Xavier Abu Eid *

LUNA SEPTEMBRIE are o semnificaţie aparte pentru poporul palestinian. Moartea lui Edward Said, Septembrie Negru şi începutul celei de-a doua Intifade sunt cu siguranţă motive pentru ei de a-şi aminti de aceste zile.

Zidul a continuat să funcţioneze în aceeaşi săptămână în care 33 de palestinieni din Hebron au fost închişi, o represiune sângeroasă a fost folosită împotriva unei demonstraţii paşnice contra zidului israelian din satul Bilin, a fermă a fost distrusă în apropiere de Beit Jala, locuitorii au ocupat casele palestienilor din Hebron, armata israeliană a invadat satul Bardala şi de asemenea, construcţia de noi case în zona ilegală West Bank continuă.

Este oare acesta un raport al evenimentelor întâmplate în cursul unei întregi luni? Nici pe departe, sunt doar câteva exemple din ceea ce s-a întamplat între 14 si 16 septembrie 2005. Chiar în timpul acestor zile, primul ministru israelian Ariel Sharon a fost aplaudat la Naţiunile Unite pentru cuvintele sale: Palestinienii merită un stat.

Este oare aceasta o gluma proasta? Nu, primul ministru al ţării care în ultimii 50 de ani violează toate rezoluţiile internaţionale, a ţinut un discurs cu ocazia aniversarii ONU începand cu aceste prime cuvinte (care au fost ele in sine o încălcare a legilor internaţionale): “Am ajuns aici de la Ierusalim, capitala evreilor de mai bine de 3000 ani şi în acelaşi timp capitala nedivizată şi eternă a statului Israel”. [1].

Ca palestinian şi creştin decent mă apucă şi râsul de câte ori aud asemenea proclamaţii de la autorităţile israeliene. Fără a ţine cont neapărat de argumente empirice, ei continuă să justifice suferinţa palestinienilor din punct de vedere biblic. Nu ştiu dacă sunt un rău creştin sau dacă Sharon este profet, dar nu mi se pare că, acceptând un masacru doar pentru că este făcut de “poporul cartii”, este cursul dorit al evenimentelor.

Problema rămâne căci “biblicul Sharon” nu numai că a spus că el doreşte un stat Palestinian, dar chiar a afirmat că respinge ideea unui zid separator. Naţiunile Unite au respins pretenţia demagogică a lui Sharon cum că “zidul salvează vieţi”.

A spus Sharon ceva nou? Nimic. Politica ’scopului israelian’ pentru un stat palestinian a fost întotdeauna valabilă încă de la primele ziare sioniste despre Iordanul Palestian când câţiva membri ai guvernului Israelian au cerut statului să fie deportaţi mii de palestinieni, în afara graniţelor.

Ei cer guvernului israelian să facă acelasi lucru ca eroii din 1948, acest lucru însemnand o nouă Nakba (catastrofă) pentru poporul palestinian. Ca rezultat al acestei catastrofe, 60% dintre palestinieni au fost obligaţi să traiască în afara graniţelor şi numeroase tabere de refugiaţi au fost create acolo pentru a deveni baza mişcării naţionale palestiniene.

Din acel moment, existenţa unui mare numar de refugiaţi palestinieni nu mai putea afecta prea mult politica Israelului legată de poporul palestinian ori, desigur, începerea unui proces de pace.

Nu i-a deranjat absolut deloc pe imigranţii sionişti care au ajuns în Palestina că locuiau nu numai pe pământurile, ba chiar şi în casele construite de un popor întreg care fusese exilat. Guvernului israelian i-a displăcut idea palestinienilor prezenţi pe arena internaţională cu pretentiile lor şi au detestat şi mai mult când lumea a început să ţină cont de cererile palestienilor şi “dreptul lor de a se intoarce, de a fi liberi precum şi dreptul la autodeterminare.”

Orice persoană care a studiat conflictul dintre Israel – Palestina trebuie să aibă în vedere că cea mai îngrozitoare parte au fost taberele de refugiaţi. Între taberele de refugiati, Sabra si Shatila au rămas până în ziua de azi cele mai infame nume de care umanitatea îşi va aminti cand va veni vorba de crime brutale şi acţiuni barbare.

Forţele israeliene au ocupat oraşul Beirut în 1982 după asasinarea sângeroasă a lui Basheer Gemayel (un lider libanez falangist pro-israelian), ei au ocupat tot oraşul Beirut, neţinând cont de nici una dintre înţelegerile semnate anterior. După acest moment, armata israeliană, condusă de Dl. Ariel Sharon, a devenit responsabilă de securitatea civililor conform regulilor celei de-a IV-a Convenţii de la Geneva.

