Nicusor Gliga

Vremea amaraciunii si a groazei

INTALNIRILE CU adevaratii eroi, cei care n-au pregetat sau n-ar fi pregetat sa duca sacrificiul de sine pana la ultima consecinta pentru a apara justetea unei idei, a unei cauze, sunt fapte de viata unice, evenimente care nu se uita niciodata. Fortaretele si castelele se pot narui in coltii neinduratori ai timpului, dar eroii si faptele acestora, niciodata.

Am auzit vorbindu-se mult de rabinul dr. Alexandru Safran, de contributia sa inestimabila la salvarea a sute de mii de evrei de la “solutia finala”. L-am vazut si auzit vorbind in Parlamentul Romaniei. Cartile domniei sale au inceput sa fie traduse si in romaneste. Am asteptat cu nerabdare cartea de memorii, o epopee cu titlu sugestiv: “Un taciune smuls flacarilor.” Am citit (si recitit) aceste memorii care mi-au intarit convingerea ca rabinul Safran este un erou al secolului XX. El merita toata admiratia si tot respectul, nu numai din partea evreilor, ci si din partea tuturor acelora care considera omul ca valoare suprema.

Exista, insa, in cartea rabinului Safran unele afirmatii, unele aprecieri care incita la luarea de pozitii. A nu o face inseamna a-l ignora pe autor, ceea ce ar echivala cu o nedreptate, chiar o crasa nechibzuita.

Fascismul, acest fenomen atat de complex (cultural, politic, economic etc) ai carui germeni apar chiar in priumul deceniu al sec. XX ( vezi “Manifestul futurist” al lui Marinetti, 1909), a capatat o coloratura speciala in Germania lui Hitler. Mitul “rasei superioare” a insemnat un mare cosmar nu numai pentru evrei ci si pentru alte popoare ale lumii.

In tarile mici ale Europei, abandonate de catre puterile occidentale democratice, serviciile secrete ale lui Hitler au avut grija din timp sa stimuleze dezvoltarea unor tumori canceroase in organismul social-politic. In Romania, parasita, ciopartita, din toate partile, aceasta tumoare s-a numit Garda de Fier. Tavalugul razboiului a trecut nemilos peste aceasta tara, aflata la rascruce de vanturi. Sute de mii de cetateni romani, indiferent de nationalitate sau de religie, au cazut victime “solutiei finale”, razboiului, foametei, bolilor, persecutiei si prigoanei politice “cenusii” sau “rosii”.

In ajunul declansarii celui de al doilea razboi mondial, spirite sensibile, oameni echilibrati si cu experienta sesizau tragedia care se punea in scena. Nicolae Iorga, cel care-l lauda pe tanarul rabin Safran in Parlamentul Romaniei pentru acuratetea limbii romane, spunea: “…ambitii bolnave, pofta faptei brutale.. seamana iarasi in suflete anarhia gandului si delirul sentimentelor”. (“Cuget clar” an. IV, nr.12/28.09.1939). Sau in alta parte: “O intreaga generatie europeana, fara distinctie, inculti si intelectuali, buni si rai impreuna, se prabuseste sub masinile ucigase. E cel mai mare holocaust voit pe care l-a uneltit Infernul.” ( “Neamul Romanesc”, an XXXV, nr.114/25.05.1940).

In memoriile rabinului Safran regasim aceeasi preocupare. La Congresul evreiesc din 3.02.1940, care urma sa aleaga noul rabin in urma decesului rabinului Iacob Niemirower, dr. Filderman spunea: “…situatia cu care va trebui sa se confrunte comunitatea noastra este extrem de grava. Existenta Europei, a Romaniei, viata noastra, ele toate sunt de acum in joc.” (pag.47). In discursul de la la ceremonia de la Templul Coral din 3.05.1940, dr. Filderman subliniaza din nou “imprejurarile deosebit de tragice pe care le cunosteau tara si intreaga omenire”. In discursul de investitura, noul rabin, pune accentual pe “timpul amaraciunii si al groazei care strabate lumea si marea noastra grija pentru poporul lui Israel.”

