Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

SUBIECT “FIERBINTE” pe agenda internaţională a momentului, programul nuclear iranian începe, prin tergiversarea discuţiilor şi imposibilitatea ajungerii la un acord pe marginea sa, să semene cu o veritabilă “telenovelă”. Fără pretenţia încadrării sale ca autentic “dosar de negociere”, articolul de faţă urmăreşte articularea câtorva recomandări punctuale care ar putea “debloca” actualul impas, pornind de la evaluarea dorită nepartizană a “cazurilor” celor două părţi, toate acestea pe baza cadrului teoretic şi metodologic care fundamentează în literatura de specialitate aşa-numita “negociere pe principii” (ca opusă “negocierii poziţionale” care cel mai frecvent conduce la “baricadare” şi blocaje). Cum în dosarul iranian, rigidizarea poziţiei negociatorilor occidentali în a cere – fără a oferi nimic în schimb – concesii din partea Iranului a condus la blocaj, o abordare de-a lungul intereselor ar putea eventual oferi cheia soluţionării reciproc avantajoase a problemei.

1. Evaluarea cazului “celeilalte” părţi

Adoptând grila prescriptivă de referinţă propusă de Fischer şi Ury, bazată pe patru elemente fundamentale – 1.) separarea persoanelor de problemă, 2.) concentrarea pe interese şi nu pe poziţii, 3.) generarea de opţiuni multiple pentru câştiguri bilaterale şi 4.) utilizarea de standarde şi criterii obiective – un prim element care pare esenţial în evaluarea “cazului” Iranului constă în clarificarea şi evaluarea intereselor care îi fundamentează poziţia rigidă, aceea de a derula, pretins în scop paşnic, activităţi în cadrul programului nuclear. Desigur, implicaţiile factorului persoană în negocierile cu IAEA nu sunt asumate ca lipsite de importanţă în demersul de faţă, însă lipsa unor informaţii adecvate şi suficiente privind persoanele implicate în discuţie – pe de o parte oficialii IAEA, în frunte cu Mohamed El Baradei, iar pe de altă parte reprezentanţii Iranului, în frunte cu Ali Larijani, secretarul general al Consiliului Suprem pentru Securitate Naţională – obstrucţionează din nefericire acurateţea şi validitatea falsificabilă a unor posibile concluzii. În sfârşit, în afara intereselor, etapa “evaluării cazului celeilate părţi” presupune în mod necesar şi identificarea punctelor tari şi slabe ale Iranului privit ca partener de negociere.

1.A. Interese dincolo de poziţii

Într-o sinteză a multiple articole şi studii de specialitate, interesele subjacente poziţiei Iranului, presupunând că acesta ar urmări de facto înarmarea nucleară, ar putea fi sintetizate în triada următoare: a.) disuasiune a unor puteri nucleare ostile – SUA şi Israel; b.) contracararea unor ameninţări regionale convenţionale; a.) beneficiile necuantificabile asociate mândriei naţionale şi statutului regional şi internaţional sub acest aspect. Practic, la nivelul bazal al intereselor se pot astfel sesiza pe de o parte nevoia de securitate (interesele 1-2), iar pe de altă parte nevoia de recunoaştere (interesul 3).

a.) Disuasiunea (deterrence) potenţială ar viza cele două puteri nucleare percepute ca inamici de către Teheran – SUA şi Israel [1]. În genere, eficienţa descurajării nucleare este considerată în spaţiul de specialitate a fi condiţionată de cei “3c”: capacitate, credibilitate şi comunicare. Trecând chiar dincolo de dobândirea teoretică în viitor a capacităţii, criteriile credibilităţii şi comunicării ridică serioase semne de întrebare. Certă însă rămâne, ca principală motivaţie a unei potenţiale înarmări nucleare, nevoia descurajării/contracarării unui atac nuclear venit regional din direcţia Israelului. În această privinţă, în decursul anului 2004, Israelul bunăoară a anunţat public că desfăşoară operaţiuni pregătitoare vizând un posibil atac asupra propriului ractor nuclear de la Dimona, atac posibil a fi întreprins de către un grup teorist sau chiar de către Iran, cel din urmă ca retaliere împotriva unui atac israelian preemptiv asupra reactorului de la Bushehr sau asupra uzinei de centrifugare de la Natanz. Dincolo de imprudenţa deliberată sau nu a Israelului şi escaladarea suplimentară a tensiunii regionale prin această declaraţie, ostilitatea Iranului faţă de “micul Satan” israelian este de notorietate şi imposibil de neglijat în calculele regionale de securitate.

