…sau de la “moravurile de Hollywood” la “cazul Terri Schiavo”

Marian Tiberiu Vintilescu

IN FIECARE AN, in urma vizionarii ceremoniei de decernare a premiilor Oscar imi promit solemn sa fie ultima oara cand fac acest lucru. Anul urmator, neputand rezista tentatiei (este vorba si de masochism), ma aflu iarasi in fata televizorului, irosind clipe ce nu se mai intorc, pentru un show anost ce s-a transformat intr-o unealta politica. La fel ca majoritatea “produselor” pe care le promoveaza. Ce ma determina sa-mi calc cuvantul an de an? Speranta… Speranta ca poate ceva are sa merite atentia pana la urma. Dezamagirea, regretele si nervii consumati ma conving ca incercarea a fost iarasi in zadar.

Merita Chris Rock si glumele lui insipide, inodore, “incolore” macar cinci minute din viata mea? Bineinteles ca nu. Dar Beyonce, cantareata mulatra ce a monopolizat patru din cele cinci momente muzicale ale serii, si asta doar pentru ca cineva crede ca noi toti ar trebui sa o gasim talentata? Este chiar necesar sa stim pretul fiecarei bucati de panza care (inca) mai acopera goliciunea tot mai evidenta a vedetelor, cate milioane de dolari le atarna la gat in cine stie ce colier sau cum il cheama pe designer-ul de la casa caruia si-au cumparat costumul?

Toate acestea nu au nimic in comun cu filmul - ci apartin de ceea ce se cheama entertainment industry. Un entertainment al kitsch-ului si umorului lipsit de gust, al falselor sentimente si sensibilitati, al grotescului si facilului, al propagandei si ideologiei, tablou in care filmul modern se integreaza de minune. Nu trebuie decat o singura privire pentru a observa ce fel de filme sunt premiate pe la ceremoniile acestea, pentru ca simbioza “celei de-a saptea arte” cu balciul pomenit mai sus sa nu mai mire pe nimeni.

A retinut atentia anul acesta marele castigator, “Million Dollar Baby”, regizat de Clint Eastwood. Ne putem intreba de ce a fost considerat cel mai bun film oferindu-i totodata lui Clint Eastwood si Oscarul pentru cel mai bun regizor? Nu vreau sa-i contest multiplului premiat calitatile regizorale, demonstrate cu prisosinta de-a lungul timpului, numai ca acest film are si ceva bagaj politic ce nu poate fi trecut cu vederea, iar in general aceste contributii sunt rasplatite. Personajul actritei Hillary Swank, o femeie indragostita de box, sufera un accident tragic in meciul pentru titlu ce o lasa paralizata pe viata. Nemaiavand pentru ce trai, alege moartea…cu demnitate, ar considera unii.

As putea fi acuzat de o viziune simplista asupra filmului, ca ar mai fi inca doua ore de pelicula inaintea a ceea ce am descris mai sus - dar nu intentionez sa fac critica de film. Personal, nu o plac deloc pe Hillary Swank, si asta dupa fimul “Boys don’t cry”, pentru care a mai castigat un Oscar cu ceva timp in urma. Nu filmul mi-a facut-o total antipatica, ci mai ales discursul ingust pe scena Oscar-ului, despre mesajul “capodoperei” in care tocmai jucase. In acest film mai vechi interpreteaza o fata ce trece printr-o “criza de identitate sexuala”. Se tunde baieteste, poarta un penis de cauciuc in pantaloni mai tot timpul si se alatura unei gasti dubioase unde ii cade cu tronc o blonda cu ochii albastrii care o/il accepta asa cum este (ma refer la accesoriile menite sa suplimenteze anumite lipsuri).

Cum se intampla in “marile drame” ea sfarseste prin a fi violata si ucisa de “prietenii” ei in momentul in care acestia ii descopera secretul… Pare ca Hillary Swank poate fi premiata doar pentru performante masculine, singurul “barbat” nominalizat si castigator totodata in categoria “cea mai buna actrita”. La ceremonia din acest an, conform asteptarilor mele, am putut fi iarasi martori ai eforturilor sale de a reproduce din memorie toate numele prezente in distributia filmului, rude apropiate si nu numai, vecini, prieteni, mentori si angajati ai studiourilor hollywoodiene, portari, soferi, membri ai personalului TESA…

A fost singurul caz din acea seara al unui actor care refuza sa plece de pe scena, performanta ce merita ea in sine un premiu, situandu-se astfel in compania colegelor de breasla Julia Roberts si Halle Berry, care, de asemenea, au reactionat intr-o maniera deplorabila cand le-a venit randul sa se cocoate pe scena Oscarurilor. Acestea din urma au fost premiate pentru contributia in filmele “Erin Brockovich” si “Monster’s ball”, filme ce lupta si ele, cum era si “firesc”, cu mentalitati si ceva fantome in societatea noastra multilateral dezvoltata. Dar sa nu ma indepartez de subiect…

Nu vreau sa discut alte merite pe care chipurile le-ar avea filmul “Million Dollar Baby” pentru ca votul de incredere pe care il acorda eutanasiei le anuleaza intr-o clipa. Aceste “merite” nu sunt altceva decat o constructie inteligenta care trebuie sa ne convinga de justetea deciziei eroinei de a-si pune capat zilelor, sunt esafodajul pe care se sprijina deznodamantul menit sa ne stoarca o lacrima, sa ne faca simpatetici fata de situatia in care ea se afla si in cele din urma sa-i putem aproba fara “prejudecati” gestul.

Te simti putin inselat cand realizezi aceste lucruri; si nici nu se poate altfel, pentru ca nu este altceva decat o pacaleala.

