Bogdan Mateciuc

DE CE nu vin tinerii la Biserică?

Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmatie nu trebuie să surprindă. Este usor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.

În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe întelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.

Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe întelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinta vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu întelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înteleg si si le însusesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiasi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.

Ruga. Fotografie de Anca Stanciu

În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este “Asa se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă explicatii de genul “asa se face”. Acesta nu este un argument. Ei vor să stie de ce Sfânta Liturghie este asa si nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt asa si nu altfel. Vor să stie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credinta pe întelesul tinerilor. Cărtile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici si mănăstiri, de aceea nu atrag prea multi tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă si, spun ei, ruptă de realitate.

De ce merg unii tineri la cultele neoprotestante?

Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparatie si de alegere.

Unii tineri sunt interesati de Dumnezeu si de credintă. Dacă s-au născut într-o familie ortodoxă si cred că sunt ortodocsi, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Din nefericire, prima lor interactiune cu Biserica are loc de multe ori prin intermediul “agentilor de circulatie” din biserici: ia-o pe acolo, nu o lua pe acolo, închină-te asa, nu te închina asa. Domnia lui “asa se face”, fără nici o explicatie, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de două ori, de trei ori… si acestuia începe să i se facă lehamite si să se întrebe dacă în asta stă credinta ortodoxă.

Atunci intervine alternativa religioasă: credinta practică, simplificată, a cultelor neoprotestante, expusă frumos de persoane amabile si manierate. Totul este prezentat simplu si clar. Aici nu mai există reguli fără explicatie si tabu-uri mai presus de Dumnezeu.

Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe întelesul tuturor. “Iisus te iubeste, si-a dat viata pentru tine ca tu să poti trăi o viată nouă chiar de acum.” Desi această afirmatie este un sablon neoprotestant, si noi, ortodocsii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o afirmăm, nu le-o spunem acelora care vor să se apropie de credintă. Si asta este rău, pentru că îi pierdem pe cei ce vin cu sinceritate la biserică.

În comparatie cu domnia lui “asa se face” din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există foarte putine reguli. Tinerilor – si nu numai lor – le place simplitatea. Teologia neoprotestantă este o sumă de precepte foarte accesibile. O simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar Adevărul nu trebuie să fie neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de preoti si propovăduitori care să prezinte credinta adevărată pe întelesul tuturor, în cuvinte potrivite pentru fiecare.

Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viată socială. În bisericile noastre, tânărul, după ce este luat în primire de “agentii de circulatie”, se simte singur, izolat si străin. În bisericile noastre poti să mergi cinci ani la rând si să nu ajungi să te cunosti cu cel de lângă tine. Desi învătătura noastră spune că toti suntem membri în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica, ei bine, acesti membri sunt des-ruditi unul de altul. Desi mergem si ne vedem ani de zile la biserică, suntem si rămânem niste străini. De comuniune întru Hristos nici nu poate fi vorba.

Odihna. Fotografie de Bogdan I. Stanciu. Reproducerea libera

Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică si plecăm singuri de la biserică. Cel putin în marile orase, comunitatea credinciosilor si comuniunea dintre ei întru credintă a dispărut aproape cu desăvârsire. Dacă adăugăm si sensibilitătile unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se poate de jalnic pentru tânărul venit la biserică.

Prin comparatie, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din oameni. Desigur, aici există o anumită doză de fătărnicie, dar nu toti cei rătăciti de la dreapta credintă sunt fătarnici. Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguti si politicosi si face imediat comparatia cu cei de la biserica ortodoxă din cartier. Alegerea pe care o face este evidentă.

În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele si vecinii care îl acuză că si-a schimbat credinta si că s-a dus la secte. Care credintă si-a lăsat, dragi părinti? Ce credintă l-ati învătat voi? Ce credintă aveti voi? Credinta drobului de Pasti si a cârnatilor de Crăciun?

Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante este misionarismul/prozelitismul practicat de aceste culte.

Desigur, termenul de “prozelitism” are conotatii negative – nu este bine să “furi” credinciosii altor credinte – dar nu trebuie să uităm că primii crestini, începând cu Sfintii Apostoli, tocmai asta au făcut: prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe credinta că tu detii Adevărul si că trebuie să-l prezinti si altora.

Această credintă o au si membrii cultelor neoprotestante si chiar mai mult decât credinciosii ortodocsi. Această încredintare îi face să vorbească tuturor despre credinta lor, despre dragostea lui Dumnezeu, despre Iisus si despre cum le-a schimbat El viata. Prezentarea lor este atrăgătoare prin simplitatea si logica ei: Dumnezeu te iubeste, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele tale iar tu, dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe chiar din clipa aceasta o viată nouă cu El. Din acest moment vei deveni crestin (până acum nu ai fost crestin) si un copil al lui Dumnezeu.

Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste afirmatii. Nimeni nu contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu contestă jertfa lui Hristos de pe Golgota si nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos (predându-ti inima Lui), începi o viată nouă, o viată de credintă. Dar, cu toate acestea, noi în Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre aceste adevăruri. O fac însă cultele neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva afirmatii simple si nu neapărat false, îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura, mântuirea exclusiv prin credintă, mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Traditii a Bisericii, etc.). În comparatie cu simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica noastră îi întâmpinăm pe nou-veniti cu un set de reguli rigide si cu chipuri încruntate, care veghează ca totul să fie făcut “asa cum se face”. Nu de putine ori tânărul intrat în biserică rămâne cu impresia că în Ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii si chiar mai presus decât însusi Dumnezeu; regulile par ele însele un dumnezeu.

Misionarismul neoprotestant se bazează exclusiv pe Biblie. Toată credinta crestină porneste de la Mântuitorul Iisus Hristos si de la propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta Scriptură. Pentru ca omul să înteleagă de unde purcede credinta, neoprotestantii îsi întemeiază toate afirmatiile pe Biblie, fiind adevărati prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în fată textul negru pe alb, tânărul începe să creadă că “crestinul” din fata lui chiar îi spune adevărul. El stie prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de niste cutume rigide, dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi vorbeste simplu si frumos si, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile.

Tânărul simte că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui: câteva idei clare si o dovadă scrisă. Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici nu se calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu îsi răspund cu tâfnă, nu sunt supărăciosi. Cei de aici arată îngrijit, îi zâmbesc si par mereu amabili.

Slujba religioasă de aici este mai scurtă, mai simplă si mai usor de înteles. Nimeni nu trebuie să stea în picioare. Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au si ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii cu instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge si el, cu sigurantă. Ce diferentă fată de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că nu stă unde trebuie, ba că a trecut prin fata altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba că a sărutat icoane după ce s-a împărtăsit, ba că…

Întoarcerea la Ortodoxie

Există însă tineri si mai putin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având în vedere că înainte de a pleca la neoprotestanti aveau o credintă amorfă – o combinatie de superstitii si opinii personale – mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru întâia oară.

Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de “crestere” si învătare (citeste Biblia si învată o multime de versete pe dinafară), persoana în cauză începe să aibă un anumit discernământ. Venind din afara mediului respectiv si nefiind deprins de copil să accepte tot ce spune cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele cazuri el îsi păstrează un anumit grad de luciditate. Această luciditate sau discernământ începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie contradictiile teologice ale cultului, fie diferenta dintre cele spuse si cele trăite (fariseism). Eventual, tânărul începe să pună întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca insatisfactia lui să crească suficient de mult, el îsi pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel moment începe să nu mai vadă lumea si lucrurile în alb si negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Mai mult, începe să caute, îsi continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost atras în acel cult.

După o eventuală cercetare si a altor culte neoprotestante, în care vede aceleasi tare, tânărul începe să-si pună problema unor criterii de “selectie”. Cum poti stii care e credinta adevărată? Ce criteriu să folosesti? Abilitatea în mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toti o cunosc pe dinafară, dar scot învătături diferite din ea. Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu cele mai nefiresti învătături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt niste oameni foarte drăguti.

Cum poate stii cineva care e credinta adevărată? Însirându-i (în sens figurat) pe toti predicatorii în fata ta si întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învătătura ta?

“Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelatie în anul 1840…”

“O femeie cu o credintă puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune…”

“În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credinciosi au început să vorbească în alte limbi…”

“La 1640, un grup de credinciosi au decis că credinta trebuie să se bazeze numai pe Scriptură…”

Toti vorbesc la fel, toti au viziuni si certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, initiative ale unui predicator cu reforma în sânge.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învătăturii si nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învătături. Astfel, singură învătătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice si este ceea ce a învătat Biserica de mai bine de două mii de ani.

Dar, tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le învete, de-a lungul căutărilor sale, sunt total necunoscute multor ortodocsi din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învătăturile de bază ale Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la înmormântări, aruncă cu bani la intersectii si varsă vin pe jos pentru morti. Tânărul nu întelege – în tot acest timp, oamenii acestia nu au învătat nimic din Ortodoxie?

