Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

ÎN STRATEGIA HEZBOLLAH, cuvântul-cheie pare a fi “capcană”; dacă actualele raiduri ale aviaţiei israliene vor continua şi vor fi dublate de o ofensivă terestră, este cel puţin posibil, dacă nu cumva probabil, să asistăm la o retragere graduală şi calculată a militanţilor şiiţi spre nord, înspre Valea Bekaa, pentru a se replia şi reorganiza ulterior în unităţi mici de luptă care să poarte un război de gherilă extrem de inconvenabil pentru israelieni, de tipul celor cu care se confruntă la momentul de faţă SUA în Afghanistan şi Irak.

Miza pragmatică constă în angrenarea în conflict a altor state musulmane împotriva Israelului şi, consecutiv slăbirii celui din urmă, creşterea propriei influenţe în Liban şi teritoriile palestiniene în particular şi în lumea arabo-islamică în general, ca “vârf de lance” al rezistenţei antiisraeliene. Remarcabil, chiar şi în condiţiile unei înfrângeri mai uşoare decât cea însoţită de dispariţie, Hezbollah se poate afla în poziţia de a câştiga oricum, cel puţin la nivel simbolic; capacitatea truvabilă a organizaţiei ca actor non-statal de a rezista mai mult decât “onorabil” operaţiunilor militare israeliene ar ştirbi serios imaginea Israelului ca stat învingător incontestabil în toate conflictele arabo-israeliene de până acum iar reverberaţiile în plan mai profund ar fi la fel de nefaste pentru Ierusalim. Numeroşi analişti ai realităţii Orientului Mijlociu apreciază bunăoară că momentul de turnură în percepţiile regionale asupra conflictului arabo-israelian s-a produs în urma războiului de Yom Kippur / de Ramadan din 1973. Pornind de la succesul devastator al Israelului în acest conflict [1], Angel Rabasa et al. bunăoară apreciau că “[r]ăzboiul arabo-israelian din 1967 a marcat un punct-cheie de turnură pentru lumea arabă şi pentru Islam. Profunzimea în care înfrângerea arabă a penetrat mentalul colectiv arab [orig: the Arab psyche, n.n.] este un factor critic până în ziua de astăzi”. Ei bine, după exact 30 de ani, lovitura imagologică a Hezbollah aduce cu sine potenţialul depăşirii acestui mental colectiv defetist şi abandonarea de facto a oricăror obiective politice pan-arabe.

Astfel, miza simbolică a conflictului rezidă în instaurarea Hezbolah ca actor de prim rang în regiune (în completarea şi întărirea “arcului şiit” dintre Teheran şi Beirut), care a reuşit să opună Israelului o rezistenţă de care arabii în genere nu au fost capabili în niciunul din războiale din 1948 încoace.

Experţii de la Stratfor prognozează astfel trei etape în desfăşurarea ostilităţilor: 1.) atacuri cu rachete din sudul Libanului asupra nordului Israelului; 2.) o perioadă lungă de război convenţional, în care Hezbollah va urmări să provoace pierderi maxim posibile Israelului şi să-şi instaureze şi succesiv consolideze poziţia relativă în termeni de capabilităţi în sânul lumii arabo-islamice; 3.) după epuizarea capabilităţilor şi capacităţii de luptă convenţionale, demararea operaţunilor de gherilă pregătite anterior. În această grilă intepretativă, conflictul pare a fi intrat în cea de-a doua fază, în special după ce unităţi israeliene de commando au penetrat o făşie de 2-3 mile în sudul Libanului.

De cealaltă parte, obiectivul Israelului constă în esenţă în anihilarea Hezbollah, fără însă a menţine o forţă de ocupaţie în Liban şi fără a se angaja într-un conflict de uzură precum cel scontat de militanţii şiiţi. Conform generalului de brigadă israelian Ido Neduştan, obiectivul nu ar fi eliminarea Hezbollah (tangibil mai degrabă pe căi şi prin mijloace politice, şi nu militare), ci reducerea capabilităţilor organizaţiei până la nivelul la care va deveni posibilă dezarmartea ei de către autorităţile statului libanez.

