Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

CLIMATUL INTERNATIONAL de după 9/11, mai ales cel din spaţiul euro-atlantic, pare să confere o actualitate mai mare ca oricând aprecierii de acum 25 de ani a islamologului Edward Said, aceea că “despre nici o altă religie sau grup cultural nu se spune atât de afirmativ şi de categoric că reprezintă o ameninţare la adresa civilizaţiei occidentale ca despre Islam”. Relevante în acest sens ne par sondajele operate asupra opiniei publice internaţionale derulate anual sub egida Pew Global Attitudes Project (PGAP). Raportul dat publicităţii în iulie 2005, intitulat “Islamic Extremism: Common Concern for Muslim and Western Publics” şi întocmit pe baza unui sondaj acoperind 17 ţări şi cuprinzând 17.766 chestionare aplicate, ilustrează o preocupare crescută în întreg spaţiul euro-atlantic pentru pericolul reprezentat de extremismul islamic; de extremismul în propria ţară erau preocupaţi în “foarte mare măsură”, 52% din respondenţii din Rusia, urmaţi de cei din India (48%), Spania (43%), Germania (35%), Marea Britanie (34%), Olanda (32%), Franţa (32%), SUA (31%), etc., pe ultimul loc al clasamentului plasându-se Polonia, cu doar 7%. Într-o ordine cvasi-identică, faţă de extremismul islamic la nivelul întregii lumi erau preocupaţi în “foarte mare măsură” 51% din cei chestionaţi în Rusia, 46% în India, 45% în Spania, 48% în Germania, 43% în Marea Bitanie, câte 46% în Olanda şi în Franţa, 42% în SUA, 41% în Canada, etc.

În acest context al unei percepţii publice acutizate a unei aşa-zise “ameninţări islamice”, derivaţii etimonului “islam-“ constituie în ansamblul lor obiectul a nenumărate interpretări eronate, denaturări şi pervertiri de sens, fie acestea comise involuntar (bona fide) sau deliberat, în scop strategic sau propagandistic. Confuzia principală în acest sens o constituie o presupusă congruenţă între termenii “islamic” şi “islamist”, şi, subsecvent, generalizarea preocupărilor de securitate ale unor militanţi islamişti asupra întregii populaţii musulmane.

Afectând direct înţelegerea, explicarea şi abordarea politică a fenomenelor, regula pentru analiştii occidentali pare a fi gruparea sub eticheta-umbrelă “islamist” a unei varietăţi extreme de tipuri de actori, instrumente şi obiective, o varietate mult prea mare pentru a oferi realmente ştiinţificitate şi consecutiv utilitate analizelor lor. Bunăoară, diferenţa dintre activismul islamist militant care a condus la acte precum 11 septembrie şi respectiv societăţi şi organizaţii islamiste cu atribuţii de asistenţă socială – toate regretabil de frecvent subsumate în perspectiva occidentală aceleiaşi etichete “islamist” – este una care reclamă totuşi nuanţări de rigoare, cel puţin între terorismul islamic, de dimensiune esenţialmente militară şi orientare outwards (“în afară”) şi alte organizaţii şi mişcări de dimensiune societală şi orientare inwards (“spre interior”). Nenumăratele discuţiile din sferele academice, politice şi jurnalistice pe marginea diferenţei sau, dimpotrivă, a congruenţei dintre termenii “islamic” şi “islamist”, îndeamnă la o abordare mai elaborată a sensului şi implicaţiilor pracice ale acestei perechi de termeni.

Achiesând la teza diferenţierii dintre “islamic” şi “islamist”, Richard D. Lewis pornea, într-o recentă carte a sa, de la episodul atentatelor din 11 septembrie pentru a sublinia pe fond delimitarea netă a majorităţii covârşitoare a musulmanilor din lume de actul amintit. Liderul islamic din SUA, imamul Izak El-Pasha, a condamnat teroriştii în termeni extrem de duri, similar procedând practic – e adevărat, în tonalităţi diferite – cvasitotalitatea liderilor politici ai lumii islamice (inclusiv ayatollah-ul iranian Khamenei, duşman declarat al SUA). Practic, de vreme ce condamnarea actului lui Ussama ibn Ladîn de către lumea islamică a fost la momentul respectiv universală şi fără echivoc, se pune fireasca problemă a încadrării terorismului accentuat în ultimii ani în fenomenul “islamizării”, aşa cum l-am definit în alte articole. Poziţia mea tinde spre un răspuns negativ, din cel puţin două motive, unul de ordin scolastic şi verificabil istoric, celalălalt ţinând de logică şi având susţinere empirică în realitatea actuală.