Sintetizând, ameninţarea din direcţia Israelului devine credibilă prin prisma a cel puţin trei motive: atacul preemptiv operat de aviaţia israeliană asupra unui reactor nuclear irakian în 1981; capacitatea demonstrată a forţelor israeliene de a susţine un atac cu rachete cu rază medie de acţiune, vizibil augmentată în decursul ultimelor două decenii; ca urmare a cooperării militare cu Turcia (chiar dacă atenuate în timpul actualei guvernări a partidului AK), Israelul are efective proprii staţionând în Turcia, la frontiera cu Iranul, de unde posibilitatea nu doar a colectării de informaţii şi a efectuării unor zbouri de recunoaştere pe teritoriu iranian de către avioanele israeliene, ci chiar a unor ombardamente în cadrul unei operaţiuni militare de anvergură. Pornind de la aceste fapte, se pot contura totodată şi două scenarii ale unei confruntări militare între cele două state: fie un atac militar preemptiv al avioanelor israeliene asupar reactoarelor nucleare din Iran, fie un atac terorist la scară largă împotriva unor ţinte israeliene, desfăşurat de gherilele libaneze din Hizb’allah sau cele HAMAS, susţinute logistic de către Iran.

b.) Ameninţările regionale la adresa securităţii regionale s-au diminuat în mod cert comparativ cu perioada războiului împotriva Irakului, când celui din urmă i s-au alăturat nu doar SUA, ci şi statele arabe regionale, mai puţin Siria. Totuşi, într-o regiune în care – aşa cum afirma în urmă cu cîţiva ani un diplomat local – “everything is relatd to everything else”, formularea strategiei de securitate naţională a Iranului ia în calcul posibile atacuri din partea statelor vecine, indiferent de relativa ameliorare recent a relaţiilor cu acestea. Turcia bunăoară, cu care Iranul a înregistrat în decursul anilor ’90 o serie de dispute diplomatice mai mult sau mai puţin acerbe cauzate de susţinerea de către Teheran (ca şi Damasc de altfel) a gherilelor PKK, rămâne un stat membru al Alianţei Nord-Atlantice dominate de SUA şi se constituie într-o democraţie seculară, ca tip de regim opus teocraţiei iraniene. În plus, ea furnizează unul din cei trei protagonişti ai triunghilui pentru supremaţie regională în Caucaz, triunghi completta de Iran şi Rusia. Cea in urmă reprezintă de altfel, în termenii Şcolii de la Copenhaga, un inamic tradiţional, ale căruie tentative de penetrare şi acoperire a complexului regional de securitate al Orientului Mijlociu s-au produs mai mereu în detrimentul Iranului. Într-adevăr, actuala răcire a relaţilor ruso-americane ar sugera, în baza unui mecanism de asociativitate inversă (sublimat popular în aforismul “duşmanul duşmanului meu este prietenul meu”) reducerea riscului de securitate a Teheranului din direcţia Rusiei, însă poziţiile celor două state rămân diferite, iar uneori reciproc exclusive în câteva chestiuni esenţiale, precum relaţiile cu Israelul sau tratamentul cecenilor musulmani de către autorităţile de la Kremlin. Cât priveşte statele arabe, trecând dincolo de susţinerea acordată în trecut regimului rival al lui Saddam Hussein şi de reconcilierea relativă iniţiată de preşedintele Khatami, majoritatea acestora se bazează ca garant al securităţii pe Statele Unite.

În plus, ridică probleme în relaţiile bilaterale şi regimul minorităţilor şiite din aceste state, precum şi tendinţa lor constantă din ultimii ani de augmentare a capabilităţilor convenţionale, în contextul în care aceste state nu sunt constrînse de restrciţiile financiare, economice şi politice al căror subiect este Iranul.