Adiacent acestui obiectiv, trei ar fi căile şi, corespondent, etapele (suprapuse) la dispoziţia Israelului. Prima este diplomaţia, cale care îşi subsumează ca soluţie nesingulară interpunerea unei forţe internaţionale de peace-keeping, staţionare în sudul Libanului şi de o mărime şi eficienţă dezirabil mai mari decât ale actualelor efective anemice de circa 2.000 de soldaţi ONU (UNIFIL). Varianta, deşi aparent neeliminată din planul israelian de aţiune, este privită cu multă reticenţă de strategii israelieni, lucru de înţeles prin prisma unor factori precum: “palmaresul” – ca să folosesc un eufemism – “neconvingător” al ONU în operaţiunile de peace-keeping; în mod particular antecendentul din mai 1967, când ONU a retras, fără a consulta Israelul, trupele sale de menţinere a păcii staţionare în Peninsula Sinai, măsură clar favorabilă, chiar dacă involuntar, Egiptului; posibilitatea regrupării şi reînarmării Hzbollah sub “scutul” protector al unei forţe internaţionale din care ar putea face parte bunăoară Rusia sau franţa; climatul deopotrivă regional şi domestic favorabil unei intervenţii militare la scară largă – în plan regional, chiar şi state arabe precum Egipt, Arabia Saudită şi Iordania [2] au admis că vina pentru conflict aparţine Hezbollah, în timp ce în sfera domestică a Israelului, opiniile pro-război întrunesc o majoritate covârşitoare.

A doua variantă, cea a unei campanii aeriene, este în desfăşurare la ora actuală, în paralel cu încercările internaţionale de gestionare a conflictului pe cale diplomatică. Atuul îl reprezintă capabilităţile aeriene ale forţelor armate israeliene, incomparabil superioare în raport cu cele ale oricărui alt stat din Orientul Mijlociu – mă limitez aici la a aminti cele – conform surselor oficiale – 89 aparate F-15, 248 F-16 (al doilea număr din lume după cel al SUA) cu o autonomie de zbor de circa 740 de mile, plus alte 96 elicoptere performante de atac, în special de tip Apache. Varianta pare optimă, dovadă că ea este aplicată de 10 zile încoace, însă urmărirea ei exclusivă pe termen mediu, şi nu ca simplă fază pregătitoare a operaţiunilor terestre, comportă riscuri considerabile. În primul rând, capacitatea anihilării complete a bazelor Hezbollah doar prin bombardamente este chestionabilă; elocvent în această privinţă, fostul şef al aviaţiei israeliene Avihu Ben-Nun declara marţi unui ziar central că, din cauza camuflajelor şi plasării deliberate a rachetelor Hezbollah în buncăre adânci şi în interiorul ariilor dens populate ale localităţilor din Liban, “nu este practic să credem că distrugerea tuturor rachetelor şi a lansatoarelor ar putea fi realizată [doar] de către forţele aeriene”.

În plus, s-ar menţine posibilitatea continuării aprovizionării cu armament a Hezbollah din direcţiile Teheran şi Damasc. În al doilea rând, pur şi simplu nu ar fi “stilul” Israelului de a aborda un conflict de acest tip. El s-ar putea extinde indezirabil, prin atragerea în conflict a altor actori deocamdată neutri, iar ecuaţia, odată internaţionalizată, ar dobândi mult prea multe necunoscute şi ar elimina, cel puţin teoretic, posibilitatea unor măsuri israeliene unilaterale, pentru a fi dezirabilă. Iar pe fondul posibil al continuării lovirii oraşelor israeliene (ar putea urma, dacă estimările privind armamentul Hezbollah sunt corecte, chiar şi Tel Aviv şi respectiv cele două coridoare dens populate Tel Aviv – Haifa şi Tel Aviv – Ierusalim), poziţia actualului cabinet Olmert, privit deocamdată cu o circumspecţie benevolentă de dreapta lui Netanyahu, s-ar şubrezi progresiv. În al treilea rând, nu atât ca risc, cât ca o fereastră de oportunitate, la momentul de faţă o eventuală intervenţie terestră masivă în Liban nu s-ar confrunta la nivel internaţional cu o opoziţie, nici largă şi nici radicală. Cât despre acuzele de “răspuns disporporţionat” şi “uz excesiv de forţă” la adresa Israelului, acestea au rămas, totuşi, răzleţe şi timide.