Odihna. Fotografie de Bogdan I. Stanciu. Reproducerea libera

Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care merge până acolo încât ei îl învată pe preot ce si cum să facă la diferite slujbe. Desigur, acesti oameni, foarte convinsi că “asa trebuie făcut”, nu mai pot si nici nu vor să învete si să-si schimbe căile. Astăzi, pentru multi din Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai importantă decât orice pericopă evanghelică comentată de preot duminica.

În aceste conditii, ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe altii ca el, alti tineri, cu care poate împărtăsi aceeasi credintă ortodoxă. Sună neverosimil, dar există “credinte ortodoxe”. Multi au propria credintă “ortodoxă” – toti laolaltă reprezintă 89% din populatia tării. Nu trebuie judecati – nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să învete credinta ortodoxă. Nu trebuie să uităm că majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când propovăduirea Evangheliei le era interzisă preotilor. Acum, la bătrânete, este prea greu să-si schimbe căile. Trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea si crestini ortodocsi în bisericile noastre.

Nu este usor. Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-o biserică altminteri plină, pe de altă parte cu “credinta” celor mai în vârstă din biserică, care în continuu tin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El îsi vede însă de drumul lui; îi caută si are părtăsie cu altii care cred ca el si merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfintii Părinti si trăită de-a lungul vremii de Biserică.

De ce să vină tinerii la Biserică?

Dincolo de această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă acelasi răspuns: De ce mergem noi la Biserică?

Dacă am face un sondaj printre cei aflati duminică la Sfânta Liturghie, cu întrebarea “De ce veniti la Biserică?”, ce răspunsuri am primi?

Am obtine multe răspunsuri de genul “Asa se face”, “Asa trebuie” si “Asa e frumos”. Sunt acestea motive pentru a merge la Biserică? Evident, nu. Si să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este frumos.

De ce mergem si de ce trebuie să mergem la Biserică?

Cu riscul de a deveni prea teologic sau idealist si deci în conflict cu realitatea, voi prezenta răspunsul meu la această întrebare fundamentală.

Pe scurt, mergem la Biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viata si prin care putem avea o viată mai bună. Prin relatia cu El, care porneste din Biserică, ne pregătim în această viată pentru viata de dincolo.

Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credintă.

Mergem la Biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viată: Iisus Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viată, de valori care să nu se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative si pot fi puse în discutie. Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeiesti si sunt deci mai presus de măruntul cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate si sigurantă în viată, si ajutor de la Dumnezeu.

Multi tineri spun: De ce să vin la biserică, când pot sta si acasă să mă rog si să meditez la Dumnezeu? Sigur, te poti ruga si acasă, dar dacă nu vii la biserică, stii cărui dumnezeu te rogi? Îl cunosti pe dumnezeul căruia te rogi? Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o închipuire a mintii tale, un dumnezeu amabil care îti cântă în strună în toate faptele tale?

Tot ce se face la biserică, toate slujbele, rugăciunile si cântările sunt menite a-l face cunoscut pe Dumnezeul cerurilor si al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaste pe Dumnezeu. Mersul la Biserică, cel putin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. Asa cum nu poti să stai departe de cineva care are importantă pentru tine, pentru viata ta, de o persoană iubită, de exemplu, asa nu poti sta departe nici de Cel din care simti că-ti vine viata.

În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă. O stâncă pe care ne putem clădi viata, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în fata vitregiilor vietii. Dacă ne construim viata si ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârsi prin a ne simti goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substantă vietii si-au pierdut gustul si azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou telefon mobil cu cameră foto de rezolutie mai mare si de un nou album de muzică. Sufletul omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la cosul de gunoi. El are nevoie de ceva mai profund, mai adânc si mai adevărat, iar asa ceva nu se găseste printre oameni, ci în afara sistemului lor, la Dumnezeu.

Cine îsi construieste viata pe Hristos si cultivă legătura cu El are un sens în viată. Stie de unde vine, stie ce are de făcut si stie unde merge. Contrar părerii celorlalti, el nu consideră că se privează pe sine de bucuriile vietii. Pur si simplu ceea ce îi încântă pe ceilalti nu are valoare pentru el. El îsi găseste plăcerea în alte lucruri, care sunt la fel de gustoase astăzi ca si acum o mie sau două mii de ani.

De ce să vină tinerii si tot omul la Biserică? Psalmistul spune: “Gustati si vedeti că bun este Dumnezeu”. Greu poti descrie în cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de două mii de ani “Veniti, gustati si vedeti ce bun este Dumnezeu”.