c.) Mândria naţională, deşi necuantificabilă sau testabilă empiric, reprezintă o motivaţie deloc inferioară ca importanţă pentru Iran în obiectivul desfăşurării programului său nuclear. Sub acest aspect, achiziţionarea de armament nuclear este percepută ca un mijloc de dobândire a unui statut regional şi internaţional superior. De o distinctivitate netă faţă de naţiunile regionale din punct de vedere etnic, lingvistic, religios, cultural şi civilizaţional, moştenitor al unei tradiţii vechi de milenii şi de o istorie încărcată de figuri legendare şi momente de referinţă, Iranul a promovat în mod tradiţional o politică identificabilă în tiparele trilogiei clasice formulate de Morgenthau (menţinerea-extinderea-demostrarea puterii) ca demonstrare a puterii, într-o politică externă orientată spre prestigiu. În plus, orientarea atenţiei asupra inimiciţiei faţă de SUA şi Israel şi spre achiziţionarea de arsenal nuclear ar putea servi, în modelul actorului raţional, şi distragerii atenţiei opiniei publice domestice de la situaţia economică precară a majorităţii populaţiei.

1.B. “Puncte tari” şi “puncte slabe”

În mod evident subiectivă şi insuficientă, dată fiind lipsa insight-urilor, a informaţiilor din cadrul discuţiilor şi negocierilor sau a altor informaţii utile precum rapoarte ale serviciilor de seuritate, stenograme ale unor şedinţe, etc., schematizarea de faţă are un rol mai degrabă orientativ, dictat de realitatea şi finalitatea în sine a studiului, şi identifică punctele tari şi slabe ale “celeilalte părţi” reprezentate de Iran după cum urmează.

Ø Puncte tari:

- beneficiază de susţinerea tacită a Rusiei şi, prin probabilul veto al acesteia, de imposibilitatea trecerii subiectului pe agenda de discuţie a CS al ONU. Conştientizarea acestui lucru îi întăreşte puterea de negociere. În plus, Iranul pare a fi devenit obiectul protecţiei informale nu doar a Rusiei, ci şi (sau mai ales) a Chinei, puternic interesată de rezervele de ţiţei ale Iranului [2].

- Conştientizează şi afirmă în mod repetat faptul că tratatul NPT, al cărei semnatar este (spre deosebire de Israel, care continuă să se situeze complet în afara sa, deşi subiectul este unul discutat doar marginal în media) îi permite derularea programului nuclear în scop paşnic. Puterea de negociere rezidă în capitalul său de imagine, acela al unui stat care, stricto sensu şi “tehnic” vorbind, nu încalcă dreptul internaţional.

- A speculat abil în ultimii ani, câştigând timp preţios, diferenţele de viziune şi abordare dintre SUA şi UE, dejucând posibila tactică a acestora “good cop, bad cop” prin conversia ei în “divide et impera”. În plus, se foloseşte cu succes de imaginea în continuă deteriorare a SUA în plan regional şi internaţional, invocând explicit/implicit, că întreaga discuţie ar fi determinată de fapt de inimiciţia notorie dintre cele două state.

- Puterea conservatorilor (reunind ambele generaţii – “vechii conservatori” şi noul “val” grupat în jurul alianţei Abadgaran – “Făuritorii Islamului”) s-a consolidat intern, odată cu câştigarea alegerilor prezidenţiale de Mahmud Ahmadinejad, ceea ce asigură un spor de coeziune sociopolitică faţă de perioada precedentă şi un plus de coerenţă şi unitate poziţiei negociatorilor iranieni, pînă acum divizaţi informal în două tabere – conservatori şi reformişti.

Ø Puncte slabe:

-în perspectiva reformării CS al ONU, poziţia şi influenţa Rusiei şi a Chinei se va diminua considerabil. În cazul eliminării dreptului de veto, probabilitatea deciziei unor sancţiuni militare creşte exponenţial.

-Situaţia domestică este departe de a fi optimă. În plan economic, presiunea demografică exercitată asupra pieţei muncii este în continuă creştere şi dublată de sancţiunile economice impuse Iranului de către SUA. În plan politic, deşi reprezentantul conservatorilor a câştigat alegerile prezidenţiale, segmentul tânăr al electoratului, în plină expansiune numerică în detrimentului segmentului în vârstă, împărtăşeşte o poziţie profund pro-reformistă, astfel încât orizontul guvernării conservatoare pare a se limita progresiv.

-Tergiversarea negocierilor în ultimii ani pare să împingă Marea Britanie încet, dar sigur, spre tabăra ameriană, adeptă a unei soluţii hard. Coroborată eliminării veto-ului rus şi chinez în CS al ONU, această tendinţă, de care Teheranul este conştient, exercită o presiune suplimentară asupra negociatorilor săi, în tiparul “capsulei timpului”.