Primul argument, de ordin scolastic şi mai general, se construieşte strict pe baza preceptelor coranice şi derivate şi vine să denunţe ca invalide speculaţiile privitoare la un presupus caracter intrinsec şi imuabil beligen al preceptelor coranice. Ei bine, fără pretenţia unei expertize infailibile în scolastica religioasă, ne permitem totuşi să menţionăm că, potrivit al-Qur’an, lumea se împarte în: “credincioşi” – musulmanii; “popoarele cărţii” (Ahl al-Dhimmah), numiţi şi “protejaţi” – iudeocreştinii; politeişti, consideraţi păgâni şi barbari. Or, în virtutea credinţei în acelaşi Dumnezeu unic (cu doar denumirea distinctă Allah pentru musulmani), mozaicii şi creştinii sunt popoare “protejate”. Iar transpunerea în realitate a preceptului dictat cu privire la toleranţa interreligiosă dictată de Coran faţă de adepţii celor doua religii biblice se poate confirma prin observaţie istorică. Bunăoară, dacă în timpul ocupaţiei maure a Spaniei, creştinii s-au bucurat de toleranţa musulmanilor, după Reconquista, reciproca nu a mai fost valabilă; prigoana din 1492 dictată de Ferdinand şi Isabela la insistenţele marelui inchizitor Thomasso de Torquemada, conducătorul ierarhic al bisericii catolice, provenit din ordinul fanatic al dominicanilor (jocul de cuvinte “câinii lui Dumnezeu”) nu a fost direcţionată doar împotriva evreilor, ci în aceeaşi măsură şi a musulmanilor.

Într-o opoziţie contrastantă flagrant de exemplu faţă de modul de comportament în Ierusalim al cruciaţilor, de-a lungul istoriei, creştinii şi evreii din statele musulmane au ocupat chiar poziţii şi funcţii înalte în aparatul politico-administrativ, iar musulmanii nu au încercat să-i convertească la islamism şi nici să-i extermine (cu excepţia probabil singulară a dinastiei Abbasizilor), aşa cum s-a întâmplat în sensul invers secole întregi. Ba mai mult, şi poate contra-intuitiv, “ortodoxismul” islamic s-a îndreptat, aşa cum arăta R.A. Gibb Hamilton [1], către şiiţi, acuzaţi de echivalentul eretismului (takfîr) în creştinism, şi nu către evrei şi creştini. Cei din urmă au beneficiat de pildă în perioada Imperiului Otoman de avantajul unor comunităţi autonome din punct de vedere religios, educaţional şi chiar legislativ şi juridic în cadrul sistemului millet-urilor (termenul turc pentru “naţiune”). De exemplu, sentinţele (partea judiciară şi în bună măsură şi cea legislativă) privind evreii sau creştinii erau emise de millet-urile autonome, adică de coreligionarii creştinilor sau ai evreilor, iar autoritatea musulmană avea doar competenţa de a le executa în numele lor.