In acest infern, cu sprijinul multor romani ortodocsi, inclusiv al celor aflati in masinaria statului pe diferite trepte ierarhice, oscilanti intre raul cel mai mic si maximul de bine posibil in acel “timp al amaraciunii al groazei”, tanarul rabin al Comunitatii evreiesti din Romania reuseste sa smulga flacarilor “un taciune” – cca. 350.000 de suflete. Dupa razboi, “Romania…era singura care mai pastra o comunitate evreiasca numericeste suficienta.” (pag. 224).

“Antisemitismul visceral la romani”

Prin urmare, nu este oare, pripita si nedreapta afirmatia de la pag.154: “astfel, s-a facut resimtita o forma foarte deschisa de antisemitism, un antisemitism care are ceva visceral la romani si care revine atunci cand situatia generala este instabila si suscita o nemultumire latenta”?

Preocupat, cum era si normal si corect, de “marea noastra grija pentru poporul lui Israel”, lipsit multa vreme de informatii privind soarta evreilor din Transilvania de Nord, din Ungaria si din Polonia, rabinul Safran credea, pe buna dreptate, ca Romania era centrul infernului. De aceea toate, toate personalitatile cu care vine in contact, de la liberali pana la comunisti, ii apar in dubla ipostaza de ingeri si demoni sau numai sub una din ele. Patriarhul Nicodim, Balan, Mitropolitul Transilvaniei, Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei, Mitropolitul Visarion, toti sunt “antisemiti”. Cizar, episcopul catholic, “cand ma vedea, incrunta din sprancene”; Hossu, epsicopul uniat este “politicos dar rece”; reprezentantii Bisericii Evanghelice Germane “nu-si disimulau animozitatea”; generalul Antonescu “era imprevizibil”, “un vulcan gata sa intre in eruptie”, alteori “moderat si curtenitor” etc.

Fara indoiala, paginile rusinoase din istoria acelor vremuri din Romania sunt cele doua pogromuri, de la Bucuresti si Iasi. Dar cand au avut loc cele doua pogromuri? Primul, la 21.01.1941, legat de rebeliunea legionara, inabusita de acelasi general Antonescu “imprevizibil”, iar al doilea, la 29.06.1941, cand Romania era, in primul rand, o tara ocupata de armata germana si, in al doilea rand, fortata de imprejurari, un aliat al Germaniei. Cu armata germana si cu Gestapoul pe capul lor, autoritatile romane nu dadeau semne ca ar avea de gand sa treaca la “solutia finala”. “Presiunea germana asupra guvernului roman urma sa se intensifice”, spune Al.Safran la pag.100. Urmeaza tot felul de paleative (interdictia profesarii unor profesii, deportarea si intoarcerea din Transnistria, facilitarea emigrarii in Palestina etc.) carora le cad victime si tineri si batrani, dar, pentru alte sute de mii, se evita crematoriile germane fara nici-o speranta.

“Germanii continuau sa faca presiuni pentru ca guvernul sa aplice solutia finala evreilor din Romania, iar conducatorii romani, sovaiau intre renuntarea la anumite masuri de deportare, restabilirea lor partiala si anularea lor totala” (pag. 107).

In aceste circumstante, Mitropolitul Balan, “un antisemit notoriu”, isi risca viata, vine la Bucuresti, are o intrevedere cu generalul Antonescu, “un dezechilibrat psihic” de la care obtine, totusi, anularea ordinului de deportare a evreilor din sudul Transilvaniei.

Oameni chiar din cercurile apropiate ale guvernului (profesorii Gheorghe Leon si Vulcanesu) au ajutat ca sa “ne putem afirma punctul de vedere in fata celor mai extremisti legionari.” Multi evrei din Ungaria, Polonia sau Transilvania se refugiaza in Romania, unde dominau “doua situatii ambivalente contradictorii, in acelasi timp, anarhia si starea de asediu.” (pag. 77).