Daca ar fi fost doar atat, probabil nu batea la ochi prea rau, dar iata ca, in categoria “Cel mai bun film strain”, in aceasi seara, castiga “The sea inside”, creatie a regizorului spaniol Alejandro Amenabar. Aceasta pelicula, inspirata de un caz real, este povestea unui om paralizat care lupta vreme de 30 de ani pentru “dreptul” de … a-si pune capat vietii. Deja-vu? Doua filme premiate la aceasi ceremonie pentru aceeasi “idee”?

Mai sunt oameni care inca nu observa ca fiecare recunoastere oficiala trebuie sa reprezinte si o declaratie politica. Acestia imi vor atrage atentia ca nu “ideea” a castigat Oscarul. Credeti in coincidente de acest fel? Pasiunea, spectrul sentimental, cinematografia si tot bagajul regizoral ce insotesc aceasta pelicula nu sunt decat o reteta, ingrediente ce se presara peste “programele” ce trebuiesc promovate, pentru a le face mai usor digerabile. Din punctul meu de vedere, nimic altceva decat o sarlatanie cu pretentii.

Si asa ajungem la cazul Terry Schiavo, care s-a consumat zilele acestea sub ochii nostri.

Nu vreau sa avansez ideea ca Hollywood-ul a avut vreo influenta asupra deciziilor luate. Sarcina acestuia este de a schimba mentalitatile maselor, pentru ca atunci cand se intampla “de-adevaratelea”, omul sa aiba la ce se raporta. S-a considerat poate ca multimile sunt gata pentru deznodamantul la care am asistat. Neascunzandu-si niciodata optiunea democrata in materie de politica, Hollywood-ul este o rampa de lansare pentru multe idei liberale, printre care sustinerea avortului si eutanasiei. Avocatul familiei Schindler (parintii victimei) a observat cu parere de rau ca partidul republican (conservatorii) a castigat puterea exprimandu-si public pozitia pro life, iar acum, cand i se ofera sansa sa foloseasca aceasta putere in apararea vietii, refuza sa o faca. Grea si confuza treaba asta cu democratia si separarea puterilor in stat!

Orice poate fi justificat, aparat, demonstrat, legiferat. Lacheii noilor ideologii sunt la post, despicand firul in patru, formand curentul de opinie, explicandu-ne ce si cum sa intelegem. Nici macar nu isi mascheaza atitudinea partinitoare. Si apoi tot ei, dupa moartea sarmanei Terry Schiavo, apar indurerati, folosesc cuvinte mari, sofisticate. Avocatul sotului (Michael Schiavo), dupa ce isi scuza clientul - care in acea dimineata interzisese familiei Schindler dreptul de a-si veghea fiica la capatai in momentul mortii - ne vorbeste de rugaciune, impacare. Ne asigura ca Terry a avut o moarte linistita, calma, usoara, “plina de demnitate”.

Cu siguranta este vorba de un sentiment inaccesibil noua, plebeilor. De cata demnitate ai parte cand insetezi si flamanzesti de moarte, in timp ce parintii te privesc neputinciosi cum te stingi? Si asta pentru ca iubitul tau sot sustine ca asa ti-ar fi fost dorinta, dorinta ce nu o poate confirma nimeni, si ca erai atat de obsedata de felul cum arati incat cu siguranta nu ti-ar conveni situatia in care te afli…Un judecator nici nu are nevoie de mai mult pentru a da castig de cauza celeilalte parti.

Iar in cazul sarmanei Terry, sotul are si dreptul sa dispuna de corpul sau neinsufletit. Parintii vroiau sa o inmormanteze, Terry fiind catolica. Michael Schiavo nu a fost de acord si a incinerat-o. O fi tot ceva in legatura cu demnitatea, sau este vorba doar de arginti? Inmormantarile in general sunt scumpe, iar Michael, care are toata viata inainte, se gandeste probabil sa scape cat mai ieftin.

Astfel, per ansamblu, am asistat cu totii la inca o lectie de morala. Este vorba de noua “morala”, cea veche neputand tine pasul cu cerintele societatii de consum. Este morala celor ce au evoluat din maimuta, aflati intr-o cursa contra cronometru cu timpul; cei ce incununeaza “progresul” si “civilizatia” prin gaselnite legislative de acest fel. Dupa roade, ii recunoastem ce sunt si ce reprezinta de fapt…

Dumnezeu este alungat din viata publica sub pretextul unei puturoase “libertati de constiinta” sau al separarii statului secular de religie. Nu pentru a nu se amesteca una in treburile celeilalte. Ci pentru ca sunt doua realitati total antagonice, diametral opuse, care se exclud reciproc. Secularismul acesta este anticrestin prin definitie, rastoarna poruncile lui Dumnezeu, adauga un minus valorilor crestine si apoi si le insuseste, este o morala impotriva moralei divine… Un credincios exclama cu ceva vreme in urma, pe un forum ortodox: “Of Doamne, cum tropaie dracii prin lume…!”

Viata intr-adevar bate filmul. De cand a inceput sa celebreze moartea in locul vietii, cinematografia a pornit coborasul pe drumul incet dar sigur al autoanularii. Cei care contribuie nu realizeaza contradictia inca, dar mortul este pe masa intr-un avansat stadiu de putrefactie. Miasmele ne inconjoara - si nu vin doar din aceasta directie. Stralucirea, poleiala, bogatia, blitz-urile, tineretea si celebritatea protagonistilor nu reusesc sa insele. Duc cu gandul mai degraba la mormintele frumos vopsite pe dinafara, dar pline inauntru de toata stricaciunea.

Sa ne astupam nasul, asadar!