-Însăşi incapacitatea pe moment a angajării într-un conflict nuclear. Chiar şi în eventualitatea realizării primelor dispozitive nucleare operaţionale, Iranul ar rămâne lipsit de ceea ce înseamnă capacitatea de retaliere (second strike capability), de unde şi utilitatea redusă, pe termen mediu, a continuării programului nuclear în scop militar.

Ø BATNA (best alternative to negotiated agreement)

Ceea ce ar însemna cea mai bună alternativă a Iranului la un acord negociat denotă în fapt puterea sa redusă de negociere, în baza mecanismului în care relaţia dintre BATNA şi puterea de negociere este de directă proporţionalitate: indirect, puterea de negociere se expirmă prin nuşurinţa cu care partea în cauză se poate ridica de la masă, renunţând la negocieri, uşurinţă dată de BATNA. Ei bine, în lumina considerentelor de mai sus – scurgerea timpului în defavoarea sa, perspectiva diminuării potenţialului de ajutor din partea Rusiei şi Chinei în CS al ONU, presiunea demografică, etc, s-ar putea estima că cea mai bună alternativă la dispoziţia Iranului constă în provocarea unui conflict militar cu Israelul, forţarea – act altminteri de o raţionalitate chestionabilă, justificată eventual numai prin prisma unor cîştiguri pe termen lung cu sacrificii pe termen scurt – utilizării de către acesta a arsenalului nuclear, escaldarea rapidă şi masivă a conflictului, antrenarea de partea sa nu doar a statelor arabe antagnoiste Israelului, ci şi a Rusiei şi eventual Chinei. Un atare scenariu este puţin plauzibil, ceea ce denotă o putere redusă de negociere asociată unei BATNA slabe.

———
Note:

[1] Pakistanul nu se constituie sub acest aspect într-o ameninţare veritabilă la adresa Iranului, întrucât ţinta descurajării sale nucleare este reprezentată exclusiv de inamicul tradiţional India. E adevărat, Pakistanul şi Iranul s-au poziţionat opus în timpul regimului taliban, susţinut de către pakistanezii înrudiţi etnic (paştuni), prin contrast cu Iranul care a susţinut logistic şi financiar Alianţa Nordului, care cuprindea şi facţiunile şiite din ţară. Odată însă cu înlăturarea regimului, acest punct de dispută dintre Teheran şi Islamabad a fost înlăturat.

[2] O eventuală decizie a CS în favoarea unei intervenţii militare în Iran sau a impunerii de sancţiuni economice (embargo asupra exporturilor de petrol) ar afecta direct interesele Chinei pe termen scurt şi mediu în două domenii: importul de petrol din Iran şi, în mai mică măsură, exporturile neoficiale de armament către Teheran: cu rezerve atestatede 125-135 mld. barili, Iranul este al doilea furnizor de petrol al Chinei după Arabia Saudită. China reprezintă la ora actuală al doilea importator de petrol din lume (32% din necesarul său) şi acoperă 30% din rata marginală a consumului mondial de petrol; ca evoluţie, importurile chineze din Iran au crescut de la 20.000 barili pe zi la începutul anilor ’90 la 60.000 în 1995, şi respectiv la 200.000 în 2000, iar în în baza unui nou acord bilateral de concesionare semnat în octombrie 2004, Iranul va livra Chinei 51% din producţia celui mai important puţ petrolifer marin al său; aceloraşi interese legate de securizarea inclusiv militară a fluxurilor de petrol din Orientul Mijlociu i se subsumează construirea de către China a propriei baze navale de la Gwadar (în sudul Pakistanului) şi a facilităţilor navale din Myanmar şi Cambogia, precum şi testarea cu succes de către forţele armate chineze în vara lui 2005 a rachetei intercontinentale JL-2, cu o rază de acţiune de 6000 de mile; în domeniul armamentului, la sfârşitul lui 2004, Jane’s Defense Weekly a dezvăluit livrarea dinspre Beijing spre Teheran a câtorva zeci de rachete tactice JJ/TL-6B şi 10A, KJ/TL-10B şi a versiunii modernizate a rachetei de croazieră C-107, semnalată în noiembrie 2004 de Jane’s Defense Weekly. În sfârşit, dincolo de petrol şi armament, din punct de vedere strategic, Iranul constituie principalul pilon din Orientul Mijlociu în strategia ruso-chineză de creare a unor aliniamente de temperare a hegemoniei SUA la nivel global.