E adevărat, momentul prezent, mai ales după 9/11, dar în special după războiul din 2003 din Irak, consemnează manifestarea certă şi crescândă a unor sentimente anti-americane şi în extensie anti-occidentale în rândurile populaţiei musulmane, însă aceasta se cuvine nuanţată prin contextualizare istorică, geografică şi mai ales doctrinară – ţinând de diferenţele de interpretare a Coranului între diversele şcoli de jurisprudenţă islamică. Bunăoară, fanaticii islamişti ar putea invoca ca argumente în favoarea combaterii non-musulmanilor afirmaţiile repetate din Coran că nu există popor căruia Allah să nu-i fi trimis un mesager (Coran, surah 10, 24, 25, 47, etc.), sens în care, implicit, dar într-un argument evident caduc, toate aceste popoare ar fi trebuit să se convertească la islamism. În mod similar, deşi nu politeişti într-o interpretare acurată, mozaicii şi creştinii, conform Coranului, “preaslăvesc pe Ezra, respectiv Mesia ca fii ai lui Allah, ca stând alături de Allah, deşi li s-a poruncit că Allah e unic!” (Coran 9: 30-1) – o altă posibilă critică privind eroarea credinţei în dualitate sau trinitate în condiţiile îmbrăţişarii de adepţii ambelor religii a primei porunci a lui Dumnezeu, cea referitoare la unicitatea lui Dumnezeu (prim punct al decalogului, decelabil şi în primul element al fara’id – cei 5 “stâlpi” ai Islamului). În sfârşit, fundamentaliştii pot interpreta în favoarea lor şi, mai exact spus, în defavoarea celorlalte religii şi alte pasaje ale cărţii sfinte, cum ar fi acela în care se afirmă că “[d]acă popoarele cărţii ar fi acceptat Islamul, cu siguranţă [că] le-ar fi fost mai bine. Puţini dintre ei sunt adevăraţi credincioşi iar cei mai mulţi dintre ei fac rău” (3: 110, versiunea în lb. română). Toate aceste evidenţe se cuvin însă nuanţate, la nivel teoretic-scolastic, în funcţie de de modul specific în care fiecare şcoală de jurisprudenţă islamică interpretează Coranul – care, repetăm, cere credincioşilor înainte de toate să fie toleranţi.

Cât despre atât de des vehiculata “sperietoare” a Jihadului, pasajul coranic referitor la “războiul sfânt” în dimensiunea sa militară îl defineşte în mod precis ca find unul srict de auto-apărare: “Luptaţi în numele lui Allah împotriva celor care luptă împotriva voastră, dar nu-i atacaţi voi primii. Allah nu-i iubeşte pe agresori” (Coran 2: 190-3). Şi, mai mult, principalul sens al Jihadului, conform scolaştilor (experţii veritabili) deopotrivă islamici şi non-islamici este acela de “efort” (cu sinonimul ijtihad) intern şi cantonat psiho-mental împotriva pasiunilor, a slăbiciunilor şi a altor factori care ar periclita puritatea credinciosului şi respectarea preceptelor sfinte.

Concluziv, în analizele de specialitate dedicate acestei teme se recunoaşte accentul explicit, frecvent şi consensual al unor scolaşti de diferite origini şi formaţii în a explica faptul că Islamul nu este o religie beligenă, dimpotrivă; nici nu subminează constitutiv democraţia, dar îi construieşte o conceptualizare diferită de cea occidentală; nu se îndreaptă prin definiţie împoriva Occidentului, fiind orientat mai degrabă spre interior, spre reformele în lumea islamică, decât în exterior, spre “necredincioşi” (vezi, inter alia, studiile lui Rabasa et al. 2004, Nienhaus 2002, Dalacoura 2002, Price 1999, Midlarsky 1998, Thoraval 1997, Esposito şi Voll 1996). Astfel, chiar dacă bin Laden pare a fi deturnat, cel puţin pe agenda politică şi de securitate a SUA, sensul “islamizării”, poziţia noastră subliniază demarcarea netă dintre islamizare ca fenomen cu valenţe globaliste şi respectiv terorismul unor islamişti fundamentalişti. În esenţă, dihotomia “islamic” – “islamist” s-ar putea explicita astfel: primul termen semnifică o realitate strict culturală şi religioasă, are un caracter non-militar şi o orientare inwards şi spre modernizare, în timp ce al doilea termen are un conţinut politic şi chiar militar (ca obiective şi instrumente) şi îşi asumă o orientare outwards şi spre ultraconservatorism. Relevantă de altfel ne pare chiar autodelimitarea islamiştilor ca distincţi de termenul comun “islamic” prin două instrumente: prin vocabular – islamiyyum (“islamist”) ca diferit de muslimum (“islamic”, musulman “obişnuit”); prin însemnele exterioare care denotă conservatorismul lor, însemne ţinând de portul bărbii, şi vestimentaţia tradiţională kuffiya, abbaye şi burqa cu zăbrele pe care erau obligate de pildă să o poarte femeile din Afghanistanul taliban.