In aceasta anarhie si stare de asediu, Comunitatea evreiasca reuseste sa organizeze rezistenta spirituala: scoli evreiesti, universitati (Colegiul Onescu si Politehnica Bercovici), reuniuni culturale si muzicale la Templul Coral etc. “In 1941 s-a publicat in Bucuresti un manual in ebraica, spre folosinta copiilor din scolile noastre”.(pag. 73)

“…Trebuie sa subliniez aici, o data in plus, ca viata spirituala a populatiei evreiesti a ramas extreme de activa.(…) Am o carte destinata studiului limbii ebraice, publicata la Bucuresti in anul 1943!” (pag. 122). “… poate sa para extraordinar faptul ca ne intalneam in locuinta mea pentru a traduce Pentateuhul, cu un comentariu in limba romana, cu Haim Rabinsohn (fratele Anei Pauker)”.

Toate acestea nu cred ca ar fi fost posibile daca poporul roman ar fi suferit de acel “anti-semitism visceral”, situatia fiind peste masura de instabila, motivele de nemultumire prisosind pentru toata lumea.

“Mitul” iudeo-comunismului

Dupa razboi, pana la consolidarea regimului de “democratie populara”, in memoriile rabinului Al. Safran apar alte personaje: Vasinski, Ana Pauker, Emil Bodnaras, Lucretiu Patrascanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Titel Petrescu, Stefan Voitec, Vasile Luca etc.

Emil Bodnaras, Lucretiu Patrascanu, Gheorghe Gheorghiu-Dej se bucura de aprecieri din partea rabinului Safran pentru faptul de a fi sustinut si sprijinit emigrarea evreilor spre Eretz Israel. Afirmatia ca acestia ar fi facut-o din oportunism pentru a se pune bine cu o pretinsa “putere evreiasca mondiala” este irelevanta, deoarece in politica nimeni nu poate sa spuna unde incepe si unde se termina oportunismul. Oricum, cei trei “oportunisti” actionau in sensul dezideratelor evreilor, pe cand Ana Pauker, Dudu Rosenkrantz si maiorul sovietic Levi erau dusmani periculosi. Acestia se aflau in spatele lui Sandu Lieblich, ai caror zbiri (expresia apartine rabinului Safran) ii cereau, impotriva constiintei sale, sa semneze “tot felul de apeluri pentru ca populatia sa sprijine regimul communist, sa condamne sionismul si emigratia in Israel, sa renege organizatiile evreiesti si sioniste” (pag. 251). Spre cinstea sa, rabinul Al. Safran nu a semnat si, in consecinta a fost debarcat si inlocuit cu Moses Rosen, care s-a urcat la timp in noul tren istoric, in fruntea caruia pufaia navalnic locomotiva stalinista.

Ajungem astfel la o tema controversata, aceea a mitului iudeo-comunismului. Din relatarile rabinului Safran, aflat in miezul evenimentelor, rezulta ca “mitul” nu este o gaselnita a antisemitilor, ci a fost o realitate dura, nemiloasa chiar cu evreii insisi.

“Partidul Comunist, cu de netegaduitul sprijin al unor evrei comunisti, s-a lansat intr-o batalie nemiloasa de supunere a noastra autoritatii sale, pentru a stabili in locul nostru structura organizatiilor noastre si a ne limita aspiratiile.” (pag. 149). “Directivele antisioniste, care se vor manifesta curand, au fost date direct de la Moscova”, spune Al. Safran la pag. 216.

Yevsectia (sectia evreiasca a partidului comunist) ii orienta ideatic pe evrei spre URSS; lumea occidentala nu avea ce sa le ofere. Membrii Yevsectiei, “pentru a-si dovedi ’sinceritatea’ angajamentului lor, nu ezitau sa ceara masuri coercitive impotriva coreligionarilor lor…” (pag. 168). Emil Bodnaras “a jucat un rol de prim plan in rezolvarea problemelor concrete privind emigrarea, dar cel care punea bete in roate era… Sraier, evreu comunist care avea un post cheie ca… secretar general al Ministerului de Interne!!!”. (pag. 216)

Prin urmare, daca “romanii aveau o judecata foarte simpla: evreii erau pentru ei la fel de comunisti sub regimul comunist, tot asa cum fusesera sub regimul Antonescu” (pag. 157), nu era vina lor, si nu trebuie incriminati.

