pr. Lucian Grigore
AM VĂZUT zilele trecute, fugitiv, un fragment din gala premiilor „Zece pentru România”, un fragment în care pe fundal apărea imaginea lui Octavian Paler sub care scria: „Îmi iubesc ţara doar atunci când nu mă uit la televizor şi nu merg pe stradă!” Magistral ! Maestrul Paler, Dumnezeu să-l odihnească, în aceste cuvinte a cuprins definiţia impactului psihologic al străzii şi al televizorului asupra unei conştiinţe suprasaturate de aglomeraţia nimicului cotidian. Ar mai trebui făcută aici precizarea că ceea ce poţi vedea pe stradă pare de un tragism mai profund, mai real decât spectacolul televizat. În faţa televizorului nu poţi şti niciodată când să cuplezi la realitate, graniţele dintre ficţiune, realitate şi reality show fiind greu de precizat.
De cele mai multe ori când trec pe stradă şi văd tineri zdrenţăroşi, murdari, hămesiţi sau bătrâni căutând în gunoaie, mă întreb cum se face că astăzi, la începutul unui mileniu pe care mi-l imaginam fabulos, plin de realizări fulminante, edificii sofisticate, facilităţi de nebănuit, lucrurile stau la fel ca în epoca sclavagistă, ca în evul mediu. Dar ce spun?! Lucrurile stau ca în epoca de piatră.
Îmi amintesc că în a doua sau a treia clasă primară, la ora de desen, învăţătorul meu – un fel de „Octavian Paler” – un om în vârstă, pensionar, fost profesor de muzică reîncadrat la şcoala noastră, ne-a spus: Copii, vă rog să vă imaginaţi cum va fi lumea în anul 2000 şi să desenaţi detaliile unui oraş din viitor !
Ştiu că deşi generaţia noastră de atunci (vorbesc despre clasele primare ale anilor 1973-1974) deşi nu trăia sub impresia omniprezentului televizor, deşi nu existau pe atunci Play Station sau alte marafeturi dintr-acestea, imaginaţia noastră funcţiona la fel de bine ca şi cea a pruncilor de azi. Am desenat linii ferate suspendate, zgârie nori, automobile model OZN cu bile în loc de roţi, grădini suspendate pe acoperişul unor clădiri, magazine şi spaţii publice adăpostite sub bolţi de sticlă. Îndată ce a adunat planşele de la bănci învăţătorul a dorit să discutăm asupra desenelor cu pricina. După ce a văzut cam ce anume zăcea în capetele noastre cu zulufi, ne-a spus un lucru pe care am să-l ţin minte multă vreme. Citez aproximativ: „Vedeţi măi, copilaşi, tot ceea ce vă imaginaţi voi despre viitor este deosebit de frumos. Mie nu mi-ar fi trecut prin minte aşa ceva! Dar băgaţi de seamă… nimic din toate aceste minunăţii nu se vor face dacă voi nu veţi învăţa carte. Veţi avea surpriza să vă întâlniţi pe stradă cu aceleaşi blocuri posomorâte, cu aceiaşi oameni săraci, cu aceleaşi vitrine murdare ale magazinelor alimentare sau cu aceiaşi oameni necivilizaţi care se calcă în picioare la urcarea în autobuz. În anul 2000, când voi veţi fi oameni în toată firea, iar eu voi fi trecut de nouăzeci de ani, vom avea surpriza să constatăm că nu s-a întâmplat nimic cu lumea asta, sau într-adevăr vom şti că s-a petrecut o înnoire a ei pentru că voi aţi înnoit-o cu mintea voastră şi cu munca voastră!”
