impunerea vreunei sanctiuni. Netanyahu, care a adus cu el straniul concept de reciprocitate – acelasi concept pentru care Hamas este sanctionat acum cand incearca sa-l introduca – a primit nu doar timp ci si sustinere in incercarile sale de a modifica acorduri deja semnate.

Personal nu agreez programul politic al Hamas, insa simt ca stupiditatea politica reactiva venita din partea SUA si a Europei este mai daunatoare scopului de a aduce pacea durabila in orientul Mijlociu decat atitudinea radicala, incapatanarea si brutatlitatea ambelor tabere implicate in conflict.

In fapt, palestinienii n-ar fi ales Hamas daca nu ar fi simtit ca ceva este fundamental gresit in procesul diplomatic aflat in inghet total. A le nega dreptul de a incerca sa modifice acest proces in stagnare, este cea mai mare dintre toate prostiile.

—
* Ghassan Andoni este profesor la Universitatea Birzeit (in apropiere de Ramallah, Cisiordania), Director la Departamentul de Relatii Publice al acestei institutii, si unul dintre fondatoriii Miscarii Internationale de Solidaritate (ISM). Articol publicat in original de International Middle East Media Center. Traducere si adaptare pentru Altermedia de Mira Nabulsi.