Oricum, omul care a condus expulzarea din Gaza (şi zidul rasist din West Bank) nu s-a conformat acestor reguli. El a insistat ca în interiorul taberelor de refugiaţi Sabra şi Shatila să rămînă 2000 soldaţi palestinieni, [2] şi sub acest pretext a permis soldaţilor de dreapta libanezi să intre în tabere [3].

Luminând cerul nopţii în fiecare seară între 16 septembrie şi 18 septembrie 1982, forţele falangiste libaneze, conduse de Elia Hobeika şi Fouad Abu Nader, având permisiunea lui Ariel Sharon, au masacrat mii de palestinieni.

Cine poartă răspunderea pentru acest masacru? Sharon ştia de intenţiile Falangei libaneze şi era general în Liban, a doua persoană după Primul Ministru Menahem Begin (de asemenea implicat în masacrul de la Dear Yassin, din aprilie 1948).

În curând taberele au fost îngrădite de către forţele israeliene, care nu permiteau civililor palestinieni refugiaţi să plece pentru a putea scăpa de masacrul pe care Falanga Libaneză (Al Katayeb), cu ajutorul lui Ariel Sharon, îl făcea în interiorul taberei. Majoritatea refugiaţilor erau femei, bătrâni şi copii.

“Miercuri, după ce a fost ucis Bashir Gemayel, am auzit elicoptere israeliene zburând la joasă altitudine, iar în timpul nopţii israelienii au tras cu rachete, acest lucru luminând tabăra ca ziua. Câţiva dintre prietenii mei au coborât în adăpost. Joi seara am mers împreună cu fratele meu Maher la nişte prieteni, să le spunem să vină să doarmă la noi. Pe drum, strada era plină de cadavre. Am intrat în adăpost, dar nu era nimeni acolo, aşa că ne-am întors.

Deodată, l-am văzut pe vecinul nostru rănit şi căzut la pământ. L-am întrebat dacă ştia ceva de prietenii noştri iar el ne-a răspuns că veniseră şi luaseră fetele şi m-a rugat să-l ajut, dar eu nu puteam face nimic aşa că
m-am dus direct acasă cu fratele meu. Maher i-a spus imediat tatălui nostru că fusese un masacru.” [4]

Acest genocid a fost coordonat de aceeaşi persoană pe care câţiva lideri l-au caracterizat drept “curajos” pentru fumul în ochi numit Expulzarea din Gaza. Aceeaşi persoană care poate vizita liber New Yorkul şi care beneficiază de imunitate deşi tribunalele din Belgia au deschis acţiuni împotriva lui pentru crime de război şi genocid.

În 1982, cântăreţul argentinian Alberto Cortez a scris un cântec numit Sabra şi Shatila în care a întrebat lumea “Unde este vocea avocatului, a procurorului şi a justiţiei? Nu este aşa că regulile nu au fost respectate la Sabra şi Shatila?” Cântecul este o invitaţie directă pentru a implementa legile internaţionale, dar care după 23 de ani rămâne fără răspuns.

D-le Sharon, discursul Dvs. ţinut în faţa Naţiunilor Unite, expulzarea din Gaza, atrocităţile zilnice comise împotriva palestinienilor, ocuparea Ierusalimului de Est şi a West Bank nu ne vor lăsa să uităm cine este persoana responsabilă pentru acest masacru. Varşovia noastră încă este o amintire proaspătă.

* Xavier Abu Eid are 21 ani, este palestinian de religie crestina, originar din orasul Beit-Jala (langa Bethlehem). Actualmente locuieste in Chile unde este student la stiinte politice la Universitatea Diego Portales. Membru al Uniunii Generale a Studentilor Palestinieni; comentator la Radio Nuevo Mundo si columnist la Al Damir Magazine. Multumim autorului pentru acest articol oferit AlterMedia prin intermediul Mirei Nabulsi. (Traducere si adaptare: Corina Maftei

—-
Note:
[1] http://www.un.org/webcast/summit2005/statements15/israel050915eng.pdf
[2] The PLO was going outside Lebanon after the war of 1982, and ready to take ships in the Bekaa, north of Lebanon. There was no a single palestinian fighter inside the camps, since the PLO left Lebanon on September 1, 1982.
[3] “The Accused”, BBC-Panorama, 17/6/2001
[4] http://www.mallat.com/articles/complaintenglish.htm

Articol precedent al acestui autor: Ierusalimul in Politica Orientului Mijlociu: Pace pentru pace?