Aveam alături un coleg foarte isteţ, grozav de isteţ, dar cam nonconformist. Nu învăţa şi nu scria decât în pauze şi totdeauna lua nota zece. La auzul cuvintelor învăţătorului, văzându-mă pe mine oarecum confiscat de peisaj, colegul a exclamat: „Maaamă, ce predică! Ăsta a luat lecţii de la taică-tu de la biserică ?!” Omul, deşi superdotat, o minte cu un potenţial deosebit, avea să ajungă un bun mecanizator în agricultură. Am regretat când am auzit peste ani despre asta, ştiind unde anume ar fi putut ajunge. Era cu cel puţin două clase peste nivelul nostru, al tuturor celorlalţi colegi ai săi.
Am meditat de multe ori asupra acestei întâmplări legate de spusele învăţătorului şi la reacţia colegului. Am înţeles câtă dreptate avea bătrânul nostru dascăl şi cât adevăr concentrau cele câteva cuvinte ale sale. Generaţia mea se pare că a ratat visul acelor copii care eram atunci. Suntem astăzi depăşiţi moral de aşteptările noastre din pruncie. Poate tot aşa vor fi depăşite alte multe generaţii ce vor mai trece. Avem dezamăgiri, avem pe alocuri şi împliniri. Suntem o ţară europeană gata să se nască înainte de vreme, sau prea târziu ca să se mai nască vreodată. Spaţiul speranţelor şi viselor copilăriei noastre însă e muribund. Trăim într-o ţară ca un castel de jucărie închis într-un glob de sticlă pe care nu-l mai mişcă nimeni din loc de pe raftul prăfuit. Fulgii sclipicioşi dinăuntru stau încremeniţi, aşternuţi definitiv în decorul sterp. Oamenii sunt aceiaşi de buni şi de răi cum îi ştiu. Unii prea veseli, alţii prea trişti, unii sătui, alţii flămânzi. Fascinaţia e liberă să moară deodată cu primul „aurolac” pe care-l vezi în intersecţie trăgând în piept aer din pungă.
De fapt noi toţi îngurgităm acelaşi aer vechi, fad, fără orizont, din aceeaşi pungă a satisfacţiilor de moment. Spectacolul e acelaşi ca şi cel din peştera în care ginta se îmbăta de fumul unui foc în sclipirile căruia ochii flămânzi şi sticloşi ai mulţimii întrezăreau când şi când fascinaţia prăzii. E limpede: nu s-a schimbat nimic!
Suntem nişte aurolaci la costum…
8 responses so far ↓
1 razvan // Dec 19, 2007 at 1:47 pm
Probabil ca viitorul frumos la care am visat cu totii cand eram mici l-am inlocuit putin cate putin cu un macabru cult al mizeriei, al delasarii si al nepasarii. Probabil ca dumneavoastra, stimate autor, nu ati avut curajul sa faceti ceva in viata pentru generatiile urmatoare si ne numiti pe toti ceilalti “aurolaci la costum”. Probabil ca daca pe bancile scolii copiii nostri ar invata cum sa-si faureasca un viitor, ar ingurgita un aer mai degraba plin de miresmele increderii.
Ati meditat de multe ori si ati ajuns la concluzia ca asteptarile din pruncie v-au depasit. Oare a cui e vina? Ar fi mai bine sa invatati tineretul ce greseli sa Nu faca, decat sa va mandriti cu rezultatele esecurilor prin articole pieptanate.
Cat timp o sa apreciem articole ca cel de mai sus, o sa avem numai de pierdut. Nu ne taiati aripile etichetandu-ne.. e pacat.
2 Zob Gheorghe // Dec 19, 2007 at 10:04 pm
Cetăţene Lucian Grigore de de aţi abandonat idealurile şi aţi acceptat mizeria?
Răzvane de ce accepţi supunerea faţă de împeriul american şi nu aperi naţia din care provii?
Vă dau eu răspuns la ambele întrebări.
Pentru că omul este animal spiritual.Adică mai întâi este animal şi după aceea spiritual.
Şi istoria continuă circular căci trebuie să fie muritori de rând şi eroi adică muritori de excepţie.