Cu atât mai mult însă cu cât, pe fondul agravării crizei umanitare (rapoartele internaţionale vorbesc de câteva sute de morţi, alte sute de răniţi şi circa 500.000 persoane strămutate) fereastra de oportunitate se îngustează, intrigă faptul că implementarea cele de a treia variante – a unei ofensive terestre la scară largă, întârzie, fiind preferate pe moment misiuni de tip “seek and destroy”. În aceeaşi ordine de idei, ieri (duminică), premierul israelian Ehud Olmert îşi avertiza colegii de cabinet că procesul diplomatic nu va stopa eforturile militare de distrugere a infrastructurii teroriştilor şi că “procesul va dura timp îndelungat”.

În căutarea explicaţiilor, un prim motiv al putea fi cel invocat oficial: “[î]n acest moment nu credem că e nevoie să aducem masiv forţel terestre în Liban…Dacă [însă] va fi nevoie, vom face şi asta” explica şeful adjunct al statului major israelian, generalul maior Moshe Kaplinsky. Dincolo de alegerea momentului oportun (a se înţelege momentul la care raidurile aeriene vor fi “curăţat” corespunzător sudul Libanului), o explicaţie alternativă a întârzierii ar putea fi tocmai lipsa unor informaţii acurate şi cuprinzătoare despre capabilităţile Hezbollah, care pare să fi pregătit minuţios actualul conflict vreme de 6 ani, mai precis din 2000, anul retragerii trupelor israeliene din sudul Libanului. Mărturie în acest sens stau nu doar fortificaţiile construite de Hezbollah în sudul Libanului şi mai ales în Valea Bekaa, pe linii multiple şi opunând o rezistenţă pe cât de acerbă, pe atât de surprinzătoare ofensivei comandourilor israeliene, ci chiar tipurile de armament pe care forţele armate israeliene le-au capturat până acum în sudul Libanului – de la rachete antitanc sofiticate la rachete sol-sol cu rază medie de acţiune şi de provenienţă presupus iraniană şi siriană. “Hezbollah s-a pregătit şase ani pentru această zi. E evident” conchidea un ofiţer de infaterie israelian.

În exact acest context se cuvine subliniat că războiul în desfăşurare nu a fost provocat de fapt de răpirea unui sau altui caporal israelian. El s-a declanşat abia când rachetele Hezbollah au lovit în mod surprinzător oraşul Haifa, situat la 20 mile de frontiera cu Libanul – semn că mlitanţii şiiţi se aflau în posesia unor rachete mai avansate şi cu rază mai mare de acţiune decât Katiuşele despre care servicile israeliene de informaţii aveau deja cunoştinţă. Iar la momentul de faţă, serviciile specializate estimează că Hezbollah ar deţine, dincolo de miile de rachete cu rază scurtă de acţiune (stoc epuizat, conform aceloraşi surse, într-o proporţie de doar 10%). Impactul imagologic al lovirii celui de-al treilea oraş israelian ca mărime încă din primele zile ale conflictului va rămâne enorm pentru Hezbollah. Astfel, abia la momentul atacării Haifa, Israelul a fost pus în imposibilitatea de a alege, constrâns fiind să riposteze militar, în mod convingător şi pregătit inclusiv pentru un conflict îndelungat şi la scară largă. Aceluiaşi plan imagologic i se poate înscrie şi lansarea de ieri a 12 rachete asupra Haifa în chiar timpul vizitei în oraş a ministrului fancez de externe, atac soldat cu 2 morţi şi 15 răniţi.