Daca Yevsectia a jucat ulterior un rol pozitiv sau negative pentru Comunitatea evreiasca din Romania, probabil numai un studiu documentat poate da un raspuns adecvat. Cert este ca dupa 1989, cand alta locomotive istorica intra in gara Romania, in acea emisiune de pomina, cu proteicul moderator Tatulici, fostul rabin Moses Rosen (Dumnezu sa-l odihneasca!) a aparut la TVR insotit de membrii ai Yevsectiei, in incercarea de a demonstra cat de antisemit, a fost, este si va fi poporul roman. Spre dezamagirea celor care urcasera deja in noul tren, dupa emisiune s-au varsat cateva calimari cu cerneala prin ziare, dar pogromuri, “nopti de cristal” nici macar de leac. Tot acel spectacol televizat a fost o jalnica diversiune ale carei scopuri nu erau greu e ghicit.

Antisemitismul crestin

Nici macar “antisemitismul crestin”, acest “invatamant al urii” despre “asasinarea lui Dumnezeu” (expresiile apartin rabinului Safran) n-a reactionat in vreun fel, dupa emisiunea d-lui Tatulici, pentru simplul motiv ca in crestinismul ortodox nu exista aceasta fixatie de incrimina poporul evreu pentru deicid. Sunt crestin ortodox si nu gasesc in practicile Bisericii Ortodoxe de la noi indemnuri in uri poporul lui Israel pentru ca l-ar fi asasinat pe Fiul lui Dumnezeu.

Pentru a aduna turma, Dumnezu a ales un popor caruia i-a dat o Lege pentru a-si ordona existenta. Pe “nealesi” ii paste invidia, iar “alesii” mai devreme sau mai tarziu, cad prada arogantei.

In Occidentul catolic, unde Inchizitia a funtionat pana-n sec. XIX, evreii au fost persecutati in Spania, Anglia, Franta, Germania etc. sub pretextul “deicidului”, motivele reale fiind politice si economice. Pentru aceasta parte a Europei, afirmatia rabinului Al. Safran ca “in centrul antisemitismului dezlantuit in Europa crestina s-a aflat ura intretinuta de mai multe secole de Biserica fata de iudaism si de evrei” (pag.257) are un sambure de adevar. Poate de aceea la Conferinta de la Seelisberg din Elvetia (1947), destinata antisemitismului crestin si remedierii acestuia, rabinul Al. Safran nu semnaleaza nici o prezenta crestin-ortrodoxa, ci numai reprezentati evrei, catolici si protestanti.

Pentru nazisti, care nu mai credeau in nici un Dumnezeu, exterminarea evreilor nu era o pedeapsa pentru “deicid”, ci o “necesitate”: nu puteau exista pe pamant si o “rasa superioara” si “un popor ales”.

Nu dorim sa pedepsim pe pacatosi, ci sa oprim pacatul

Razboiul a trecut, cu ororile lui. Multi pacatosi au fost vanati si pedepsiti, desi, generos, rabinul Safran spunea “nu dorim sa pedepsim pe pacatosi, ci sa oprim pacatul” (pag. 118). Evreii au astazi ceea ce au visat: un stat.

A disparut, oare, pacatul sau evreii si l-au insusit si l-au dus cu ei in Eretz Israel, traind astazi “o situatie inversata”? Expresia este luata din Cartea Esterei si mentionata de rabin la pag. 220 a memoriilor.

Ce se intampla astazi in “Tara promisa” intareste convingerea ca pacatul nu a fost oprit si ca israelienii traiesc o “situatie inversata”. In acest sens, marturia cea mai convingatoare nu poate fi decat cea a unui evreu care nu poate fi banuit de antitisemitism: Goran Rosenberg.