3 curios // Dec 20, 2007 at 7:17 am
“…Omul, deşi superdotat, o minte cu un potenţial deosebit, avea să ajungă un bun mecanizator în agricultură. Am regretat când am auzit peste ani despre asta…”
Poftim!? Şi ce este rău din devenirea respectivului? Decât un …slujbaş sastisit şi plin de sine, prefer de o mie de ori un tractorist. Măcar din urma ultimului creşte ceva, recolte din care inclusiv autorul işi primeşte prinoasele.
Da, ne-ar face trebuinţă de vreo câţiva dealde popa Trandafir…
4 dimaiulianct // Dec 20, 2007 at 8:16 am
Admir parerea lui razvan. Si oarecum sunt de acord si eu cu ea. Dar sunt de acord si cu idea articolului. Doar ca fac mentiunea ca lucrurile nu ca nu s-au schimbat, dar s-au schimbat in alt ritm fata de cum ne asteptam. Concluzia: romanii sunt victimele comunismului, tind sa cred ca cei care au suferit cel mai mult de pe urma comunismului.
5 Daria // Dec 20, 2007 at 9:30 am
Este foarte trist ca un preot care-L ţine pe Hristos în mâinile sale să vadă astfel lumea de azi.
Spuneţi că de la epoca de piatră nu s-a schimbat nimic.
Ba s-a schimbat, şi schimbarea asta este singurul lucru nou sub soare.
6 gogutza // Dec 20, 2007 at 12:32 pm
Autorul abordeaza una din cele mai triste realitati contemporane, valabile si in afara Romaniei. Pe vremea odiosului dictator si a regimului comunist, copiii inca mai aveau idealuri in care credeau si care sperau sa se implineasca, inca se mai facea carte. Astazi, cu invatamantul in cadere libera (sabotat sistematic), pana si aceste idealuri s-au destramat, copiii fiind complet debusolati, bagandu-li-se zilnic propaganda guvernamentala pe gat - pe care, de alfel, o regurgiteaza cu prima ocazie.
Pentru dezbinarea structurii societatii se duce un adevarat razboi, in care sunt atacate fundamentele: familia, credinta, stiinta. Astazi, fiecare zi reprezinta o lupta pentru supravietuire in fata birocratiei, coruptiei, mafiei si jafului legalizat din structurile administrative cat si a goanei dupa inavutire, aproape generalizata, cu permanenta grija pentru ziua de maine. Acestea duc la pierderea idealurilor, lipsa de interes pentru cele din jur - cu exceptia celor care te ajuta sa-ti tarasti zilele - si a solidaritatii.
Divide et impera…
Victimele sunt in primul rand copiii, baza societatii de maine, care sunt zilnic sub atacul planificat al stapanilor - prin mijloacele de informare si divertisment, lipsa parintilor, ocupati cu lupta pentru supravietuire, si prin insasi structurile “invatamantului” - care-si doresc niste supusi docili, care sa nu gandeasca prea mult, pentru a nu pune intrebari suparatoare.
7 tudor // Dec 21, 2007 at 3:27 pm
Mare dreptate aveti parinte. Acum 20-30 de ani invatai pentru ca aveai un ideal. Cei mai buni elevi isi masurau fortele la matematica, fizica, chimie. Acum aproape toti sunt interesati de domeniile care aduc bani : stiinte economice, drept, medicina, etc…
Unde sunt matematicienii, fizicienii, chimistii nostri, unde este “Marea cea mare”?
E trist ca dintr-un olimpic national la matematica si fizica (atat ca elev cat si ca profesor), care baga in buzunar orice doctorand in istorie din generatia de astazi, sa ajungi cadru intr-o companie multinationala care are ca obiect principal comertul.
8 sharon // Dec 21, 2007 at 6:56 pm
sa dai 25 la fundula altuia este cel mai comod….mai greu este sa pui umarul si sa faci ceva eforturi.
mai sunt altii care profita din plin de toate avantajele contemporane ,dar nu uita sa critice cele negative de parce nu ar fi decat asemenea lucruri..
este cazul autorului de fata,care probabil ca iese tare rar din casa…
Leave a Comment