Între timp, seria “surprizelor” anunţate de şeicul Hassan Nasrallah, şeful Hezbollah, continuă. După zile întregi de lupte la sol, în decursul zilei de sâmbătă, paraşutişti şi trupele de elită ale diviziei de infanterie Golani au ocupat satul Marun el Ras, un punct de imprtanţă strategică majoră utilizat de Hezbollah în lansarea de rachete asupra nordului Israelului. „Mergem acolo să îi ucidem, să îi găsim în buncăre şi tuneluri”, declara în acea zi generalul de brigadă Gal Hirsch, comandantul diviziei Galileea. În aceeaşi zi, în satul învecinat Marwaheen, trupele israeliene capturau stocuri importante de rachete antitanc, lansatoare şi echipamente auxiliare, conform declaraţiilor generalului maior Bennz Gantz. Iar între timp, estimările israeliene şi internaţionale ale armamentului în posesia Hezbollah sunt tot mai îngrijorătoare: dincolo de un stoc oricum impresionant pntru un actor non-statal de rachete Katiuşa, se presupune că militanţii şiiţi mai deţin nu doar rachete cu rază intermediară de acţiune Raad 2 şi Raad 3, ci chiar rachete de fabricaţie iraniană de tip Fajr şi Zilzal [3], în a căror rază de acţiune intră inclusiv Tel Aviv (precum şi tipul de rachetă C 802 care ar fi lovit vasul israelian din Mediterana – un atac pare-se la fel de suprinzător dacă ţinem cont că dispozivele anti-rachetă ale vasului, deşi existente şi operaţionale, nu fuseseră activate întrucât israelienii pur şi simplu n-ar fi ştiut că Hezbollah deţine astfel de armament).

Faptul că ele nu au fost încă folosite de Hezbollah a fost explicat de unii analişti prin condiţia preliminară furnizării a încuviinţării explicite de către Teheran. Din a cărui direcţie, preşedintele Mahmud Ahmadinejad vocifera ieri pe cât de vehement, pe atât de tipic lui, ca Israelul “să-şi facă valiza şi să părăsească regiunea” – variaţiuni pe aceaşi temă a “ştergerii de pe hartă” a “tumorii” reprezentate de statul israel”. Şi tot ca un factor inevitabil în calculele israeliene, rămâne interesant de urmărit comportamentul Siriei, celălalt “prieten de nădejde” al Israelului, alături de Iran, şi, împreună cu acesta, co-protector al Hezbollah. Ieri bunăoară, ministrul sirian al informaţiilor avertiza că ţara sa nu va ezita să intre în conflict dacă Israelul va lansa o ofensivă terestră care să se apropie ameninţător de graniţele sale. Condiţionarea enunţată de oficialul sirian se plasează undeva între truism şi redundanţă: capitala siriană Damasc se situează la numai 20 de kilometri de frontiera cu Libanul, ceea ce transformă automat orice avans terestru israelian în Liban într-o ameninţare la adresa Siriei.

În sfârşit, dincolo de aceste necunoscute şi speculaţii care se cuvin necesarmente eliminate premergător, reticenţa faţă de o invazie militară la scară largă se explică şi pe fondul memoriei cel puţin neplăcute a conflictului de uzură căruia Israelul i-a fost angrenat succesiv operaţiunii “Pace în Galileea” de la începutul anilor ’80, conflict sublimat de mulţi israelieni în sugestivul termen boţ – însemnând mlaştină, nămol. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum menţionam, o invazie şi-ar asuma riscul atragerii în conflict a Siriei şi/sau Iranului, ordinul unei intervenţii terestre masive întârzie. Iar între timp, Hezbollah a anunţat că acceptă ca guvernul libanez să negocieze cu omologii israelieni un schimb de prizonieri. Ei bine, în această lumină, adevăratul prizonier este deocamdată guvernul de la Beirut – prizonier în mâinile Hezbollah. Rămâne de văzut, în extensia celor scrise aici, dacă Israelul va cădea în capcana Hezbollah pentru a deveni el însuşi prizonierul unui conflict pe care să nu-l mai poată controla. Sau, mai rău, deşi deocamdată doar ipotetic, să se adeverească titulatura unui subiect de pe un forum de pe Internet:
“Israel in self destruct mode”.

————

[1] Război în urma căruia Israelul şi-a dublat practic suprafaţa din acel moment, prin anexarea Peninsulei Sinai (retrocedată Egiptului după Acordul de Pace de la Camp David din 1979), Fâşia Gaza şi Cisiordania (inclusiv Ierusalimul de Est (al-Quds), al treilea loc sfânt al lumii musulmane după Makkah şi Madinah) şi respectiv Înălţimile Golan (de la Siria).

[2] E adevărat, toate trei state arabe dominant sunnite, temătoare tradiţional de influenţa şi afirmarea tot mai accentuată în regiune a Iranului şiit, fondator de facto şi patron în continuare al organizaţiei cel puţin spiritual-ideologic.

[3] Lunea trecută, surse din armata israeliană au anunţat că au distrus cel puţin o rachetă de tip Zilzal în cadrul unui raid aerian.