Al doilea argument, de ordinul logicii, este acela că terorismul este un fenomen care afectează, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate religiile lumii [2], ceea ce însă nu trebuie să le discrediteze pe acestea in toto sau să genereze erori logice şi practice subsecvente de tipul “generalizări pripite” (inducţie eronată, hasty generalization, de genul “dacă teroriştii X şi Y sunt musulmani, atunci probabil toţi musulmanii sunt terorişti” sau “vină prin asociere” (bad company fallacy, de genul “teroristul X e musulman. X este de aceeaşi religie cu Y (sau Y este in aceeaşi ţară cu X). Deci Y este terorist”. În sprijinul acestui raţionament vin constatările empirice furnizate de sondajul sus-menţionat derulat în cadrul PGAP (2005). Între concluziile acestuia, cea relevantă pentru contextul discuţiei noastre este o tendinţă din ce în ce mai pronunţată de delimitare a majorităţii populaţiei islamice de la nive global de extremismul islamic, fapt care subliniază, încă o dată, validitatea distincţiei dintre “islamic” şi “islamist”. Din sondajul PGAP, considerăm relevante valorile măsurate a trei variabile: gradul de susţinere, de către musulmani, a atentatelor sinucigaşe; perceperea extremismului islamic ca pe o ameninţare pentru propria ţară; gradul încrederii în figura-cheie a lui Ossama ben Laden.

Toate cele trei variabile indică faptul că, în special după valurile de atentate din 2002-2005, măsura susţinerii de către populaţia musulmană de la nivel global a extremismului islamic s-a redus simţitor. Astfel, conform rezultatelor sondajului PGAP, în Turcia, Maroc şi Indonezia, doar 15% dintre respondenţi mai afirmă că formele de manifestare ale extremismului (precum atentatele sinucigaşe) sunt justificate, varabila urmărită atingând 25% în Pakistan (de la 41% în martie 2004) şi respectiv 39% în Liban (de la nu mai puţin de 43% în 2002). Singura excepţie, la nivelul ţărilor islamice cercetate o oferă Iordania, unde la momentul sondajului, 57% dintre respondenţi apreciau ca justificate prin apărarea Islamului atentatele sinucigaşe şi alte acte violente de specific islamist. În acelaşi sens, în general variabila “încredere” în Osama bin Laden a înregistrat în 2005 valori inferioare celor din mai 2003, excepţiile fiind Iordania (unde a cresut foarte uşor de la 55 la 60%) şi Pakistan (de la 45 la 51%). Sigur, există factori suficienţi care îndeamnă la prudenţă în interpretarea în această manieră a rezultatelor, principalul fiind acoperirea geografică a cercetării, derulate în doar 6 state majoritar musulmane (din totalul la nivel global de 57, judecând după numărul statelor membre OCI). Mai exact, se cuvine atrasă atenţia că nu au fost incluse în cercetare ţări cu regimuri radicale, precum Arabia Saudită (ţara de origine a lui bin Laden), Iran, Kuweit şi nici Irakul (cu o majoritate populaţională dezaprobând intervenţia americană sau cel puţin în dezacord faţă de prelungirea menţinerii trupelor SUA în ţară) – ţări a căror includere, evident, ar fi putut ajusta conform, dacă nu chiar modifica substanţial concluziile cercetării.

va urma

—
[1] Hamilton, R.A.Gibb (1962) “The Reaction in The Middle East Against Western Culture”, pp. 56-88 în Stanford J. Shaw şi William R. Polk, ed. Studies in the Civilization of Islam, Boston: Beacon Press.
[2] Abdelfattah Omar, raportor special al ONU pe probleme de intoleranţă religioasă afirma explicit în 2002 că „nici o religie nu este scutită de extremisme”. În confirmarea oficialului ONU, putem aminti prima faciae următoarele organizaţii teroriste non-musulmane: Kach, Kahane Chai şi Guş Emunim – militanţi ultraortodocşi evrei; Armata Roşie Japoneză, Tigrii Tamili (Sri Lanka), Noua Armată Populară (Filipine); Tupac Katari/AGTK, Armata de Eliberare Naţională (ambele în Bolivia), Mişcarea de Tineret Lautaro şi Frontul Patriotic “Manuel Rodrigez” (Chile), Frontul Patriotic Morazanist (Honduras) în America Latină; Rashtriya Swayamsewak Sangh (“Corpul Naţional de Voluntari”), Vishwa Hindu Parishad (“Consiliul Mondial Hindus”) şi “aripa tânără” a acestuia din urmă, Bajrang Dal în India;. Facţiunea Armatei Roşii (Germania), ETA (Spania), IRA (Marea Britanie), Brigăzile Roşii (Italia) în Europa Occidentală, etc.