In toamna lui 1996, in editura Bonniers, a parut la Stockholm, cartea lui Rosenberg, intitulata “Der forlorade landet- en personlig historia” (Tara pierduta – o istorie personala). Din prezentarea facuta de Eva Ekselius in ziarul Dagens Nyheter , numarul din 25.10.1996, reulta ca istoria lui Rosenberg este o mare si amara deziluzie care poarta la butoniera garoafa sperantei ca, intr-o zi, evreii si palestinienii vor trai in pace.

Ca student, Goran Rosenberg a lucrat intr-o vara, o luna de zile in kibutzul Shamir din Galileea, la poalele inaltimilor Golan.“Culegeam mere din marile plantatii si spargeam piatra din pamantul care urma sa devina teren agricol (…). Cateva saptamani am calatorit stand pe vine in camioane platforma, pe drumuri inguste, pline de praf si de gropi.” Dupa ani de zile in vara lui 1996, Goran Rosenberg a vizitat Israelul: “O cu totul alta tara: bogata, dinamica, cu o industrie de inalta tehnologie care tinteste in viitor.” In tara in care a locuit anterior doi ani si de care s-a indragostit, Goran Rosenberg descopera cu durere astazi si o alta tara,”tara de sub pietre”. “Sub tara in care odinioara mi-am infipt radacinile si de care m-am indragostit, se afla o alta tara plina de violenta, nedreptati si ura. Si printre acestea, in crestere, straturi de minciuni, falsificari de istorie si case rase de pe fata pamantului. M-am simtit mintit, inselat, dedosedat de amintirile mele. Am cazut de foarte sus si m-am lovit rau.” Pietrele grosiere dintre ciulini si smocuri de iarba sunt resturi de case distruse care altadata aveau un nume – al-Hadatha, ad-Damun, Mazraa, Kufr Inan – astazi uitate de noii veniti. In zece ani au fost rase 385 de sate arabe.

Aceasta “iudaizare a pamantului” s-a facut prin asa-numitul “transfer”, o mutare de populatie prin operatiuni de razboi si inselatorie legalizata. “Am vazut si Bosnia si stim cum se numeste acest lucru”, comenteaza Chaim Hanegbi, ziarist din Tel Aviv.

Pentru opinia publica din Israel, razboiul din Jugoslavia a jucat rolul unei oglinzi. Epurarile entice din Bosnia au folosit aceleasi metode si aceleasi principii, diferenta dintre Israel si Bosnia constand in intensitatea violentei. “Un fel de rusine imi infierbanta obrajii”, spune Goran Rosenberg, aflat de partea acelei minoritati israeliene care cere “Pacea acum!”.

Ma intorc la cartea rabinului dr. Al. Safran si ma intreb: Sa fi fost, oare, zadarnice suferintele indurate de evrei de-a lungul secolelor? Sa fi fost zadarnice milioanele de victime facute scrum de aroganta “rasei superioare”? Sa fie, oare, astazi arabii palestinieni victimele arogantei “poporului ales”? Care este deosebirea intre “o rasa superioara” si un “popor ales”?

Sunt crestin ortodox si nu pastrez in viscerele mele nici-o urma de antisemitism. Pastrez amintiri frumoase despre evreii, oameni deosebiti, pe care i-am intalnit de-a lungul vietii. Nu voi uita niciodata abnegatia cu care regretata diriginta, Tilly Feder, se “batea” pentru clasa ei de elevi (toti crestini ortodocsi). Voi fi mereu recunoscator profesoarei mele de limba franceza, Feia Brenner, careia ii datorez o parte pretioasa din educatia mea, inclusiv obiceiul de a lua atitudine si de a-mi spune parerea atunci cand sunt convins ca ceva este nedrept.

Il admir, il respect, dar il si invidiez pe rabinul dr. Alexandru Safran pentru ca viata i-a oferit sansa de a dovedi masura valorii sale, smulgand un taciune din flacarile iadului pentru a aprinde – cred eu – un alt foc, cel al intelegerii si al pacii.

Nu cred in “rase superioare” si in “popoare alese”, ci intr-un spectacol al lumii, multicolor si pasnic.

—
Va invitam sa (re)cititi articolul anterior Un Schindler roman si un Sherlock Holmes la fel de indigen…